Dansul în lagărul tăcerii Povestea Elvirei Batya Weiss

Scrisoare deschisă către cititori

(Prefața autoarei)

Dragă cititorule,

Nimeni nu începe un roman despre moarte și ură cu ușurință. Și nimeni nu ar trebui s-o

facă fără un motiv profund. Al meu a fost un vis.

Am visat că eram căsătorită cu un bărbat evreu. Trăiam în Bucureștiul interbelic.

Aveam patru copii și o viață simplă, frumoasă, tihnită, cu muzică la radio și geamuri

aburite de pâine caldă. Dar visul s-a întunecat. Într-o noapte de ianuarie, am fost

smulsă din acel cămin. Am fost dusă undeva întunecat. N-am strigat. N-am apucat

să-mi iau rămas bun.

Am murit în noaptea Pogromului din București, în ianuarie 1941. În vis, soțul meu a

reușit să fugă. A supraviețuit. A trăit cu amintirea mea și a copiilor noștri într-o țară

străină, mereu cu spatele întors spre o fotografie ruptă și o casă care nu mai era.

Când m-am trezit, aveam lacrimi pe obraji. Și întrebarea: „De ce am visat asta?”

Am început să caut. Nu din curiozitate, ci dintr-o nevoie apăsătoare de a înțelege ce am

simțit. Și ceea ce am descoperit m-a zdruncinat: mărturii reale, documente, suferință

documentată rece, într-un limbaj aproape steril. Dar în spatele fiecărui rând era un trup.

O voce. Un copil. O mamă. O Elvira.

Așa s-a născut această poveste. Nu din dorința de a povesti, ci din obligația de a face

loc în memorie pentru o lume pierdută. Elvira Batya Weiss este un nume ficțional, dar

povestea ei nu este o ficțiune. Este o sinteză de vieți reale, mărturii și fragmente de

umanitate pe care istoria le-a îngropat sub colbul arhivelor sau tăcerea rușinată a epocii

postbelice.

Scriu aceste pagini nu doar ca o aducere-aminte, ci ca un strigăt împotriva uitării și o

punere în gardă. Pentru că antisemitismul nu moare. Doar își schimbă masca. Și nu va fi

niciodată înfrânt cu adevărat decât dacă va fi recunoscut, condamnat și împins în afaraconștiinței colective.

Dacă acest roman va trezi în tine o emoție — o durere tăcută, o întrebare, o neliniște —

atunci poate că am reușit. Poate că acel vis nu a fost doar al meu. Poate că în fiecare

dintre noi stă o Elvira.

Și poate că, dacă păstrăm în noi dansul ei, rănile nu vor fi în zadar.

Cu recunoștință și speranță,

Elena Otilia

(scriitoare, visătoare, martor prin cuvânt)

Dansul în lagărul tăcerii

Povestea Elvirei Batya Weiss

Capitolul I – Salonul cu lumini de cristal

În zorii unei dimineți liniștite de aprilie 1923, pe strada Romulus din cartierul Dudești —

una dintre cele mai vechi și mai vibrante enclave evreiești din București — casa familiei

Weiss, cu obloane vopsite într-un albastru spălăcit de timp și cu pereți de cărămidă

roșie clădită în stil neoclasic târziu, respira primăvară prin crăpăturile obloanelor, prin

mirosul umed de pământ reavăn și flori de corcoduș înflorite înainte de vreme. Acolo,

între pereții groși, într-un dormitor cu perdele de borangic și podea scârțâindă din lemn

de fag, Elvira Batya Weiss a venit pe lume. Plânsetul ei, subțire dar hotărât, s-a

amestecat cu zgomotele pieței Matache, cu dangătul îndepărtat al clopotelor BisericiiSfântul Ștefan și cu strigătele în idiș ale negustorilor de ceapă, anunțând nu doar

nașterea unei ființe, ci intrarea unei ființe sensibile într-un secol care avea să o sfâșie.

În acel an, România Mare își trăia adolescența politică – rezultatul Marii Uniri din 1918

încă pulsa în toate direcțiile. Bucureștiul era supranumit „Micul Paris”, dar era, în

realitate, un oraș al contrastelor: între boema franțuzită din Cotroceni și mahalalele

evreiești, între tramvaiele electrice noi și trăsurile trase de cai, între ziarul „Adevărul” și

foile în idiș distribuite clandestin în curțile evreiești. Tensiunile sociale mocneau sub

suprafața aparent civilizată.

Familia Weiss locuia într-o casă moștenită de la o ramură maternă sosită din Galați,

evrei așkenazi stabiliți în Țara Românească în secolul al XIX-lea, într-o vreme în care

domnitorii emiteau acte de toleranță alternativ cu ordine de expulzare. Tatăl, Iancu

Weiss, era bijutier — meșter licențiat, cu atelier înscris la Camera Meșteșugarilor din

București, specializat în filigran fin, emailuri cloisonné și monturi cu pietre

semiprețioase aduse din Imperiul Austro-Ungar. Avea mâinile arse ușor, veșnic cu urme

de aur oxidat și cenușă fină pe unghiile tăiate scurt, semn al unei meserii în care focul

și precizia conviețuiau cu o disciplină aproape religioasă. Mama, Rașela, provenea

dintr-o familie de maskilim – evrei iluminiști – și era profesoară de limba ebraică și

tradiții iudaice la Școala Israelită Mixtă din Dudești, fondată în 1864, acolo unde băncile

încă mai purtau inscripții în litere latine și ivrit.

Salonul casei era sanctuarul neoficial al familiei — un spațiu simetric, tapetat în verde

închis, cu ferestre largi, o bibliotecă masivă cu volume de Theodor Herzl, Spinoza și

romane francize și cu un candelabru de cristal austriac care difuza reflexii

caleidoscopice în fiecare seară de Șabat. Pianul Petrof, trimis cu trenul din Galați în

1910, avea clapele ușor roase, dar atingerea lui reverbera aerul cu ecouri din Debussy,

Chopin și uneori cu improvizații inspirate din melosul evreiesc sefardic, pe care Rașela îl

fredona când credea că nu o aude nimeni. Muzica era formă de rugăciune, o rugăciune

fără cuvinte.Elvira, încă de mică, părea să-și traducă trăirile în mișcare. Își făcea drum prin salon cu

pași nesiguri, dar cu un soi de grație precoce care frapa. Punea picături de ceară de

lumânare pe podea pentru a-și urmări mișcările și își improviza costume din perdele

sau fețe de pernă. La patru ani, într-o după-amiază cu lumina căzând filtrat prin storuri,

a început să se rotească lent, cu brațele desfăcute și degetele ca niște petale — un

dans care nu imita, ci inventa. Rașela a lăsat acul din mână și, cu o expresie în care

emoția părea reținută cu forța, a rostit: „Acolo unde nu se pot spune cuvinte, începe

dansul.” A fost pentru Elvira mai mult decât o frază — a fost o predicție, o vocație, o

sentință.

Primii ani din viața Elvirei s-au scurs în acel amestec aproape sacru de stabilitate

domestică și presimțire a unui timp învolburat. Aerul Dudeștiului mirosea a drojdie, var

proaspăt și piele udă, iar pe străzi se auzeau rugăciuni în idiș, română și uneori ladino.

Vineri seara, familia aprindea lumânările, cânta „Shalom Aleichem” și, după cină, Elvira

dansa în cerc în jurul mesei, iar bunica din partea tatălui, care locuia cu ei, murmura

binecuvântări în timp ce își mângâia șalul brodat cu stele de David.

În acel început de secol, nimeni nu putea ghici că strada Romulus, atât de liniștită și

scăldată în parfum de tei, avea să devină, peste doar două decenii, o tăcere grea, un

spațiu golit de ființele care-i dăduseră identitatea. Dar în 1923, totul părea etern. Iar

Elvira, cu părul ei roșcat strâns în cocuri stângace și cu gleznele ei de copil dansator,

părea parte dintr-un viitor care urma să fie construit cu frumusețe. Cu muzică. Cu

lumină.

Capitolul II – Lecția nemișcării

În primăvara lui 1930, când cireșii înfloriți se scuturau pe Calea Moșilor și bătrânii din

Dudești își scoteau scaunele la poartă pentru a juca șah și a citi presa în idiș, familia

Weiss a luat o decizie care avea să o marcheze pe Elvira pentru tot restul vieții: auînscris-o la lecții de dans. Nu era o alegere frivolă. În lumea evreilor asimilați ai

Bucureștiului interbelic, educația artistică era nu doar un lux, ci și o formă de

supraviețuire morală — o rampă tăcută de evadare dintr-o lume în care se prefigura

deja neliniștea. Iar pentru familia Weiss, dansul era limbajul în care Elvira se exprima cu

o precizie pe care cuvintele nu o puteau atinge.

Sala de balet era amplasată într-o clădire ponosită de pe strada Vasile Lascăr, un fost

salon de ceai transformat în studio de repetiții. Pe ușa scorojită scria „Académie de

Danse – Katya Ivanovna”. Sub acest nume exotic se ascundea o femeie trecută de 50

de ani, cu părul alb strâns într-un coc sever, mereu îmbrăcată în negru, cu pantofi de

balet uzați și o voce tăietoare ca un cuțit. Fusese prim-balerină la Teatrul Mariinsky din

Sankt Petersburg înainte ca Revoluția bolșevică să o azvârle în haosul migrației.

Ajunsese în România prin Basarabia, cu un geamantan de lemn, o fotografie sepia și un

singur costum de spectacol, pe care îl păstra într-un dulap închis cu lacăt.

Katya era o femeie de o duritate legendară. Fetele tremurau când intra în sală. Nu

accepta nicio greșeală, nicio întârziere, niciun sunet care nu aparținea ritmului interior

al muzicii. Dar, în acea primă zi de curs, după ce Elvira a executat câțiva pași nesiguri

de plié și un rond de jambe imperfect, rusoaica s-a apropiat, i-a atins glezna cu vârful

bastonului de lemn de trandafir și a spus, cu o solemnitate tăioasă:

— „Fata dumneavoastră are muzică în articulații. Nu mișcă. Dansează.”

Rașela a încuviințat din cap, cu acel zâmbet aproape ascetic pe care îl avea când auzea

un adevăr inevitabil. Din acel moment, rutina Elvirei s-a schimbat radical: diminețile

începeau cu exerciții la bară, după-amiezile cu repetiții, iar serile se încheiau cu tăcere

și oboseală. Corpul ei de copil devenea un instrument. Greșelile se corectau cu degetele

crăpate, cu genunchii roși și cu o ambiție tăcută.

Costumele pentru spectacole erau croite cu sfințenie de Rașela, care lucra la lumina

unei lămpi cu gaz, folosind panglici albastre aduse de la merceria Klein de pe strada

Carol și mărgele din vechile coliere ale mătușii Frida. Agrafele de păr — niște micibijuterii unicat — erau lucrate de Iancu, noaptea, în atelierul său din spatele curții, unde

flăcările se reflectau în lentilele lui și în tăcerea concentrată cu care șlefuia argintul.

Elvira le purta la fiecare repetiție importantă — nu ca pe niște podoabe, ci ca pe

talismane.

Bucureștiul anilor ’30 era o metropolă efervescentă, în același timp occidentală și

balcanică. Tramvaiele trase de cai fuseseră înlocuite cu vehicule electrice, iar pe

bulevardele centrale, vitrinele magazinelor scriau în trei limbi: română, franceză și idiș.

În cafenelele de pe Calea Victoriei, intelectuali discutau despre Bergson, Proust și ideea

naționalismului mistic, în timp ce în casele evreiești se dezbăteau subiecte despre

viitorul Palestinei, despre emigrare, despre drepturi cetățenești. Era o lume care încerca

să rămână între optimism și luciditate.

Elvira mergea cu mama la sinagogă sâmbăta dimineața, dar în mintea ei, rugăciunea

nu era rostită cu voce tare, ci transformată în mișcare: plié, relevé, arabesque. Când

trecea pe lângă librăria Hecht din colț, se oprea să privească vitrinele pline de volume

bilingve: „Moștenirea spirituală a evreilor polonezi”, „Manual de balet rus – tradus din

franceză”, „Dicționar idiș-român”. Absorbea totul: mirosul de cerneală, zarva din piețele

evreiești, discursurile de la Universitatea din București, unde antisemitismul începuse

deja să încolțească sub forma boicotului intelectual.

În anul 1938, când Elvira avea cincisprezece ani, atmosfera se schimbă radical. Pe

strada Romulus, tăcerile deveniseră apăsătoare. Când venea acasă de la repetiții, o

tăcere nouă o întâmpina. Radio București transmitea din ce în ce mai multe discursuri

despre „puritatea națională”. Ziarul Universul lansa apeluri subtile, dar tot mai dese,

împotriva „elementului alogen”. În Dudești, câteva prăvălii evreiești au fost vandalizate

noaptea, iar un băiat de paisprezece ani, vecin de peste drum, fusese arestat pentru

distribuirea de manifeste sioniste.

În ochii Rașelei, acea lumină internă — un amestec de determinare și protecție —

începea să se stingă. Privirea ei era mereu în altă parte, iar mișcările deveniserămecanice. O colegă de la școală, Sura Meller, fusese deportată cu părinții ei în

Basarabia. Nimeni nu știa exact de ce. Alt vecin, domnul Morgenstern, dispăruse peste

noapte. Iancu, la rândul lui, nu mai primea comenzi; bijuteria devenise „lucru de lux

evreiesc”, ceva suspect.

În acea perioadă, Elvira a început să danseze cu o durere nouă. Nu mai era doar grație.

Nu mai era doar control. Dansul devenise o armă mută, un gest de rezistență împotriva

realității care se strângea în jurul lor ca un corset de sârmă. Într-un spectacol organizat

de comunitatea evreiască, Elvira a dansat o variație pe tema lebedei muribunde. La

final, sala era în tăcere. Nimeni nu a aplaudat imediat. Un bătrân rabin din primul rând

a murmurat în idiș:

— „Aceasta nu mai este artă. Este rugăciune.”

Și totuși, orașul mergea înainte. Tramvaiele clănțăneau pe sinele lor, negustorii își

strigau marfa, iar oamenii zâmbeau în public și își ascundeau fricile în spatele ușilor

închise. Dar în pașii Elvirei, orașul devenise un labirint. Și fiecare rotire, fiecare întindere

de braț era un „nu” spus haosului. O formă de libertate.

Dansul devenise o profeție.

Capitolul III – Umbrele din București

În iarna anului 1939, când Europa întreagă tremura sub presiunea pactelor obscure și a

frontierelor care începeau să pulseze ca venele în pragul unei răni, Bucureștiul părea

prins într-o amăgitoare lentoare. Fumul hornurilor se ridica lent peste acoperișurile

Dudeștiului, iar tramvaiele hurducăiau pe străzile înghețate, ca și cum nimic nu s-ar fi

schimbat. Dar orașul se schimba. Încet, tăcut, sub piele.

În vitrinele magazinelor evreiești de pe Calea Moșilor au început să apară cioburi. La

început, doar câteva geamuri sparte în zori. Apoi, inscripții cu vopsea roșie: Moarte

jidovilor, România românilor. Totul era scris cu litere grăbite, dar ura era clară,deliberată, îndrăzneață. Un nou alfabet al urii se năștea pe zidurile orașului. La radio,

discursurile deveniseră tot mai agresive: „Elementul evreiesc controlează comerțul.

Trădători, bolșevici, agenți ai străinătății.” Retorica era otravă picurată zilnic în mintea

unei populații exasperate de criză, inflație, și haos politic.

Guvernările se succedau cu o viteză amețitoare: Goga, Cuza, Carol al II-lea, Garda de

Fier, Antonescu — fiecare venind cu promisiuni, fiecare cu o nouă listă de excluderi,

fiecare înrădăcinând o altă formă de frică. În 1940, România cedase Basarabia și nordul

Transilvaniei, iar mulțimea răbufnea nu doar împotriva dușmanilor externi, ci și

împotriva celor care trăiseră cu ei pe aceleași străzi: evreii.

Pentru familia Weiss, schimbările nu mai erau subtile. Atelierul lui Iancu fusese închis

prin decret administrativ. „Pentru protejarea interesului național”, scria sec în

notificare. Comanda pentru două inele de logodnă din aur alb, făcute cu migală timp de

o săptămână, a fost refuzată de client în față, cu un zâmbet:

— „Nu mă mai încurc cu jidani. Nu-mi aduc noroc.”

Rașela fusese forțată să părăsească catedra de la școala din Dudești. Motivul? „Politica

de românizare a educației.” Clasa ei fusese închisă, elevii dispersați, iar cărțile de

gramatică ebraică au fost arse într-o curte interioară, sub supravegherea unui sergent

de jandarmi. Un băiat de paisprezece ani, Levi Szulmann, fusese prins încercând să

salveze un volum de Talmud. A fost bătut până la sânge.

Elvira simțea totul ca pe o tensiune surdă în propria carne. La cursurile de dans, unele

colege începuseră să o privească altfel. Nu cu dispreț direct, ci cu acel amestec de

curiozitate și frică cu care te uiți la ceva contaminat. O fată i-a șoptit odată:

— „Dacă aș fi în locul tău, n-aș mai veni aici. N-o să mai ai unde să dansezi.”

Dar Elvira venea. Venea cu pasul drept și glezna perfect întinsă, venea chiar dacă nu

mai avea pantofi noi de dans, ci o pereche reparată de trei ori, cu talpa cusută cu

sârmă sub branț. Dansa cu o încrâncenare aproape ascetică. Fiecare plié era un act de

rezistență, fiecare piruetă – o încercare de a suspenda legile realității. În fața oglinziimari din studio, își spunea în gând:

— „Câtă vreme dansez, încă trăiesc. Câtă vreme mă mișc, nu pot fi cu totul înfrântă.”

Iarna 1940–1941 a fost cea mai rece iarnă din viața lor. Gerul a mușcat din ziduri, iar

lemnul pentru foc devenise mai scump decât făina. Rașela cocea lipii din resturi de

tărâțe și făină neagră. Uneori, în tăcerea casei, Elvira putea să jure că auzea cum crapă

lemnul sub presiunea frigului. Tata fuma în tăcere, cu ochii pierduți în lumina slabă a

candelei de Șabat, fără să mai spună nimic. Parcă se retrăsese într-un adânc pe care

nici măcar soția și fiica lui nu îl mai puteau atinge.

La 21 ianuarie 1941, a început Pogromul din București. Trei zile și trei nopți de coșmar

în care capitala a fost transformată într-o scenă a barbariei. Legionarilor li s-a permis să

„pedepsească dușmanul din interior”. Sinagogile au fost devastate, femeile violate,

bătrânii împușcați în plină stradă. În cartierul evreiesc, pe străzile Olteni, Mămulari și

Negru Vodă, s-au tras focuri de armă toată noaptea. Cadavrele au fost atârnate în

cârlige de măcelărie la abatorul din zona Filaret. Pe pereți se scria cu sânge: „Trăiască

România curată!”

Elvira s-a trezit în dimineața acelei zile cu urlete și lumina lanternei în ochi. Jandarmi și

legionari au spart ușa. Iancu a fost scos cu mâinile ridicate, în cămașă și pantaloni. A

fost ultima oară când l-a văzut. Nu a fost nicio acuzație oficială. Nu a existat niciun

proces. Doar tăcere. Și apoi absență.

Rașela s-a lipit de perete, cu mâinile strânse la piept. Nu a plâns. Nici nu a țipat. S-a

așezat jos, în fața sobei stinse, și a început să recite Kaddish în șoaptă, ca un ecou rupt.

Elvira s-a dus în salon și a început să danseze. Singură. Desculță. Pe podeaua rece. Fără

muzică.

După pogrom, nimic nu a mai fost la fel. Evreii au fost forțați să poarte steaua galbenă.

Au fost evacuați din case. Au fost trimiși în trenuri, în convoaie, în ghetouri. Unii către

Transnistria, alții mai departe, în necunoscut. Casa familiei Weiss a fost rechiziționată

de o familie de funcționari. Pe strada Romulus, numele de pe cutiile poștale au fostschimbate. Din Iancu Weiss a rămas doar o urmă de adeziv.

În martie 1941, Elvira și mama ei au fost ridicate. În zori. Cu ninsoarea căzând grea

peste Bucureștiul împietrit. Nu li s-a spus unde merg. Doar: „Muncă. Reîncadrare.” Au

fost urcate într-un vagon de vite, deja plin. Pe jos — paie înghețate și fecale uscate. În

aer — miros de spaimă. În ochi — începutul sfârșitului.

Pe buzele Elvirei, niciun cuvânt. În gândul ei, o singură frază:

— „Dacă nu mai am scenă, scena e în mine.”

Și a închis ochii. Și a început să danseze. În sufletul ei, în interiorul trupului şi minţii.

Capitolul IV – Barnaul, Iadul Alb

Drumul spre Siberia nu a fost un drum. A fost o alunecare în afara istoriei, în afara

geografiei cunoscute, într-un spațiu suspendat între uitare și moarte. Când ușile

vagonului de vite s-au închis în urma Elvirei și a Rașelei, nu s-a mai auzit decât

trosnetul încuietorilor și pașii grăbiți ai soldaților pe pietriș. Lumina dispăruse. Aerul

devenise altceva — greu, dens, unsuros, încărcat de respirațiile celor înghesuiți. În acel

vagon, construit pentru vite, dar umplut cu oameni, au fost închiși peste șaptezeci de

trupuri: femei, copii, bătrâni, trupuri vii și trupuri deja în ruină.

Călătoria a durat douăsprezece zile. Fără opriri. Fără explicații. Doar scrâșnetul roților

și, din când în când, bubuitul sec al armelor de pază care împușcau câini sau oameni

care țipau prea tare. Nu li se oferea apă, doar uneori o găleată cu lichid tulbure

aruncată printr-o deschizătură. Mâncarea consta în bucăți de pâine mucegăită,

aruncate ca la animale. Încă din prima noapte, o fetiță de trei ani a murit de sete.

Corpul i-a fost acoperit cu o haină. A rămas acolo, în colț, între paie și trupurile

celorlalți, până când carnea a început să se umfle, iar mirosul dulceag al morții s-a lipit

de nări.

Când trenul s-a oprit, după aproape două săptămâni, nu era gară. Nici oraș. Doar ocâmpie albă, nesfârșită, bătută de un vânt ce părea să urle în limba nimănui. Dincolo de

linia orizontului – zăpadă, mlaștină înghețată, păduri negre ca niște martori orbi. Li s-a

spus doar: „Ați ajuns.” Niciun nume. Niciun steag. Doar un tovarăș cu un carnet și un

creion. Au aflat mai târziu – printr-o bucățică de ziar pe care un paznic o avea în

buzunar – că locul se numea Barnaul, în marginea regiunii Altai. Câteva barăci din

scânduri umflate de ger, niște latrine la margine și un depozit de gheață.

Barnaul nu era un lagăr. Era o absență de lagăr. Nu avea garduri propriu-zise — nu era

nevoie. Nu aveai unde să fugi. La sute de kilometri în jur, doar taiga, lupi, și o moarte

lentă, care se infiltra în oase ca frigul. Clădirile nu aveau izolație. Ferestrele erau

înfundate cu cârpe. În interior, mirosul era o combinație dintre fân umed, fecale, sânge

uscat și o umiditate de pivniță. Podelele scârțâiau sub fiecare pas, iar în colțuri, oamenii

se strângeau unii în alții nu din afecțiune, ci ca să nu înghețe.

Elvira și mama ei au fost repartizate în baraca 27-B. Nu le-au întrebat numele. Le-au dat

un număr. Și un ordin:

„Munca începe la cinci dimineața. Cine nu lucrează, nu mănâncă.”

Munca însemna cărat trunchiuri de copaci, curățat latrine, săpat șanțuri în permafrost,

spălat rufe pentru soldați. Femeile cădeau din picioare în zăpadă. Unele se ridicau.

Altele rămâneau acolo. Paznicii le împingeau cu bocancul în marginea drumului.

În prima lună, în baraca 27-B au murit șase femei. O bătrână cu părul alb a fost găsită

înghețată, în poziție fetală, cu un colț de rugăciune în gură. Alta s-a spânzurat cu

propria eșarfă de lemnul de la prici. Una a fost împușcată pentru că a cerut să bea apă

dintr-o băltoacă. Nimeni nu a fost îngropat. Cadavrele erau aruncate într-o groapă

comună, săpată superficial, acoperită cu paie și cenușă.

Într-o noapte de iarnă, când vântul făcea pereții barăcii să pară vii, a intrat un soldat cu

o lanternă: Kirilov. Era tânăr, dar purta o mască de oboseală pe chip. Nu era brutal ca

ceilalți. Doar tăcut. A aruncat o privire prin baracă și s-a oprit în fața Elvirei, care stătea

ghemuită lângă mama ei. „Tu. Jidoafcă. Dansează!.”Vocea nu era strigăt. Era un ordin blând. Tocmai de aceea, mai înfiorător.

Elvira s-a ridicat. Fără pantofi. Gleznele îi erau crăpate, unghiile negre, genunchii vineţi.

Dar s-a ridicat. A făcut un pas, apoi altul. A ridicat brațele, a închis ochii și a dansat. Nu

cu corpul, ci cu memoria. Dansa în salonul de acasă. Auzea muzica şoptită de pianul

Petrof şi vocea Rașelei. Pentru câteva minute, baraca a dispărut. Gerul s-a suspendat.

Moartea s-a oprit să privească.

Kirilov a plecat fără să spună nimic. A doua noapte a revenit. Și alta. Și iar. Elvira dansa

de fiecare dată. I se oferea o felie de pâine. O cană cu apă caldă. O data, o lingură de

untură. Într-o iarnă care a luat zeci de vieți, dansul a ținut-o pe Rașela în viață câteva

săptămâni în plus.

Dar fiecare pas al Elvirei era plătit. Cu trupul. Cu demnitatea. Cu o moarte lentă a ceea

ce fusese odată visul.

Într-o noapte, după o coregrafie mută, Kirilov i-a spus încet:

— „Tu nu dansezi pentru mine. Dansezi pentru altceva. Pentru o altă lume.”

Elvira nu a răspuns. L-a privit. A simțit pentru prima dată că și el era prizonier, un

prizonier al propriei istorii, al propriei țări, al propriei tăceri.

La piept, Elvira purta ceva ce nimeni nu știa: cusut în tivul hainei, medalionul de argint

în formă de stea a lui David, un lănțișor, o brățară și un inel cu opal — tot ce rămăsese

din trecutul ei. Într-o noapte, cu Rașela în febră, tremurând, Elvira s-a apropiat de

Kirilov. A deschis tivul și a scos brățara. A întins-o cu mâini tremurânde:

— „ Te rog, adu-mi ceva, orice, Pentru mama.”

Kirilov a luat bijuteria, fără să o privească. A doua zi, o fiolă a apărut sub salteaua

Rașelei.. Era penicilină, un medicament experimental, adus din vestul îndepărtat exact

ca un metal rar preţios.

În noaptea următoare, a dat inelul. Apoi medalionul.

În februarie 1945, a fost chemată la apel. I s-a dat un bilet murdar, scris de mână:

„Elvira Weiss – evacuată. Ordin special.”Nu a întrebat nimic. Doar s-a întors spre baracă, a privit lung acoperișul rupt, colțul

unde murise mama și a plecat. Nu a plâns. Nu mai avea cu ce. În loc de lacrimi, purta

pași. Ultimul dans. Fără muzică. Fără aplauze.

Trenul de întoarcere a fost un sicriu cu roți. Dar măcar mergea spre o lume cu străzi. Cu

oameni. Cu lemn cald. Cu nume. Spre viață. Sau ce mai rămăsese din ea.

Capitolul V – Întoarcerea într-un oraș gol

În dimineața rece a lunii mai 1945, Elvira a coborât dintr-un tren în Gara de Nord, cu o

singură bocceluță de pânză în mâini, o rochie ponosită din postav sovietic și o privire

care părea să nu mai aparțină niciunui timp. Bucureștiul în care pășea din nou nu mai

era orașul copilăriei, ci o ruină cu ziduri care păstrau urmele gloanțelor, fațade scorojite

și străzi pline de oameni care nu priveau în ochii altora. Era un oraș obosit, sfârtecat,

tăcut, un oraș care încetase să mai fie martor și devenise complice al propriei sale

uitări.

Gara mirosea a fum, a ulei ars și a resemnare. Bărbați în uniforme jerpelite se călcau pe

picioare în căutarea bagajelor. Femei cu copii de mână plângeau în șoaptă. Nimeni nu

întâmpina pe nimeni. Nimeni nu întreba nimic. Războiul se sfârșise, dar nu adusese

izbăvirea, ci doar o formă nouă de însingurare.

Elvira a pornit pe jos, cu pasul slab, dar hotărât, spre strada Romulus. Mergea pe sub

teii înfloriți, dar parfumul lor nu mai spunea nimic. Când a ajuns în fața casei în care

crescuse, inima i-a bătut ca într-un corp străin. Obloanele albastre fuseseră vopsite

gri-industrial, curtea era împărțită cu sfoară roșie, iar la poartă atârna o plăcuță nouă:

„Fam. Stan – funcționar CFR”. Nu mai era nicio urmă de atelierul tatălui. Unde odinioară

erau vitrine cu ceasuri și brățări, acum erau cufere militare și uniforme vechi, mirosind

a naftalină și mucegai.

A bătut la ușă. I-a deschis o femeie în halat cu flori de nailon, cu o privire pierdută șidefensivă.

— „Da?”

— „Aici… aici am locuit.”

— „Aici locuiește familia Stan. Nu știu nimic de evrei. Poftiți să plecați.”

Ușa s-a închis fără zgomot. Fără ură. Doar cu acea eficiență rece cu care se închide o

pagină a unei cărți care nu mai interesează pe nimeni.

Elvira a rămas în fața porții minute întregi. Apoi s-a așezat pe trotuar. A privit în gol.

Apoi a mers, fără scop, până pe strada Mămulari, unde fusese sinagoga copilăriei.

Zidurile ei erau pătate de ploaie și timp. Interiorul fusese jefuit. Aronul fusese spart.

Tora – dispărută. Bănci rupte, sfeșnice lipsă. Doar o fereastră rămasă întreagă, ca o

ironie.

A dormit două nopți pe banca din fața sinagogii, înfășurată în haina care o salvase în

lagăr. A treia zi, un bătrân care vindea ziare și o văzuse crescând a recunoscut-o. I-a

dat o cană cu lapte și a dus-o la un vecin, fost croitor, care păstrase o cameră liberă

într-un pod.

Acolo, Elvira a început din nou.

În lunile următoare, a încercat să găsească urme: tatăl – niciun act, niciun mormânt;

mama – probabil într-o groapă comună, fără semn, la marginea Siberiei; colegii de dans

– dispăruți sau plecați. A ajuns, într-o zi, la Opera Națională. Nu cu o cerere de audiție.

Ci cu o întrebare simplă:

— „Aveți nevoie de cineva care să curețe scena?”

Administratorul s-a uitat la ea: o femeie slabă, cu ochi obosiți, dar cu o postură demnă.

A dat din cap.

— „Vino dimineața la ora cinci. E bine dacă ești harnică. N-avem timp de povești.”

Așa a început Elvira să spele scena pe care visase cândva să danseze ca Odette, din

Lacul lebedelor. Fiecare dimineață o găsea cu o găleată și o cârpă, ștergând scândurile

pe care altele, mai tinere, dansau, fără să știe că în colțul scenei, în întuneric, leurmărea o fantomă vie.

Dar Elvira nu era o umbră. În fiecare dimineață, înainte să sosească orchestra, se urca

pe scenă, își închidea ochii și repeta pașii. Cu exactitate. Cu o frumusețe rece. Dansa

pentru cei care nu mai puteau. Pentru mama. Pentru tatăl dispărut. Pentru copilul mort

în vagon. Pentru ea însăși. Nu cerea aplauze. Nici martori. Doar liniște.

La un an după întoarcere, și-a găsit un adăpost stabil: o cameră mică deasupra unei

librării vechi din zona Foișorului de Foc. Un pat de fier, o noptieră, un sfeșnic și o

fotografie — ea, la doisprezece ani, în costum de balet. Din când în când, primea

scrisori din diaspora. Scrisori care nu cereau, doar informau. Nu răspundea decât rar.

Uneori trimitea o frunză, o schiță, un vers. Toate păstrate într-o cutie de lemn, închisă

cu lacăt.

Elvira nu vorbea despre lagăr. Nici despre Kirilov. Nici despre dansurile din Barnaul.

Vorbea puțin, în general. Doar când era întrebată direct, răspundea. Și atunci, cu o

tăietură în cuvinte care lăsa tăcerea să spună restul. Când o fetiță din cartier a

întrebat-o odată dacă fusese balerină, Elvira s-a uitat lung, a zâmbit și a spus:

— „Am fost o femeie care a dansat în miros de hoit pentru o lingură de viață.”

Copila n-a înțeles. Dar a tăcut. Iar Elvira a zâmbit din nou, pentru prima dată fără

amărăciune.

Într-o zi de toamnă, în 1953, după un spectacol de balet, o tânără dansatoare a uitat

pantofii de scenă în cabină. Elvira i-a găsit și, instinctiv, i-a încălțat. A făcut un pas. Apoi

altul. A dansat pentru ea. Ultimul dans complet, în tăcere, sub luminile stinse.

Nimeni n-a văzut-o.

Dar dacă tăcerea ar fi avut ochi, ar fi aplaudat.Capitolul VI – Moștenirea tăcerii

Elvira a trăit restul vieții ei ca o prezență discretă într-un oraș care nu știa să-și mai

amintească. Bucureștiul anilor ’60 era altul: tăcut, disciplinat, înfrățit cu Moscova prin

beton și propagandă. Blocurile cenușii creșteau acolo unde fuseseră odinioară sinagogi

și grădini evreiești. Pe strada Romulus, casa Weiss fusese demolată, iar în locul ei

apăruse o clădire cu patru etaje, cu geamuri identice și scări de ciment. O femeie în

vârstă a trecut într-o zi prin fața locului, s-a oprit, a privit în sus și a murmurat ceva în

ebraică. Era Elvira.

Locuia acum într-o cameră de opt metri pătrați, deasupra unei librării vechi, unde

vânzătoarea nu știa cine este, dar îi păstra mereu deoparte volumele în ivrit și rusește.

În cameră avea un pat de fier, o măsuță pe care ținea un sfeșnic de alamă, un ceainic

de tablă și o singură fotografie: ea, copilă, în costum de balet. Lângă pat, o cutie de

lemn cu lacăt. Nimeni nu știa ce era în ea. Nimeni nu întreba, nimănui nu-i păsa.

Elvira nu se plângea. Nu se lăuda. Nu cerea. Avea o tăcere care nu era amară, ci densă,

bogată, aproape sacră. Mergea la sinagogă doar în zilele mari. Citea. Încă mai dansa

dimineața, singură, în camera mică, pe muzică imaginară, în lumina filtrată prin

storurile galbene. Făcea plié lângă soba de teracotă, întindea brațele către tavanul

scund și, uneori, încheia cu o piruetă lentă, ca o rugăciune fără cuvinte.

Așa a trăit decenii întregi — până în vara lui 1987, când pe ușa ei a bătut o fată de

paisprezece ani: Miriam, fiica unui verișor din Israel, venită la București pentru prima

oară, să „stea o vară cu mătușa Elvira”. Fata era curioasă, vivace, cu părul prins în

codițe duble și o voce care părea să nu obosească niciodată. Elvira a primit-o cu

aceeași tăcere blândă, dar ceva în ochii ei a tresărit: o rază veche de lumină, ca o fisură

într-un zid.

Timp de două luni, Miriam a dormit pe o saltea pe jos, sub o pătură croșetată manual.

Elvira îi făcea supe dulci, o învăța să coasă nasturi și îi arăta cum să stea dreaptă:— „Ca o dansatoare care respectă scena. Nu trebuie să fii pe scenă ca să ai postură.”

Într-o seară, după ce au stat împreună pe balcon să privească cerul, Miriam a întrebat:

— „Tu ai fost balerină?”

Elvira a tăcut o clipă, și apoi a spus, cu voce joasă, aproape șoptită:

— „Am fost o femeie care a dansat în miros de hoit pentru o lingură de viață.”

Miriam a râs, fără să înțeleagă. Elvira n-a zâmbit. A tras ușa balconului. Și n-a mai spus

nimic.

Ani mai târziu, după moartea Elvirei, Miriam a revenit la București. Camera era

neschimbată. Patul de fier, masa, sfeșnicul. În colțul camerei, sub saltea, Miriam a găsit

cutia de lemn. Lacătul era ruginit. A folosit o pensetă ca să-l deschidă. Înăuntru era un

caiet legat cu sfoară de in, cu foi galbene, mirosind a praf și ceai vechi. Pe coperta lui

nu scria nimic, doar o pată de cerneală și o urmă de deget.

A desfăcut cu grijă sfoara, ca și cum ar fi deschis o poartă interzisă. Prima pagină era

scrisă cu litere tremurate:

— „Pentru când voi uita – să-mi amintesc.”

Urma o suită de fragmente — nu jurnal, nu povestiri — ci o coregrafie a memoriei.

Desene de pași de dans, schițe ale barăcii 27-B, fețe din lagăr, gesturi, secvențe.

Fiecare pagină era un amestec de vis și document:

– „Candelabrul s-a spart în noaptea când tata n-a mai venit.”

– „Dansam cu mâinile mamei legate de mine.”

– „Kirilov – un demon cu ochi triști.”

– „27-B. Femeia cu eșarfa roșie. A murit la ora patru.”

– „În vagon, copilul a murit în brațele mamei. Încă îmi amintesc mirosul lui de înger

epuizat.”

Într-una din pagini era desenată o scenă uriașă, cu scaune goale. Pe fiecare scaun, un

nume: Rașela, Iancu, Sara, Sura, 27-B, Miriam. La mijloc, o dansatoare singură, cu fustă

din tul. Nu avea față. Avea doar postură.Pentru Miriam, acel caiet a fost o revelație. O poartă deschisă către o lume pe care

nimeni nu i-o povestise, dar care trăia în ea. A înțeles că dansul mătușii nu fusese doar

artă — fusese supraviețuire. Mărturie. Formă de rugăciune şi speranţă.

A hotărât să devină dansatoare. Nu pentru scenă. Nu pentru aplauze. Ci pentru Elvira.

Pentru toate femeile care au dansat printre morți. Pentru toți cei care au murit fără

nume, dar au trăit, măcar o clipă, în pașii unei coregrafii imposibile.

Ani mai târziu, la Arhivele fostei Securități, Miriam a descoperit dosarul:

„Ivan Kirilov – cetățean sovietic, naturalizat în România – 1947.” Fusese gardian în

Barnaul. Se refugiase în România. Trăise sub alt nume. Murise într-un accident de

mașină, în 1963, la ieșirea din Târgoviște. În buzunarul hainei sale fusese găsit un

obiect: un medalion de argint în formă de stea a lui David.

Atunci, Miriam a înțeles. Nu totul putea fi explicat. Nu totul putea fi iertat. Dar în ochii

Elvirei, când spunea „gardianul cu ochii triști”, exista o umbră de umanitate. Sau poate

de milă. Sau, mai curând, o recunoaștere tăcută a faptului că, în fața morții, toți

oamenii sunt fragili.

Elvira n-a fost eroină. N-a făcut revoluție. N-a salvat lumea. A fost o femeie care a

dansat în zăpadă, desculță, pentru o cană de apă. A fost o fiică care și-a ținut mama de

mână până la sfârșit. O supraviețuitoare care a spălat scena pe care visase să

strălucească.

Dar prin dansul ei, frumusețea n-a murit. S-a ascuns. În pași mici, în tăceri mari. Într-o

piruetă făcută singură, într-o cameră îngustă, la ora cinci dimineața.

Pe crucea ei, în cimitirul evreiesc din Filantropia, stă scris:

„Elvira Batya Weiss – תרכוז ינא – Îmi amintesc.”

Iar noi, citind, dansăm odată cu ea. Prin pagini. Prin timp. Prin memorie. Şi avem

obligaţia morală să nu uităm.

Capitolul VII – O cameră în care lumina se mișcă altfelÎn anul 1990, după ce comunismul căzuse și aerul Bucureștiului părea, pentru o clipă,

să-și amintească de primăverile pierdute, o echipă de filmare străină a venit în oraș

pentru a realiza un documentar despre supraviețuitorii Holocaustului din Europa de Est.

Aveau liste, fotografii vechi, înregistrări rare. Numele Elvirei Batya Weiss apărea într-un

dosar din Muzeul Yad Vashem, menționată de o supraviețuitoare din Tiraspol care o

văzuse dansând în Barnaul. Una dintre camerele de filmat a urcat cele patru etaje până

în podul librăriei de la Foișorul de Foc. Dar acolo, ușa era închisă. Și înăuntru — liniște.

Vecina i-a spus că nu mai ieșise de două zile.

Au spart ușa. Elvira era întinsă pe pat, cu mâinile împreunate pe piept. Fața ei era

calmă, trupul încă avea acea postură verticală, aproape regală. În jur, nimic deranjat.

Pe masă, o cană de ceai rece, o carte de Spinoza, o panglică albastră. Pe noptieră, un

bilețel scris de mână, cu litere mici, obosite:

„Nu vă speriați. Nu e o tragedie. E doar cortina.”

Nu a avut urmași direcți. Nici moștenitori. Dar vecinii au spus că în fiecare dimineață, în

zori, din mica fereastră a camerei ei se vedea o siluetă care repeta pași de dans, mereu

aceeași secvență. În fiecare dimineață, aceiași pași. Fără muzică. Fără martori. Dar cu

un sens precis, riguros.

Elvira a fost înmormântată la Cimitirul Filantropia într-un colț liniștit, între doi salcâmi

bătrâni. Miriam, chemată din Tel Aviv, a sosit cu o zi înainte și a ținut o scurtă rugăciune

în ivrit, în timp ce ținea în mână o eșarfă roșie croșetată, găsită în cutia de lemn. A

așezat lângă cruce o floare de migdal, un simbol al fragilității și speranței.

În săptămânile următoare, Miriam a înregistrat un mic interviu la Radio România

Cultural, vorbind despre viața mătușii ei, dar nu ca despre o victimă. A spus:

— „Ea a fost dovada că dansul nu e doar artă. E o formă de viață. Și, uneori, o formă de

supraviețuire în fața morții.”

Apoi, cu sprijinul unui teatru independent din Tel Aviv, Miriam a realizat un spectacolintitulat „Dansul în lagărul tăcerii”, cu o coregrafie inspirată exclusiv din paginile

caietului Elvirei. Scena era pustie, doar o bancă, o lampă slabă și o dansatoare care

plutea între viață și amintire. La final, se proiecta pe fundal silueta unei femei desculțe,

dansând în zăpadă.

Capitolul VIII – Steaua ascunsă

În primăvara anului 1994, o echipă de restauratori evrei și arhitecți români lucra la

consolidarea unei sinagogi vechi din cartierul Mântuleasa — o clădire prăbușită pe

jumătate sub straturile de uitare și umezeală, dar încă vie în memoria celor câțiva

bătrâni care mai rosteau rugăciuni în limba maternă. Zidurile erau scorojite,

candelabrele lipsă, iar vitraliile, acolo unde mai existau, erau acoperite de praf și aburi

de timp.

Într-o dimineață cu lumină tulbure, meșterii au dat la o parte panourile din lemn putred

care acoperiseră vreme de zeci de ani partea din spate a Aronului Sfânt. Și acolo, între

mucegai și spini de metal, au descoperit o placă veche de lemn, înegrită, dar neatinsă

de cuie sau rugină, păstrată ca prin miracol. Pe ea, săpat cu un cuțit mic sau poate cu

un vârf de ac, se puteau citi în idiș câteva cuvinte, tremurate dar limpezi: „Fiecare

mișcare este o rugăciune.”

Tăcerea care a urmat descoperirii a fost aproape liturgică. Nimeni nu a îndrăznit să

vorbească. Un tânăr restaurator a șoptit:

— „Pare... o rugăciune-dans.”

Bătrânul rabin, chemat să consacre din nou spațiul, a lăsat bastonul lângă bima și a

pipăit cu degetele inscripția. Apoi a lăcrimat. A spus că nu o mai văzuse de zeci de ani,

dar că știa cine o scrisese.

„Pe vremuri, înainte de război, era o fată în Dudești... cu părul roșcat și glezne subțiri.

Dansa în fiecare vineri seara, în salonul părinților. În fața bunicii. Era lumină divină înpașii ei. Și muzică în toate tăcerile. O chema Elvira Batya Weiss. Într-o zi, a dispărut.

Dar pașii ei au rămas undeva, pe podeaua lumii.”

Inscripția a fost lăsată acolo, nemișcată, la baza noii reconstrucții. În jurul ei, au fost

montate panouri de sticlă, iar în dreptul cuvintelor, o lampă slabă, care ardea tot

timpul. Comunitatea a decis să nu o înlocuiască. Nici să o restaureze. A rămas o

amprentă vie, un vers scrijelit de un trup care refuzase să moară în întuneric.

Când Miriam a aflat, a venit imediat din Tel Aviv. A intrat în sinagogă la amurg, când

geamurile aruncau umbre violet peste băncile goale. A pășit încet, recunoscând ceva ce

nu știa că păstrează în ea. Când a văzut placa, s-a apropiat, a atins-o cu vârful

degetelor, apoi s-a așezat în mijlocul naosului. Nu a rostit nimic. A dansat. Încet. Un

cerc. Un plié. O ridicare de braț. Apoi o rotire. Nu era un spectacol. Era o reintrare într-o

poveste vie.

A fost martor doar bătrânul rabin, care și-a scos pălăria și a rămas cu ochii închiși,

murmurând un vers din Psalmi. Și o fetiță, rătăcită prin clădire, care a rămas nemișcată

ca un monument de marmură.

La ieșire, o femeie a întrebat-o:

— „De ce ai dansat aici?”

Miriam a zâmbit. Nu un zâmbet de răspuns, ci de revelație. Și a spus:

— „Pentru că fiecare generație trebuie să-și poarte dansul ca pe o stea ascunsă în tivul

hainei. Iar eu port dansul Elvirei. Ca pe o rugăciune care încă nu s-a încheiat.”

A plecat fără să mai spună nimic. Dar în noaptea aceea, pe treptele sinagogii, cineva a

aprins șapte lumânări albe, una pentru fiecare dintre numele găsite în caietul Elvirei:

Rașela, Iancu, Sura, Sara, Kirilov, 27-B, și... Elvira însăși.

În sinagoga de pe Mântuleasa, când se face curățenie, paznicul spune că uneori găsește

paie strivite sub băncile din spate. Și odată, a auzit sunetul slab al unei podele care

scârțâia... ca sub pașii unei fetițe desculțe.Capitolul XIV – Scrisoare către generațiile viitoare

(scrisă de Elvira Batya Weiss în 1989, găsită după moartea ei, ascunsă într-o carte de

Spinoza)

București, 14 martie 1989

Copile drag,

Nu știu cum te cheamă. Nu știu dacă vei fi băiat sau fată. Nu știu dacă vei trăi în

libertate sau sub teroare. Dar scriu pentru tine, ca şi cum aș dansa: fără martori, dar cu

speranță.

Poate că într-o zi cineva îți va spune că am fost o dansatoare. Dar eu am fost mai mult

de atât. Am fost o femeie care a supraviețuit unei epoci în care oamenii au fost arși

pentru ce purtau în sânge, nu pentru ce făceau. Am fost evreică. Și pentru asta, am fost

trimisă în iad.

Scriu pentru că am trăit destul încât să știu: ura nu moare. Se ascunde. În cărți, în

glume, în bănci de școală, în discursuri. Se insinuează, lent, ca o picătură de otravă în

apă curată. Și, uneori, prinde rădăcină în inima celor care nu cunosc trecutul.

Ascultă-mă cu atenție: dacă te vor întreba vreodată „Ce e un evreu?”, nu răspunde cu

ce ai citit. Răspunde cu ceea ce vei citi aici. Cu ceea ce trebuie să nu uiți.

Eram tânără când am fost urcată într-un vagon de vite. Aveam o mamă care îmi legase

la gleznă o panglică albastră, ca să nu mă piardă în mulțime. În vagon, era miros de

fecale, de sânge, de trupuri în agonie. O fetiță de câţiva anişori a murit în brațele

mamei ei și a fost așezată pe paie, într-un colț, cu ochii deschiși. Și nimeni nu a putut

să-i închidă. Mâinile nu mai ascultau. Erau prea înghețate.

În lagăr, în Barnaul, am dansat cu gleznele crăpate și cu trupul secătuit de foame, de

sete, de epuizare. Mi s-a spus să dansez ca să primesc o felie de pâine. Și am dansat. În

zăpadă. Sub ochii unui gardian care nu știa dacă mă urăște sau mă cruță. Poate că am

fost doar un trup care se mișca și de care avea nevoie ca să uite ce devenise. Poate căîn ochii lui, dansul meu era o rămășiță de omenie. Poate.

Mama mea a murit cu fruntea lipită de cotul meu. Cu febră. Cu privirea golită. I-am

șoptit rugăciunea Kaddish, dar nu am mai avut voce. I-am strâns mâna și am simțit cum

devine ușoară. Am visat, în noaptea aceea, că zboară, dar când m-am trezit, era doar

moartea care o luase.

Am fost pusă să curăț latrine cu mâinile goale. Am văzut femei împușcate pentru că au

cerut o cană cu apă. Am ținut o fetiță în brațe până a murit. Mă rugam în gând, cu

versete inventate, pentru că nu mai știam Psalmi. Mi-am vândut brățara pentru o fiolă

de penicilină. Medalionul, pentru o cană cu supă. Tot ce păstrasem din copilărie a fost

dat, bucată cu bucată, pentru viață. Și totuși, m-am întors.

Când m-am întors la București, casa copilăriei era ocupată. Atelierul tatălui meu, închis.

Sinagoga, devastată. Niciun vecin nu mi-a spus „bine ai revenit”. Nu din răutate. Din

tăcere. Din rușine. Din uitare. Sau poate tot de frică…

Și totuși… am trăit.

Am trăit pentru că am înțeles că memoria nu e un muzeu. E o flacără. Trebuie purtată,

altfel se stinge.

Copile drag, dacă vreodată vei auzi pe cineva spunând că evreii au exagerat, sau că

Holocaustul e o invenție, sau că „jidanii conduc lumea”, să nu taci. Tăcerea e începutul

urii. Ura nu are nevoie de strigăt. Are nevoie de liniște.

Dacă vreodată vei vedea o stea galbenă desenată pe zid, șterge-o. Nu aștepta să o facă

altcineva. Dacă vreodată un coleg face o glumă cu „evrei și bani”, oprește-l. Fii mai

curajos decât au fost alții.

Și dacă ești evreu, poartă-ți numele cu mândrie. Fii Spinoza, fii Weiss, fii Esther, fii

Moise. Nu trebuie să fii religios, dar nu fi rușinat.

Dacă nu ești evreu, să știi că această scrisoare e și pentru tine. Poate mai ales pentru

tine. Pentru că lumea noastră nu s-a prăbușit doar din vina călăilor, ci și din vina celor

care au privit în altă parte şi poate şi din vina noastră, pentru că avem şi noi un defectancestral, acela de a fi supusşi fără să ne revoltăm.

Să nu te temi de diferențe. Teme-te doar de nepăsare.

Fă din memoria noastră ceva viu. Pictează. Scrie. Cântă. Vorbește. Roagă-te.

Protestează. Dansează. Dar mai ales nu uita!

În fiecare pas al tău, du-mă cu tine. Eu nu am avut scenă. Dar poate că tu vei dansa pe

una. Pune povestea mea în cuvintele tale. Eu nu am mai avut glas, dar tu poti vorbi.

Degetele mele au fost roase de frig şi nu au mai avut vlagă să ţină între ele creionul cu

care să-şi marturisească povestea, dar tu o poţi face. Tu ai atâtea locuri incredibile în

care poti scrie.

Iar când vei dansa, când vei scrie, când vei cânta, fă o plecăciune scurtă la sfârşit.

Acolo, jos, în acel gest, voi fi eu. Mama mea, copilul din vagon, ceilalţi copii care au

pierit ingheţaţi, cu ochii plini de teroare si trupurile sfârtecate de durere. Toți cei care

au pierit fără mormânt, dar care au trait, poate, măcar o clipă în lumină.

Eu nu am avut parte de izbăvire. Dar poate, prin tine, am parte de sens.

Cu dragoste și o tăcere plină de dans,

Elvira Batya Weiss

Barnaul – București – Memorie.

.Îmi amintesc — תרכוז ינא

Capitolul XV – Trei zile în care cerul a fost scăldat în sânge

București, 21 ianuarie 1941.

Orașul dormea în acea noapte într-o tăcere ciudată, unsuroasă, ca o rană care se coace

sub bandaj. Ningea mocnit, iar luminile străzilor erau mai slabe decât de obicei, ca și

cum însăși electricitatea se temea să fie martoră la ceea ce urma. Un oraș înghețat, ca

un trup în care sângele s-a oprit din mers. Sub zăpada murdară, străzile tremurau de o

liniște prea ascuțită, ca o tăcere care nu mai era a omului, ci a istoriei care se pregăteasă sângereze.

În casele evreiești din Dudești, Moșilor, Mântuleasa, Olteni, Văcărești și Căuzași, copiii

dormeau îmbrăcați, femeile aveau geamantane pregătite sub pat, iar bărbații își

ascunseseră ceasurile de aur în perne. De câteva săptămâni, simțeau cum zidurile

orașului începuseră să respire altfel. Era o respirație scurtă, întretăiată de zvonuri, de

ură, de ecouri de discursuri sibilinice rostite la radio despre “curățenie națională”.

În zori, nu s-a auzit cocoșul, ci bocanci. Bocanci și lemn spart. Și apoi țipete. Țipete care

n-au mai încetat timp de trei zile. Pentru că în zorii zilei de 21 ianuarie, a început ceea

ce nimeni nu avea să numească pe moment cumva. Nu război. Nu rebeliune. Ci doar

coșmar cu față de vecin.

În mahalalele evreiești din București s-au auzit mai întâi tropotele cizmelor grele, apoi

urletele, apoi ușile sparte.

Înainte ca soarele să răsară, peste 10.000 de legionari din Garda de Fier, încurajați de

haosul politic dintre Antonescu și Horia Sima, au primit libertate deplină:

libertatea de a vâna, umili, jefui și ucide evrei. Aceştia, sprijiniți de simpatizanți locali

(vecini, soldați, adolescenți fanatici), s-au revărsat în cartierele evreiești cu liste în

mână, cu topoare, cu bastoane de fier și cu o sete de sânge care nu era politică. Era

viscerală. Era ca și cum ceva animalic ieșise din carnea nației.

Au spart uși. Au tras afară bătrâni. Au legat bărbați cu sârmă ghimpată. Au siluit femei

în fața soților. Au jefuit case și apoi le-au incendiat. Au obligat rabini să danseze în

pielea goală pe stradă, în ger, în râsetele gloatei.

„În acea dimineață, am văzut primul om spânzurat. Era bătrânul Halperin, negustor de

stofe. L-au scos din casă, l-au bătut cu o bâtă de stejar, i-au legat o sfoară de gât și l-au

atârnat de streașina unei prăvălii. Sub el, fiica lui țipa. Avea părul tăiat cu cuțitul, iar pe

cămașa albă cineva scrisese cu sânge: Jidancă trădătoare.”, a mărturisit mult timp mai

încolo un martor, vizibil încă terifiat.

Străzile miroseau a carne arsă, a țuică, a motorină și a moarte.Pe ziduri, pe pe pereții caselor evreiești, au apărut lozinci mizerabile, cu vopsea roșie

sau sânge închegat: „Moarte jidovilor!”, „România românilor!”, „Jidanii la cuptor!”,

„Moarte trădătorilor!”, „Nu vrem jidani, nici în cuptor, nici afară!”

Sinagogile au fost incendiate. Tora a fost sfâșiată și aruncată în buda publică de pe

strada Negru Vodă. Un adolescent de paisprezece ani a fost obligat să urineze pe cărțile

sfinte în timp ce o femeie era legată de bima și biciuită. În sinagoga Mare de pe

Mămulari, după incendiu, au găsit o stea pictată invers pe zid, cu flăcări desenate în jur,

și în centru — o frază:

„Dumnezeul vostru nu v-a salvat.”

În acele zile, viața evreiască a fost dezbrăcată de piele, iar memoria, scuipată în noroi.

Cee ace se întâmpla nu a părea doar o dezlănțuire de urâ și nationalism, ci un ritual

grotesc.

Ceea ce s-a întâmplat la Abatorul din Filaret, în noaptea de 22 spre 23 ianuarie, nu

poate fi povestit fără ca limba să se cutremure. Groaza și-a atins apogeul în acea

noapte. Legionarii au dus acolo zeci de evrei, unii capturați la întâmplare, alții preluați

de pe listele negre și i-au ucis ca pe vite. La propriu.

Abatorul Filaret a devenit în câteva ore un altar pentru satană.

Au fost spânzurați în cârligele de carne, li s-a tăiat gâtul, au fost eviscerați, unora li s-a

băgat carne de porc în gură înainte de a fi împușcați.

„Mi s-a spus, ani mai târziu, că trupul tatălui meu ar fi fost dus acolo. Că l-au atârnat cu

picioarele goale și că i-au scris pe piept cu cuțitul: ‘Aici se termină evreimea’. Nu l-am

recunoscut niciodată. Nici după moarte, nu i-au mai dat un nume.”

Mărturiile, documentate de Matatias Carp, de Radu Ioanid, și de Comisia Wiesel, sunt

printre cele mai cumplite pagini ale istoriei românești.

Un rabin a fost decapitat și capul său a fost pus pe o țeavă din care curgea apă clocită.

O femeie gravidă a fost tăiată și copilul nenăscut a fost aruncat într-un jgheab cu sânge

porcin. Un adolescent, fiul unui cantor, a fost forțat să cânte Hatikvah înainte să fieîmpușcat în gură.

În total, peste 125 de evrei au fost confirmați uciși, dar numărul real este mult mai

mare. Unii au fost aruncați în Dâmbovița. Alții, în gropi anonime. Alții, pur și simplu, au

fost topiți în abatorul istoriei.

„Acolo n-a fost doar crimă. A fost sacrilegiu. A fost o inversare ritualică a umanului.

Legionarii au folosit cârligele unde atârnau odată carcase de vită ca să spânzure

oameni. Evrei. Bărbați bătrâni, tineri, copii. Dezbrăcați, tăiați, străpunși cu sulițe. Unora

li s-a tăiat gâtul exact ca la un animal. Alții au fost împușcați în ceafă, apoi atârnați cu

pancarte scrise cu sângele lor: Trădătorii nu merită milă.”

Au fost mărturii, multe, ascunse în sertarele uitării. Un medic legist a refuzat să

semneze certificatul de deces al unui rabin pentru că nu mai avea cap. O femeie a fost

găsită cu fătul smuls și aruncat într-un jgheab de sânge porcin. Un tânăr, fiu de profesor

de ebraică, a fost forțat să mănânce carne de porc și apoi a fost împușcat în gură.

Istoria oficială avea să reducă acele nopți la o frază. „Evenimentele din ianuarie 1941.”

O frază seacă, ca o rană bandajată cu hârtie.

După ce crimele s-au încheiat, Garda de Fier a fost înlăturată. Antonescu a pus ordine.

Dar a fost o ordine rece, matematică. Nimeni nu a fost tras la răspundere pentru ce s-a

întâmplat în abator. Niciun călău nu a fost judecat pentru tăierea gâtului cu un cuțit de

măcelărie.

Pogromul a fost înfășurat în uitare și tăcere.

Doar cei care au simțit mirosul de sânge pe străzi, doar ei au știut.

„Eu nu mai pot intra nici astăzi în Piața Progresu. Simt cum în oasele pământului de

acolo plânge o durere care nu s-a stins. E acolo. Sub pașii vânzătorilor de roșii. Sub

cimentul pus după '45. Sub zgomotul tramvaielor. Sub tot.”

Aceasta nu este doar o filă dintr-un roman. Este o lecție.

Un avertisment. O rană care ar trebui să rămână deschisă, nu ca să doară, ci ca să nu

se mai repete.Caietul Elvirei evocă și el cele trei zile în care dansul s-a oprit

„Tata a fost ridicat în zorii zilei. N-a apucat să-și pună pantofii. L-au legat cu sfoară de

mâinile altor doi bărbați și i-au dus ca pe un mănunchi de carne. L-am auzit o singură

dată: ‘Elvira, să nu uiți cine ești!’ Apoi nimic. Niciun strigăt. Nicio urmă.”

„Mama a aprins lumânările Șabatului, în genunchi, în fața sobei stinse. Tremura. Nu

plângea. Spunea fragmente de psalmi, dar buzele i se mișcau ca ale unei păpuși

stricate. Eu m-am pus în mijlocul salonului și am început să dansez. Pe podeaua rece, în

tăcere. Nu aveam muzică. Nu aveam speranță. Dar aveam trupul. Și atât timp cât

trupul se mișca, nu puteam fi moartă.”

„În sinagogă, altarul era răsturnat. Pereții scrijeliți. Cineva pictase cu vopsea o figură cu

coarne, râzând. Am simțit atunci că Dumnezeu plecase. Că nu mai avea unde rămâne.”

Era ca și cum Dumnezeu fusese alungat și nimeni nu l-a mai găsit.

Epilog – Dansul care transcede

Era o dimineață de martie, cu aerul încă rece și miros de ploaie uscată, când Miriam a

pășit pentru prima dată în Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington. Purta în

geantă o cutie mică din lemn, veche, legată cu aceeași sfoară groasă de in cu care

fusese găsită sub salteaua mătușii ei, cu decenii în urmă. Înăuntru — caietul Elvirei. Nu

voia să-l dăruiască. Voia să-l încredințeze. Nu era un gest de desprindere, ci unul de

continuare.Un istoric a desfăcut cutia cu mănuși albe. A răsfoit paginile cu gesturi lente, ca și cum

ar fi atins un trup viu. S-a oprit la desenul scenei cu scaune goale. A ridicat privirea spre

Miriam, care tăcea. Apoi a spus: „Este... pur și simplu... umanitatea dezbrăcată de tot și

reîmbrăcată în dans. Asta e.”

Câteva luni mai târziu, caietul Elvirei a fost expus într-o vitrină de sticlă, într-o sală

numită „Memoria supraviețuitoarelor”. Lângă el, o singură etichetă: „Elvira Batya Weiss

(1923–1990) – dansatoare, supraviețuitoare. București – Barnaul – București. A dansat

pentru viață.”

Miriam trăia acum în Tel Aviv, la câteva străzi de promenada cu palmieri și vânt sărat.

Era coregrafă. Nu faimoasă. Dar respectată. La fiecare început de repetiție, își strângea

elevii și le spunea: „Înainte să dansăm, trebuie să învățăm să tăcem. Dansul nu vine din

muzică. Vine din tăcerea care o precede.”

Odată pe an, de Yom HaShoah, dansa singură, pe scenă, sub o lumină galbenă, într-un

spectacol fără public, fără regie. Dansa memoria Elvirei. Nu copia pașii din caiet —

improviza. Așa cum improvizase și Elvira în zăpadă, în mirosul de hoit, în fața morții.

Uneori simțea că dansa în același corp.

Într-o seară, o tânără elevă a întrebat-o: „Doamna Miriam, dumneavoastră ați dansat

vreodată pentru cineva drag care a murit?”

Miriam a închis ochii. A văzut iarăși salonul de pe strada Romulus, pianul Petrof,

perdelele de borangic, candelabrul, pașii desculți, gleznele crăpate, frigul din Barnaul,

medalionul ascuns în tiv, aşa cum şi le imaginase din descrierele Elvirei.

Apoi a răspuns: „Am dansat pentru o femeie care nu a fost liberă nicio zi, dar care, în

fiecare noapte, își recâștiga libertatea în pași.”

Elvira nu scrisese atât de multe cuvinte cum ar fi vrut noi. Dar într-o filă ruptă, prinsă cu

un ac de siguranță de coperta caietului, lăsase aceste ultime rânduri:

„Dacă într-o zi cineva va întreba ce a fost viața mea, spuneți-le că a fost un dans.

Uneori dureros, alteori frumos, dar niciodată întrerupt. Și dacă mă vor căuta, să cauteurmele mele nu în pământ, ci în aerul care vibrează când cineva își întinde brațele fără

teamă.” - E.B.W.

Miriam a transcris fraza pe piatra de mormânt, alături de steaua lui David și cuvintele

care nu trebuie uitate: „תרכוז ינא – Îmi amintesc.”

Și noi, în tăcerea noastră, continuăm dansul. Nu pentru a uita. Ci pentru ca Elvira să nu

mai fie niciodată singură pe scenă.

Dacă un tânăr va citi vreodată aceste pagini și va crede că este „prea mult”, că e

„patetic” sau „istorie exagerată”, să știe: exact așa începe uitarea. Cu disconfort. Cu

relativizare. Cu un zâmbet ironic. Cu o ridicare de umeri.

Iar dacă un alt tânăr va simți că se înfurie, că i se face pielea de găină, că simte în el un

fel de arsură tăcută, atunci poate că dansul Elvirei, strigătul Estherei și lacrima din

ochiul orb al istoriei au ajuns acolo unde trebuie.

În noi.

Nota autorului:

Povesta este inspirată din realitate. La rugămintea nepoatei Elvirei, toate numele au

fost schimbate.

Există povești care se nasc din arhive, din cărți vechi, din biblioteci prăfuite. Dar

aceasta nu s-a născut acolo. Nu din date, nici din statistici. Ci dintr-un vis.

Un vis atât de clar, atât de viu, încât nu m-a mai părăsit nici ziua, nici noaptea.

Într-o noapte de iarnă, am visat că eram căsătorită cu un bărbat evreu. Aveam patru

copii împreună. În vis, nu-i știam pe toți după nume, dar le simțeam căldura, râsul,

mirosul de pâine coaptă în păr. Eram o familie simplă, fericită. Locuiam undeva în

Bucureștiul vechi, într-o casă cu grinzi de lemn și perdele de borangic, pe strada

Negustori. În noaptea de 21 spre 22 ianuarie 1941, totul s-a schimbat. În visul meu, ammurit în timpul Pogromului din București. Am fost luată din casă, fără explicații, fără

apărare. N-am țipat. Nici n-am plâns. Mi-am ținut ochii deschiși până la capăt, doar ca

să pot înțelege.

Soțul meu a reușit să fugă. A supraviețuit. A luat cu el o fotografie ruptă de familie și a

traversat o Europă în flăcări. În vis, îl visam plângând în limba ebraică, într-un oraș

străin, într-o viață nouă.

Așa au început căutările. Am citit mărturii. Am văzut fotografii imposibil de privit fără

nod în gât. Am descoperit documente, rapoarte, fragmente de viață rupte și aruncate

de istorie în colțuri de pagină.

Și apoi am înțeles: acel vis n-a fost doar un vis. A fost o chemare.

Am simțit că trebuie să scriu această poveste nu doar ca pe un roman, ci ca pe un act

de veghe. O lumină aprinsă în fereastra celor uitați. O încercare, poate naivă, dar

sinceră, de a spune: „Nu, nu toată lumea a uitat. Nu toți întorc capul. Nu toți neglijează

sângele care încă plânge din pământ.”

Elvira Batya Weiss este un personaj, dar și o punte. Prin ea, am dansat din nou în

sinagogi arse, am strigat fără voce din cârligele abatorului, am mers desculță prin

istorie.

Prin ea, am încercat să simt ce înseamnă să fii dezumanizat și să redevii om prin artă,

memorie și rezistență.

Această poveste nu este o lecție. Este o încercare de a opri din fașă antisemitismul,

care încă pâlpâie în umbre. Este o scrisoare adresată celor care cred că „nu se poate

întâmpla din nou”. Este un dans cu umbrele trecutului și un strigăt către viitor.

Și poate, dacă va fi citită cu inima deschisă, această poveste, pornită dintr-un vis — va

face să tresară ceva și în alții.

Și poate, într-o zi, nicio altă Elvira nu va mai fi smulsă din casă, niciun copil nu va mai fi

forțat să tacă, și niciun trup nu va mai atârna în cârligele urii.

Şi totuşi, născându-se doar duntr-un vis, se metmorfozează din vis în ficțiune, apoi dinficţiune în istorie. Devine istorie. Dar o istorie ca o rană! Este poate singura rană care

nu trebuie să se închidă niciodată. Este singurul cancer care nu trebuie să primeasca

citostatice. Trebuie să rămână vesnic, ca o amprentă a răului si urii supreme care nu

are voie să se mai repete. Și asta nu pentru că am rămas captivi trecutului, ci pentru că

trecutul nu trebuie să-l devoreze pe cel de după. Uitarea poate deschide porțile urii din

nou. Cu un zâmbet ironic, o glumă banală, o simplă ridicare de umeri.

Dacă ți se pare că e „prea mult”, că-i exagerat sau patetic, te rog, simte cum arde.

Dacă ți se umplu ochii de lacrimi, înseamnă că am reușit să te ating.

Și prin tine, Elvira, Esther, bătrânii, fetița de cinci ani, nu au murit în van. Sângele lor,

ca apa, trebuie să ne curețe, nu să ne otrăvească.