A fi femeie este o binecuvântare

Pentru că este 8 Martie, ziua femeii, mi-am propus să vă vorbesc despre femeile care mi-au modificat traseul vieţii, femeile fără de care viaţa mea nu ar fi fost atât de frumoasă. Le voi enumera în ordinea cronologică în care au intrat în viaţa mea.
Prima femeia care m-a marcat a fost mama, fireşte, modelul meu, puterea mea şi inspiraţia mea. Este femeia în a cărei viaţă am intrat eu şi sunt sigură că alegerea am făcut-o eu, printr-o putere ce depăşeşte capacitatea noastră de înţelegere. Cel mai important lucru pe care l-am învăţat de la ea a fost să fiu şi eu, la rândul meu, mamă.
Apoi au fost cele două bunice.
De la bunica paternă am învăţat să mă închin, să mă rog, să fiu iubitoare şi bună, să muncesc până la epuizare fără să mă plâng, să mă iubesc așa pitică şi să merg desculţă, chiar dacă tălpile îmi sângerează.
De la bunica maternă am învăţat toleranţa, supunerea aceea până la sclavie aproape, în sensul creştinesc, am învăţat să iubesc şi să respect animalele la fel ca pe oameni, pentru că şi ele au suflete, şi ele sunt capabile de iubire, doar că nu pot vorbi, am învăţat să fiu matinală pentru a putea termina toate treburile zilnice, să-mi doresc familie şi copii, să lupt pentru visele mele şi să tratez cu seriozitate şi pasiune tot ceea ce fac.

Continuarea aici: 

A scrie = a trai?

Uneori cred că scrisul este singurul mod de a mă exprima. Alteori cred că a scrie mă ajută cumva. Mă ajută să mă înteleg și să fiu înțeleasă. Dar...scrisul este doar o evadare persoanală, neînsemnată pentru restul lumii. Nu mă citește nimeni doar din ceea ce scriu. (Și oricum nu interesează pe nimeni să mă înțeleagă. Ce-i prostia asta ?!). Probabil că trebuie să ies din această lume imaginară în care poveștile halucinante deformează realitatea. Viața e tristă, oamenii sunt egoiști, nevoile primordiale detronează sentimentele. "A scrie" nu este un mod de a trai, ci un drum sigur spre "moarte". Scriind îți pierzi abilitatea de a vorbi, caracteristica esențiala în relațiile sociale, nu?

În concluzie, pentru un timp nu voi mai scrie. Nu știu cât va fi acel timp: o oră, o zi sau un timp ... Nu voi mai scrie până atunci când voi crede că am învățat să traiesc, că am învățat ceva de la oamenii care se iubesc doar pe ei, pentru care contează doar propria persoană. Că am învățat să trăiesc în lumea reală. Exact așa cum face toata lumea.

Îngenunchere

Uneori ritmul acesta infernal ne îngenunchează.

Alteori, așteptările noastre sunt poate prea mari și dorințele neîmplinite ne ucid speranța, optimismul, chiar zâmbetul.

Ne prăbusim și refuzăm să ne mai ridicăm.

Uite așa, vine o vreme când trebuie să rămâi închisă.

Închisă în tine, în propria pivniță, pivniţa aceea cu zăbrelele îndoite de puterea cu care ai tras de ele ori de câte ori ai vrut să ieși de acolo.

Acum, pentru o vreme, trebuie să ramâi acolo.

Să rămâi îngenuncheată până vei avea puterea să-ți desprinzi genunchii însângerați de betonul zgrunțuros,

Să stai cu privirea placată până ce-ți vor seca lacrimile.

Va veni o vreme când vei putea visa din nou, când vei avea puterea să speri, să-ți dorești, să zâmbești aşa cum numai tu știi să o faci.

 

Adio

Fără sa ma alungi, știu ca trebuie sa plec. 

Am un singur geamantan, mic si ponosit. O sa-mi pun in el cele câteva lucrusoare cu care am intrat in viața ta: speranța, visul, extazul, mangaierea si iubirea. Mă uit la ele cât sunt de neinsemnate si le asez cu grija totuși, una peste alta, in cutiuta aceasta fără roti, a carei cheita am pierdut-o cu mult timp in urma. 

Pe covor rămân aruncate hainele de care ne-am lipsit când am făcut prima si ultima dragoste: minciuna, deziluzia, uitarea, nepasarea. Aduna-le tu dacă ai chef, eu nu mai vreau sa-mi murdaresc mâinile si sa-mi ranesc ochii. 

Plec. Mi-ai lăsat usa larg deschisă. Parca nici soarele nu vrea sa se arate azi. Parca pasind pragul, ating dunele nesfarsite ale unui pustiu. Incotro s-o mai apuc? Ce mă voi face de azi? Si totuși plec. Mi-e greu sa nu mă uit in urma. Mi-e greu sa-mi opresc lacrimile. Mi-e greu sa închid usa după mine si sa te uit. Dar o voi face. 

Pentru ca stiu ca pe pat, ți-am lăsat intinsa camasa mea de noapte din matase albă: sufletul meu. știu ca dacă vei vrea sa mi-o dai înapoi, mă vei cauta pana la capătul pământului, chiar ingenuncheat de va fi nevoie.

Adio, visul meu frumos!

Fragile signs

Ce diferența ironică între oameni... unii își dau seama de ceea ce nu merită, alții nu-și dau seama de ceea ce merită...

Despre iubire

 

Mă faceţi să vorbesc din nou despre iubire. Nu că nu ar fi un subiect interesant, dar mi-e teamă că nu sunt în cea mai potrivită stare de a-l dezvolta.

 

Sunt oameni care declară că nu mai ştiu ce este iubirea. Au ajuns într-o perioadă a vieţii care-i face confuzi, instabili, dezorientaţi sau pur şi simplu nefericiţi. Fără întâmplări năucitoare, fără evenimente tragice, având prieteni şi admiratori, având familie şi beneficiind de dragoste şi atenţie, ducând un trai liniştit, decent sau chiar prosper, ei se simt pierduţi. Pierduţi într-un timp din care nu se simt că fac parte, într-o lume care pare... din altă lume, într-un univers străin, printre apropiaţi atât de îndepărtaţi. Se simt ai nimănui, deşi sunt ai tuturora. Se simt respinşi, deşi în ei înşişi caută apropierea. Se simt căzuţi, deşi par fericiţi, se simt goi, deşi par împliniţi.  

 

Când vezi un om fericit nu te intrebi dacă este chiar aşa şi dincolo de masca afişată. Aproape că-l invidiezi. "Ce bine ii merge!" îţi spui şi zâmbeşti amar, ştiind că şi tu ai putea fi fericit. Simţind că şi tu ai toate ingredientele din care să-ţi prepari o "fericire". Dar fericirea ta este departe. De ce?

 

Pentru că fericirea ta nu stă ascunsă în traiul îndestulător, în poziţia socială, în numărul mare de prieteni, în admiraţia şi aprecierea celor din jur. Fericirea ta e ferecată în sufletul tău pierdut. Fericirea ta a rămas blocată în iubirile pierdute, fiecare iubire pierdută trăgând o nouă uşă după ea, incuiind un alt lacăt, blocând un alt coridor. Fericirea ta s-a topit firesc, puţin câte puţin, la fiecare iubire ucisă de destin. Numai iubirea o poate scoate din inchisoarea în care s-a afundat, numai iubirea ii poate reda suflul.

 

Dar ce este iubirea? Ce simţi când iubeşti? Cum îţi trăieşti iubirea? Fericirea ta renaşte când iubeşti?

 

Sunt câteva simptome care-ţi anunţă iubirea. Primul este grija. Cand începi să te îngrijorezi, începi să iubeşti, începi să descui lăcăţele, să deschizi uşiţe, atât de grele, atât de apăsătoare. Apoi apar, rând pe rând curiozitatea, dorinţa, atingerea, visul, speranţa. Urmează năzuinţa, urmează dorul. Apoi dorul incontrolabil. Începe fiorul, înfrigurarea, tremuratul, transpiraţia, spasmul...Apoi apare devotamentul, sacrificiul, împlinirea ta proprie prin împlinirile persoanei iubite. În final: IUBIREA, ultimul lăcăţel spart, ultima uşă deschisă. Şi în încăperea aceea până acum întunecată, va intra lumina şi-ti vei găsi fericirea. Acolo este sufletul tau îmbrăţişându-şi sufletul iubit.

 

Fericire înseamnă iubire, iar iubire înseamnă regăsire, regăsirea ta. Când iubeşti e ca şi cum te-ai privi în oglinda, ca şi cum ai respira şi ai simţi cu alt trup, ca şi cum ai primi o nouă viaţă. Când iubeşti, doar atunci traieşti, prin iubire, pentru iubire, în iubire. Tot ceea ce este dincolo de iubire înseamnă doar mulţumire şi supravieţuire, fără profunzimi, fără inefabil.

 

Pentru mine este atât de simplu: nu poţi fi fericit fără să iubeşti, iubire însemnând regăsirea ta în alt suflet.

 

Pentru tine ce înseamnă iubirea? Stii?

Om bun

Dacă-ţi bate cineva la uşă şi când întrebi cine este îţi răspunde "Om bun", îi deschizi fără teamă.

Ce înseamnă om bun?

Om bun este acela care nu ucide, nu minte, nu inşală? Cel care nu fură? Cel care este generos? Cel prost? Cel bun de prost?

Da, toate acestea şi încă multe altele.

Omul bun are multe calităţi, virtuţi. Dar mai presus de acestea, un om bun este un om plin de defecte. Pentru că numai cine are defecte, are şi slăbiciuni. Slăbiciuni înseamnă sensibilităţi, înseamnă renunţări, renunţări la mândrii, la orgolii, la lupte stupide.

În opoziţie, prin analogie, omul rău este omul puternic, fără sensibilităţi, fără scăpări, deci fără defecte. Răii sunt perfecţi, bunii sunt defecţi.

Înverşunat nu este sinonim cu rău. Un om înverşunat sau încrâncenat nu înseamnă un om rău, ci doar unul hotărât. Hotărârea este o calitate care vine din ambiţie, dintr-o educaţie spartană, dintr-o capacitate uimitoare de luptă. Nu, nu-i de rău, numai că un om bun nu poate fi aşa. Omul bun cedează, renunţă, capitulează, pentru că el are slăbiciuni, pentru că-i un om slab. Omul dârz nu este rău, ci doar imparţial, de neînduplecat, categoric, raţional. El nu cedează pentru că ţine prea mult la deciziile personale, nu pentru că nu ar avea slăbiciuni. Deci ar putea intra la categoria celor "buni" dacă şi-ar recunoaşte slăbiciunile, sentimentele, defectele.

Fără a face antologia expresiei "om bun", îmi permit să afirm că omul bun este omul supus nestăpânirii de sine, supus chinurilor interioare, dilemelor, frământărilor, zbuciumurilor. El este plin de defecte, de accea poate ierta aproape orice celorlalţi. În plus, omul bun este îndrăgostit de culori, iubeşte viaţa colorată atât de frumos.

Omul bun este omul care iubeşte, căci ce alt  sentiment ne este dat în această viaţă să-l simţim mai adânc şi mai zbuciumat, mai înălţător decât iubirea?

 

Doar azi

Doar azi îmi voi face timp să fiu tristă.
Să închid romanul pe care mă străduiesc să-l finalizez de câteva luni.
Să deschid o revistă plină de cure de slăbire, de poze cu femei impecabile și eroine.
O revistă plină de oameni de succes.
O voi răsfoi avidă de informație prețioasă.
Azi îmi voi face timp să trăiesc adevărat.
Voi arunca penelul și voi porni televizorul. Întâi știrile de la ora 5, apoi un show politic.
Astfel voi învăța despre conștiință.
Azi voi lenevi. Nu că aș face-o prea rar, dar azi o voi face cu simț de răspundere.
Așa, adevărat, cum se face: întinsă pe canapea, încă în pijamă, savurând o bere rece.

Azi voi uita de Dumnezeu, de familie, de prieteni, de iubire, sacrificiu, artă, încântare, natură, credință, muzică, poezie, soare, minuni, delectare, credință...

Doar azi. Promit! De mâine mă voi înveseli, revenind la banalitățiile din viața mea.

 

Eu cu mine egal tu, tu fără tine egal eu

Uneori nu mă pot regăsi. Mă caut în oglinda din peretele mucegăit. Oglinda aceasta cu argintul sărit şi cu sticla ciobită. Privesc prin ea ca printr-un grilaj ruginit şi-mi văd ochii pierduţi sub genele lăsate. Mi-au crăpat buzele, par arse de lipsa apei. Şi tenul este şters, plin de brobonele pământii. Părul îmi pare o lână încâlcită. Mi-am amintit pentru o clipă povestea noastră. Parcă mi-ai oferit cândva o floare. Parcă un fluture violaceu sorbea lacom polenul din ea. I-am strivit aripile pline de pulbere fermecată sub tălpile pe care mi le-ai fi putut săruta. Știi bine, nu am nevoie de minuni în viaţa mea. Nici eu, nici tu, când ne pierdem, nu mai credem în minuni. Îmi accept destinul ca pe un zar aruncat. Un zar fără puncte, un zar fără muchii...Palmele îmi tremură de câteva nopţi și cred că şi zile. Mângâi faţa prelungă din oglindă şi-mi pare stranie. Lipsește din ea chipul tău. A fost o perioadă când mă găseam după fiecare căutare, după fiecare zbatere în tine, în ochii şi în vorbele tale. Acum sunt singură aici, în faţa acestei oglinzi fără strălucirea ei obişnuită. Eu eram în tine, ştiam că am un loc chiar în sufletul tău şi prin tine îmi găseam echilibrul, iar tu, tu erai prin mine ceea ce-ţi pierduseși din tine. Aşa credeam atunci...

Încă mă mai caut, printre umbre şi lumini, ca şi cum aş căuta o pensulaţie uleioasă, dar genială într-un tablou aruncat. Regăsindu-mă, te găsesc pe tine, în colţuri de suflet pierdut într-o lume dureroasă. Tu...te-ai pierdut printre suspine... Şi când te regăseşti câteodată, spastic, fulgerat de dureri înnebunitoare,  pe mine mă rătăceşti printre ruinele unei prietenii triste.

Eu cu mine cea din oglindă, aş putea fi TU, proiectat pe o frunză de orhidee dintr-un coş împletit cu dibăcie. Tu fără tine, trist, îndurerat, te asemeni uimitor cu acest chip din oglindă...

Mi-a trecut aşa... un gând

N-am mai postat de foarte multă vreme pe blog. A trecut mult, mult timp. Şi parcă timpul trecut fără să scriu l-am simţit ca pe un răgaz, un răgaz în care am învăţat altceva decât ceea ce mai ştiam. O pauză de gândire, de trăiri, de fenomene stranii în fiinţa mea. Am trăit într-un timp stătător experienţe dramatice, exuberante, duioase sau zbuciumate. Am învăţat durerea, am mirosit moartea, m-am bucurat de viaţă, i-am mulţumit Celui ce are grijă de noi, m-am bucurat sau am lenevit dureros. Răspunsurile mele la întrebările altora au căpătat sensuri noi în propria-mi înţelegere, de parcă ar fi fost răspunsurile unor înţelepţi la întrebările mele. Am trăit durerile altora că pe propriile-mi dureri. Şi dintr-o data m-am gândit aşa: ce-ar fi să scriu toate astea? Nu pe blog, nu pe ciorne, ci într-o carte. Emoţia scrierii unei cărţi mă încearcă de ani de zile, poate de când eram mică. Niciodată n-am avut curajul asta. Acum mi-a trecut aşa... un gând. M-am chinuit câteva nopţi cu gândul asta. Despre ce să scriu, ce titlu, ce abordare? Cine mă va citi, câţi mă vor critica? Am căutat preţuri, paşi, sfaturi pentru reuşita unei publicări...M-am decis: să scriu despre durere şi despre cât de uşor te poate atinge, te poate culca la pământ, te poate ucide. Despre durerea de a trăi aici, neputincios în propria-ţi ţara, nepuntincios în faţa-ţi destinului...Ar fi patetic să scriu despre mine şi despre durerile mele. Mai bine aş scrie despre durerile altora. Desprea moartea altora. Sau poate mai bine ar trebui sa scriu despre bucuriile mele, despre fericirea din sufletul meu. Nu cred că ar interesă pe cineva. Aşa că m-am decis să scriu despre fericirile altora...
În final m-am luminat: nu cred ca eu am despre ce scrie. Nu pot avea despre ce scrie. Sunt neputincioasă. Nu pot scrie despre durere, pentru că nu o pot suporta. Nu pot scrie despre fericire, pentru că mi se pare banală când este şi mortală când nu este. Nu pot scrie o carte, pentru că nu am despre ce scrie în ea.

Prin urmare gândul acesta care m-a strafulgerat aşa, pentru o clipă , mi-a trecut. Mi-a trecut, ca orice gând, lăsând o linie subţire pe paginile cartii mele imaginare...

Spectacolele extraordinare

Spectacolele extraordinare ne prind numai atunci cand suntem singuri. Nu le putem povesti, nu ni le putem inchipui. Personajele sunt nemaintalnite, actiunile lor sunt fantastice. Ramai inmarmurit de frumusetea scenetei, te imbratisezi cu fapturile-actori, aplauzi frenetic la replicile rostite intr-o limba negraita, lacrimezi de emotie la giumbuslucuri miraculoase. Ai vrea sa fie langa tine toate persoanele dragi tie, sa se bucure si ele de frumusetea luminii violacee si de acordurile line de harpa. Ai vrea sa dansezi cu ele fantasticul dans in care tocmai ai fost initiat.
Dar... spectacolele extraordinare sunt doar pentru tine. Pentru ca doar tu poti fi spectator in propriul vis. Ce trist...

lumea mea

ieri citeam blogurile unor prietene din blogroll. n-am mai scris demult, dar nu pentru ca n-as mai fi avut ce povesti, ci pentru ca am fost un pic ocupata. prefer sa spun ca n-am avut timp... dar de fapt...

revelatia am avut-o la blogurile jamilei si inuuendei. amandoua au tot timpul ceva interesant de spus (nici pe voi, ceilalti din blogroll nu va exclud). se implica, sustin proiecte sociale, isi deschid sufletul, critica aspectele sociale si implicatiile acesteia in vietile personale... chiar daca au articole pline de optimist si zambete, ma intristeaza. ma intristeaza, pentru ca imi deschid ochii si-mi vad realitatea mea.

mi-a zis mie cineva mai demult ca sunt nesimtit de nepasatoare. :(

n-am votat. nici macar nu stiu cine a candidat. habar n-am, va jur, cine candideaza la primaria capitalei. nici la sector. nu ma mandresc cu asta. dimpotriva. imi dau seama ca sunt din alta lume si ca putin imi pasa de ceilalti. innu, ma revolt si eu cateodata. mi-e greu sa accept ca sunt oameni care n-au dupa ce bea apa, copii abandonati, copii cu boli incurabile la care nu se uita nimeni, batrani carora li s-au furat casele si pamanturile sau ultimii 50 lei din pensie. toate astea imi fac rau. poate asta e si motivul pentru care nu ma mai uit la televizor, nu ascult radio decat cat tine melodia, schimb postul la stiri... refuz sa iau contact cu realitatea :(
blogul mi-a dat o libertate la care nu speram. libertatea de a ma exprima, de a ma revolta, de a ma implica, de a striga si de a fi auzita. dar eu...

eu refuz sa ma implic. eu refuz sa ma revolt, asa cum face toata lumea normala. refuz sa accept ca asta e lumea in care traiesc si mai ales refuz faptul ca si eu pot face ceva ca ea sa se schimbe. stiu, schimbarea vine din interior. dar eu refuz sa ma schimb. de ce?

am avut o functie de conducere intr-o institutie publica. o functie prin care as fi putut sa schimb ceva, sa ma implic. as fi putut sa pun capat furaciunilor si nedreptatilor (la scara mica, evident). stiti ce-am facut? mi-am dat demisia dupa trei luni. mi-a fost frica pentru familia mea, pentru ca locuiesc printre "ei". pentru ca m-au amenintat. si eu, o lasa, am cedat ... si m-am inchis in lumea mea, "nepasator si rece"...

si daca plang? si daca doar plang? nu schimb nimic :(

vreau sa vina iarna

va rog, nu dati cu pietre. nu spun ca nu-i frumos afara... e minunat. m-am nascut vara si-mi place la nebunie soarele, imi place sa ma las mangaiata de el pana simt ca-mi ia pielea foc, imi place sa ma balacesc ore in sir in apa fierbinte a marii, imi place sa simt nisipul peste tot pe corpul meu, in ochi, in gura, pe pielea lipicioasa de ulei. sunt zodie de apa. si ca un rac adevarat iubesc deopotriva si apa si pamantul. dar...imi place vara cand e vara. nu-mi place vara cand este primavara sau toamna. si mai ales nu-mi place vara cand este iarna. iarna imi place zapada. iarna vreau sa merg desculta prin zapada, sa-mi inghete maduva si sangele, iarna imi place sa merg prin viscol si apoi sa intru in casa si sa ma ghemuiesc sub plapuma. iarna imi place sa-mi fie frig, iar vara sa-mi fie cald. vreau sa vina iarna. :(((((((

bunica

azi mi-am amintit de bunica mea. era o femeie minunata, cum sunt toate bunicile pentru nepotii lor. era o femeie micuta de inaltime, cu parul mereu prins in doua codite impletite, ascunse bine sub basmaua ei, pe care cand o prindeam, mi-o legam si eu mandra cu nod strans la ceafa. ce mandra mai eram. avea niste ochi mici, negri, care emanau depotriva bunatate si intelepciune. cand ma dojenea imi zicea "fa, mama!" cand ma alinta imi zicea tot asha. imi zambea des, imi dadea sfaturi si avea grija, cand dormeam prea mult sa vina cu bunatatea ei de nedescris sa-mi spuna: "scoala, maica, sa mananci si tu ceva, sa nu roada stomacul in gol si apoi te culci la loc". n-ar fi vrut sa ma puna niciodata sa fac nimic, insa ii crestea inima cand ma apucam s-o ajut la treburi. era mandra de notele care le luam la scoala si ma privea cu placere cand coseam o fatza de masa sau un semn de carte, cu fir de matase rosu pe etamina ingalbenita. mereu adusa de spate, imi fierbea lapte in tuciul innegrit, ca stia ca-mi place sa-i rad pojghitza care ramanea pe el dupa ce beam laptele. ma lasa sa dorm cu pisicile in pat si sa mananc paine inmuiata in apa pe care puneam zahar. avea tot timpul o pungutza cu bomboane in care dadeam iama ori de cate ori o gaseam. imi ingaduia sa fac cate prostii vroiam, insa venea si-mi spunea cate o snoava sau o povestioara din care reiesea ce e bine si ce nu sa faci in viata. tot timpul ma sfatuia sa ma port frumos cu toata lumea, sa nu ma cert cu nimeni, sa las de la mine si sa fiu cinstita. imi spunea sa cred in D-zeu, sa-mi fac cruce inainte de culcare si sa ma rog pentru sanatatea mea si a familiei. a murit inainte sa ma vada mireasa, isi dorea atat de mult. a dus o viata grea, a muncit mult, si-a pierdut un fiu la varsta de 11 ani, a avut un sot care n-a respectat-o si n-a iubit-o. nu s-a plans niciodata de traiul ei alaturi de bunicul, desi o auzeam cateodata plangand pe ascuns. durerile ei nu avea cine sa i le asculte, dacat poate animalele de care avea grija, trezindu-se pentru ele in fiecare dimineata la ora 4. avea o gradina cu flori pe care le ingrijea cu o delicatete iesita din comun. primavara, de pasti, mergeam acolo si-mi faceam buchet multicolor pentru noaptea de inviere.
am trait o copilarie mirifica alaturi de ea. daca voi ajunge sa fiu bunica, imi doresc sa fiu ca ea.

in seara asta

in seara asta chiar sunt obosita. am plecat de dimineata de acasa, pe la 11. excat cand am iesit din curte, inainte de a inchide portile la garaj, am dat nas in nas cu un client care ma terorizeaza. nu spun ca nu-mi prind bine banii de la el, dar prea isi face multe case (le vinde, nu pt el) si nu prea mai tin ritmul. apoi m-am dus la birou unde un agent de asigurari ma astepta de fix 20 min. aproape m-a convins ca e bine cand mori sa lasi in urma bani de inmormantare. m-am hotarat sa-i fac fiului meu un fel "ajutor" de studii pentru cand o sa implineasca 18 ani, adica peste 17 si ceva :)). in fine, am scapat de agent. m-am trezit la usa cu un alt client, pe care am vrut sa-l ajut pe bani putini, pentru ca este prietenul unui fost coleg de facultate al unei foste colege de munca si totodata si prietena la distanta. am scapat si de el dupa vreo ora de modificari cerute de nemernicii astia care dau avize. la ora 2 am plecat la agentia de protectia copilului, sau cum s-o numi ea, unde trebuia sa mai duc o copie dupa un act, ca sa poate sa-mi inchida dosarul si sa pot sa beneficiez si eu de cei 6 mil, bani de la stat pentru cresterea copilului. o tipa stearsa dar amabila s-a uitat pe foaia care i-am intins-o: "cand ati nascut?" pe 4 aprilie 2007, raspund. "si de ce ati depus abia acum?" nu puteam sa-i spun ca de lene, mi-era jena. i-am spus: n-am avut timp. nu am mintit prea rau. m-am suit in masina stropita de noroi ingrozitor (am parcat-o pe o strada neasfaltata, langa o primarie - nu spun care)si am pornit incet-incet-f incet spre birou inapoi, unde urma sa mai am 2 intalniri. dupa 1000 de ani, 1 mil de semafoare, 1 mld de masini care nu stiu unde se tot duc si de unde tot vin toata ziua, am ajuns la birou. mi-am consumat si celelalte inatalniri, am fumat, desi nu am voie si am plecat in sfarsit spre casa. inainte de a intra in bulevardul principal, am asistat la un accident in lant, 4 masini, dupa care a trebuit sa astept 15 min sa ies de acolo, pentru ca se blocase traficul. ajunsa acasa m-am asezat din nou la calculator. maine iar am o predare si in seara asta chiar sunt obosita. dar mai stau, poate-mi revin. mircea badea vorbeste, in timp ce copilul meu doarme ca un prunc. :)

elodia e moarta si totusi ea traieste

nu ma uit la televizor decat din intamplare (cand nu vizionez "in gura presei" si "cronica carcotasilor". nu citesc ziarele. ascult insa radio cand conduc si aud in timp ce stau in fata calculatorului toate disputele politice la care se uita sotul meu. da, stiu, nu sunt din timpul meu. zilele trecute am fost in vizita la soacra mea, pe care am gasit-o uitandu-se la televizor, la un scandal mediatic. toate posturile difuzau ceva, nu stiu exact ce despre o individa Norica Nicolai. am intrebat si eu, nu din curiozitate, ci doar ca sa par si eu interesata de subiect: "cine e norica nicolai? ca tot aud si pe la radio de ea de vreo 2 zile". bineinteles ca am starnit ilaritate. alt personaj impresionant de la tv este elodia. am fost intoxicata cu aceasta elodia. am auzit si de unul cioaca, care se pare a omorat-o. noroc cu badea, cu gainusa si cu huidu. asha ma mai pun si eu la curent cu stirile fierbinti din romania. am auzit total intamplator, nu mai stiu la ce post un cantecel despre elodia, cantat fals de o nebuna "elodia e moarta si totusi ea traieste". rad cu pofta cand imi amintesc de acel "spectacol" penibil. ce nu inteleg este de ce pe elodia nu o cheama cioaca. doar sunt soti, nu? sau, ma rog, au fost, ca unul dintre ei a murit intre timp. si mai e ceva: cum ar fi sa te cheme "cioca elodia"?

de ce nu renuntam la vulgaritate?

De ceva timp imi petrec foarte mult timp navigand prin blog-urile peste care dau mai mult sau mai putin din intamplare. Din vointa mea proprie am cautat anumite persoane si le-am citit blogg-urile. Nu stiu de ce, am o atractie speciala pentru blog-urile fetelor, femeilor. Unele le-am citit cu placere, altele le-am inchis la scurt timp dupa ce le-am deschis. Poate am pierdut cateva randuri interesante, sau poate nu. La unele dintre blog-urile pe care am poposit mai mult am vizionat niste fotografii cu femei frumoase, chiar foarte frumoase. Femei care afiseaza o delicatetze si o dragalesenie de invidiat. Femei care nu-si tradeaza varsta. Femei care au studiat mult, care citesc mult, femei intelectuale. Ceea ce nu inteleg este vulgaritatea expresiilor unora dintre ele. De ce o femeie educata, studioasa, foarte frumoasa simte nevoia sa se exprime vulgar, sa introduca in descrierile ei cuvinte folosite numai de anumitzi barbatzi, de o calitate sociala discutibila? Am gasit blogg-uri foarte frumoase ale unor barbatzi care nu au simtit nevoia sa introduca in paginile lor cuvinte si expresii triviale. Ii felicit pe aceasta cale.
Stiu ca unii barbatzi apreciaza unele "iesiri" vulgare ale femeilor, dar eu cred ca acestea trebuie manifestate doar in pat si mai putin sau deloc in modul de exprimare.
Curiozitatea mea ramane: de ce o femeie frumoasa si culta apeleaza la "artificii" licentioase si daca le-a folosit odata pentru a ilustra mai bine o anumita idee, de ce nu renunta ulterior?

10 motive sa fiu fericita

1. am trait minunea de a avea un ingeras
2. am un sot care este tata, prieten, iubit, partener de afaceri, toate in acelasi timp si o familie minunata formata din parinti, frate, un bunic si multi verisori, matuse, unchi
3. iubesc si sunt iubita, iubesc si sunt iubita, iubesc si sunt iubita
4. am un acoperis deasupra capului, loc de parcare liber oricand, o bucatica de pamant pe care sa-mi plantez flori
5. nu circul cu mijloacele de transport in comun din bucuresti
6. am o meserie care o fac cu placere si care-mi da libertatea sa creez
7. am multe pisici care vin la masa si una care intra si in casa. este foarte iubareata si are o culoare rara: gri-albastrui
8. pot sa calatoresc
9. inca ma mai pot bucura de aproape orice si de frumusetiile patriei mele (inainte de a disparea complet de la poluare si nepasarea oamenilor)
10. afara e frig si a nins. imi place iarna, cu zapezile ei cu tot ...

lucrurile care ma enerveaza cel mai tare

Sunt o persoana calma. pentru unii oamenii sunt enervant de calma. Sunt insa unele lucrurile, aspecte, fenomene, etc care ma enerveaza cumplit:
- cel mai tare ma enerveaza faptul ca ciocolata si tigarile sunt daunatoare. ca ciocolata ingrasa si ca "tutunul poate provoca o moarte lenta si dureroasa", cum am gasit scris pe un pachet de tigari
- ma enerveaza cumplit folosirea superlativului "absolut" in acelasi timp cu un alt superlativ: "absolut superb", "absolut magnific", "absolut impresionant", "absolut absolut". nu sunt eu "profesoara de gramatica", am studii cu profil real, insa, dragii mei jurnalisti, redactori, prezentatori, chiar nu va zgarie urechile cand folositi in mod obsesiv acest superlativ. in engleza merge, este permis, dar in limba noastra dulce suna ca nuca-n perete. sau il folositi pe post de "hiperbola" ? sunteti absolut ingrozitor de enervanti
- ma enerveaza oamenii care scuipa pe strada
- ma enerveaza soferii care claxoneaza ca nebunii
- ma enerveaza toti prezentatorii de stiri, care si-au insusit un accent ne-romanesc, preluat de la PRO-TV, cred, si care-l folosesc cu mandrie, uitand cand citesc ca niste papagali stirile, de virgula si punct. nici nu-ti dai seama cand incepe urmatoarea stire. oricum, nu au auzit probabil niciodata de intonatie si dictie.
-ma enerveaza tot ce tine de politica. sunt "absolut" apolitica
- ma enerveaza chilotzii "cu fund" - fetele stiu de ce :))
- ma enerveaza vanzatoarele acre din romania
- ma enerveaza barbatii care se cred buricii pamantului, desi sunt departe de a avea calitatiile necesare unui astfel de titlu
- ma enerveaza mailurile publicitare cand sunt cu zecile si sutele (cand sunt cateva nu ma deranjeaza)
- ma enerveaza filmele politiste in care personajul principal este o femeie, "super-women", care descopera criminalii, priveste mortii, impusca, alearga, da raplici inteligente cu aceeasi privire tampa tot timpul
- ma enerveaza cumplit cozile, in special cele la platit creditele si facturile la mobil (stiu, stiu ca s-au inventat si cardurile )
- ma enerveaza spiritul de turma foarte accentuat al unora, gen ce fac totzi sa fac si eu
- ma anerveaza cei care spun "iubesc Balcic", "ador Balcic", dar nu au fost niciodata acolo, stiu de Balcic doar din literatura mioritica

Mai sunt si altele. O sa le completez pe masura ce mi le amintesc. pana atunci va salut si va rog, nu ma enervati! Absolut!

unde sa emigram?

in ultima vreme se vorbeste tot mai des despre emigrare. rectific: in ultima vreme, noi si prietenii nostri vorbim tot mai des despre locul unde am putea emigra din bucuresti, unde am putea sa fugim, sa scapam, sa nu mai auzim de bucuresti. sa scapam de poluarea care te obliga sa nu mai respiri, sa scapam de traficul care te obliga sa stai in casa, de super-marketurile care te obliga sa mananci numai de la chioscul de la coltul blocului, de politicienii care te obliga sa-i injuri, de jurnalele care te obliga sa inchizi tv-ul si sa citesti o carte, de tot orasul care te obliga sa pleci din el inainte de a nu a mai putea supravietui.

sarbatorile de iarna le-am petrecut intr-un orasel. sa va spun cate ceva despre el si despre ce se intampla in el. trecerile de pietoni au avertizare sonora pentru nevazatori. toate trotuarele, frumos pavate, au rampa pentru carucioare. exista pe unde mergi containere cu material antiderapant. luminile de craciun de pe strazi, de prin copaci, de la magazine sunt superbe, cum nu poti vedea niciodata in bucuresti. bradul de craciun este de vis, nefiind nici pe departe un mastodont metalic. in baruri si restaurante poti bea lapte cald si gasesti si sambata seara locuri. masinile sunt rezonabil de rare sau dese (cum vreti voi). drumurile sunt curatate imediat de zapada. nu se claxoneaza ca la nebuni. in supermarket nu stai o ora la coada. exista un patioar pe mall-ul din oras, unde poti patina normal. nu este niciodata arhiplin, ca in bucuresti. nu se sparg case, nu se sparg masini, legile nu le fac tziganii. exista containere de gunoi pe categorii (sticla, hartie, etc). conducatorii sunt si ei corupti, insa mai fac cate ceva si pentru oras si cetateni. vara nu este niciodata foarte cald, iarna nu este niciodata foarte frig. oamenii sunt prietenosi si nu prea vezi batai pe strada (decat daca insisti). vanzatoarele iti vorbesc frumos, nu intr-o scarba totala, iar chelnarii iti sunt prieteni din start. nu te face nimeni la buzunare. am vazut de revelion un nene cu lozuri in plic cu doi papagali inghetati dupa el. :)) scria cineva mai demult pe un blog ca n-a mai mai vazut asha ceva de mult. e, voila, aici mai exista. cel mai tare m-a impresionat liftul dintr-un magazin mare. in el era o liftiera care croseta si care ne-a intrebat politicoasa, nicidecum plictisita, la ce etaj ne duce. preturile la case sunt maricele si aici, insa mai ai o sansa. vanzarile nu sunt monopolizate de agentii sau de "racheti" sau cum le zice. aerul , am uitat sa spun de aer, este RESPIRABIL. este putin spus respirabil, este un aer de facut tratament pentru plamani cu el.

acesta este orasul in care imi doresc sa "emigrez". si nu este un oras din alta tara, este un oras de la noi din tara. un oras in care bunul simt inca mai exista si in care prietenia si buna cuviinta s-au conservat impresionant de bine.