Micuţa războinică

 Au trecut 30-40 de ani de la un incident eroic neplanificat din copilăria mea. Cu siguranță, dacă aș fi copil în zilele noastre mi s-ar pune diagnostic de ADHD. Eram mică, dar feroce, practic o Xena în versiune pocket. Săream la bătaie pentru orice bătrână sau orice coinac sărman bulling-uit de alți copii. Eram mama răniților (ca și acum, de altfel, la altă scară, doar că acum nu mai dau cu pumnul). Ionuț, băiatul de la parter din scara C, a încercat să umilească o bătrânică care trecea și ea pe acolo. Eu am simțit că iau foc și i-am tras lui Ionuț, care era cu 2 capete și 50 kg mai mare decât mine, o palmă de probabil o ține minte și acum. Și am fugit. El a fugit după mine, dar eu eram antrenată bine de bunicul-meu, care mă alerga și arunca cu cataroaie după mine. În plus, făceam și atletism și eram cea mai tare la fuga-sprint. Ani de zile mi-a fost frică de el să nu mă prindă și să-mi întoarcă corecția. Chiar azi evit scara C, scurtătura care m-ar salva 30 de secunde, dar care ar activa zona „posibile spectre ale revanșei”. Ionuț, dacă vezi mesajul ăsta, să știi că și acum mi-e frică de răzbunare. Dar altceva voiam să vă spun. Că iepurele fricos are șanse mari să devină fiară atunci când transformă imprevizibilul și impulsul în curaj deliberat. Ceea ce vă doresc și dvs.: fiți curajoși, indiferent de cât e de mare adversarul din fața voastră. Folosiți-vă anxietatea ca motor, căci asta, gestionată conștient, se poate transforma în forță adaptativă, nu doar într-un blocaj evitant.

In imagine, un tablou desenat de mine in 1997 - creion/carton - 50x70 cm

Pentru mama

Iubită mamă, azi e ziua ta
Mă iarta, eu nu am ce-ți da
Nemărginirea de ți-as da
Tot ar fi prea putin ca să-ți arăt
Dragostea mea
Si-atunci îți ofer doar atât:
Un loc aici si-un timp acum
Să stăm de vorbă ca de mult
Când eu eram copil si tu adult
Acum sunt și eu mamă
Si pot să-ți daruiesc ceva:
Pune-ți căpsoru-n poala mea
Voi fi pentru o clipa eu mama ta
Să simți și tu buna mea mamă
Cum e să fii copil din nou
Sa nu mai știi c-au trecut anii
Eu sa îți cant și tu s-adormi 
Pe șoaptele de nani-nani...

Poveste fără sfârșit

În grădina din spate a casei bunicilor mei creștea un mare păr. Făcea niște pere micuțe, cât niște prune, erau galbene și pătate, ca și cum ar fi fost murdare, dar erau incredibil de dulci. Cred că de atunci nu-mi mai plac mie perele, pentru că nicicând nu am mai mâncat unele la fel de bune. Pe acest păr uriaș creștea la baza lui o ciupercă maro, tare și încolăcită ca o farfurie în jurul trunchiului bătrân și acoperită cu o catifea moale, pe care o mângâiam zilnic. Eram fascinată de frumusețea ei, știam că-i o ciupercă, un parazit și nu înțelegeam cum de nu-i făcea rău părului, cu toate că an de an se făcea tot mai mare, dar perele erau an de an mai dulci.
 
 Această grădină se termina în fundul ei cu un gard din scânduri schimonosite de vreme, în care era improvizată o portiță din sârmă împletită. Era de formă acea portiță, dar pentru mine era portița raiului. Imediat ce treceam de ea începea tărâmul meu de poveste, era locul în care puteam evada, în care nu mă știa nimeni, în care cântam și dansam așa cum voiam, locul în care începea povestea în care eu eram personajul principal. Întâi se întindea o poieniță mereu plină de flori, cu câțiva pomi fructiferi, cu frunze de măcriș acrișor pe care le ronțăiam fericită. Toamna pomii se umpleau de prune dulci ca mierea pe care le puteam culege direct din crengile aplecate de greutatea frcutelor. Poienița era mărginită de câțiva muri bătrâni, cărora le furam cu grijă să nu mă înțep fructele vineții și zemoase. Și din spatele acestor muri se întindea acel deal: dealul fermecat de unde veneau poveștile. Dealul din care coborau zânele transparente, prinții cu plete aurii călărind caii înaripați, zmeii fioroși și balaurii cu șapte capete. Dealul la poalele căruia se întâmplau minunile.
 
 Toată vara mi-o petreceam în acea poieniță, la poalele acelui deal. În fiecare toamnă mă despărțeam fascinată de acel tărâm de poveste, pentru a mă reîntoarce în vacanța de iarnă, când toată poienița prindea o nuanță strălucitoare argintie, plină de vrăji. Și în ultima seară din vacanța mare rămâneam privind uimită stelele infinit de multe care creșteau chiar în prelungirea dealului meu. Și le închideam cu teamă în acea zare, punându-le lacăt fermecat pentru a nu fugi pe undeva. Iar iarna, când reveneam, călcam din nou zăpada neatinsă și le eliberam. Iar ele începeau să cadă și se transformau în fulgi. Și eu mă întindeam cu spatele fierbinte pe zăpada moale și-i lăsam să-mi umple fața și limba și mă bucuram să-i simt cum mi se topesc pe piele. Și stăteam așa până ce o auzeam pe bunica strigându-mă. Atunci mă ridicam și treceam portița raiului, înapoi în curtea noastră, un alt tarâm de poveste.
 
  Iar laptele mă aștepta și el aburind și mirosind a mămăligă fierbinte. Și eu îmi lipeam tălpile reci și ude pe soba dogorind și adormeam cu pisica torcând în brațele mele. Și mă visam în povestea mea din poieniță și toată copilăria mea mi-am trăit-o ca pe o poveste, din an în an mai frumoasă și mai fantastică.
 
  La mulți ani!
 

Articol cu care m-am inscris la Concursul ”Nopţi Magice în Miez de Iarnă” de pe http://www.mostwantedblog.org/2012/11/06/nopti-magice-miez-de-iarna-editia-2012/, concurs sponsorizat de Luxurygifts.ro http://www.luxurygifts.ro/

 

Bărbatul frumos din ceară

Nu am fost o adolescentă normală și asta pentru ca nu m-am putut îndrăgosti și eu de un băiat/bărbat la care mi-ar fi fost imposibil să ajung. Nu am idolatrizat niciun cântăreț, niciun actor, niciun, niciun... Nu aș fi leșinat garantat nici la un concert de-al lui Michael sau Bon Jovi, deși îi ascultam cu plăcere. Dacă m-ai pune să descriu idealul frumuseții feminine aș înșira imediat câteva nume celebre (actrițe de regulă). Dar la bărbați... hmmm, mi-ar fi greu să mă decid. Niciunul nu-mi pare suficient de frumos. Există totuși doi actori destul de doriți care nu m-au lăsat rece nici pe mine. Unul dintre ei este acesta și-i stă bine cioplit în ceară.
Pentru al doilea trebuie să-l intreb pe soțul meu, nu pot să-i rețin numele. :))

Am fost si eu rockeriţă!

Da, ştiu că nu mă credeţi, dar am fost şi eu rockeriţă, ca aproape toate adolescentele. Şi mi-a plăcut Metallica. Am fost înnebunită după Metallica. Şi după Lars. Cum care Lars? Acesta:

Ssssttt: aveam si poster cu el.

Şi iată şi o melodie pe care este imposibil să nu v-o reamintiţi şi să nu ştiţi s-o fredonati. Dacă nu ştiţi, aveţi şi versurile mai jos. Poftiţi la karaoke!




So close no matter how far
couldn't be much more from the heart
forever trusting who we are
and nothing else matters

never opened myself this way
life is ours, we live it our way
all these words I don't just say
and nothing else matters

trust I seek and I find in you
every day for us something new
open mind for a different view
and nothing else matters

never cared for what they do
never cared for what they know
but I know

so close no matter how far
couldn't be much more from the heart
forever trusting who we are
and nothing else matters

never cared for what they do
never cared for what they know
but I know

never opened myself this way
life is ours, we live it our way
all these words I don't just say

trust I seek and I find in you
every day for us something new
open mind for a different view
and nothing else matters

never cared for what they say
never cared for games they play
never cared for what they do
never cared for what they know
and I know

so close no matter how far
couldn't be much more from the heart
forever trusting who we are
no nothïng else matters

Everybody wants to be a rabbit

De ieri sunt la ţară. La ţara în care am copilărit, ţara mea care miroase a fân, a flori, a iarbă proaspătă, a ploaie rece, a soare zâmbitor. Ţara în care mi-am iubit bunicii, ţara unde cutreieram dealurile cântând, ţara în care mi-am trăit copilăria în cel mai frumos mod posibil. Ţara minunilor.
Aici trăiesc acum copiii mei. Aici am crescut şi eu.

Aici mergeam cu bunica în noaptea de înviere la Biserica-monument din sat şi aşteptam cu înfrigurare momentul Învierii. Ocoleam de trei ori biserica, în genunchi dacă se putea, apoi ne apropiam de Părinte şi luam cu lacrimi în ochi Lumină. Apoi plecam, cu lumânările aprinse, având mare grijă să ajungem cu ele acasă fără să ni se stingă pe drum. În bezna potecii pe care păşeam, mirosindu-ne mâinile a zambile şi a ceară, se forma un şir de câţiva kilometri de luminiţe plăpânde, dar mirifice. Când urcam pe dealul satului, întorceam privirea ca să văd şirul acela imens de luminiţe, lucru care mă fascina cel mai mult în noaptea de Înviere. După ce duceam lumină acasă şi aprindeam o lumânare în grajdul animalelor, în coteţul păsărilor, în camera bună şi în bucătăria de vară, mă întorceam prin noapte cu bunica la biserică. Cu greu rezistam în picioare până dimineaţă. Dar făceam cu drag efortul, pentru a mă putea împărtăşi şi pentru a lua ''păştic''.

Dimineaţa mă simţeam curată ca o zi de primăvară şi mergeam în grajd unde iepuroaica fătase 7-8 pui. Iubeam nespus ghemotoacele acelea pufoase. Unii erau negri, alţii maro, alţii multicolori. Luam 3-4 după ce insistăm la bunica să mă lase şi-i duceam în cameră, în patul mare în care dormeam. Îi băgam în sân şi adormeam cu ei pe mine. Blăniţă lor pufoasă şi moale cum nu există altceva pe lumea asta mă făceau să mă simt extrem de fericită şi să-mi doresc să fiu şi eu un iepuraş. Aşa am făcut de fiecare dată când aveam pui mici de iepuraş şi aşa aş face şi acum dacă aş mai avea.
Nu ar fi frumos să fii şi tu un iepuraş?

Paşte fericit vă urez, cu multă lumină în suflete, dragoste şi drăgălăşenie! Iar iepuraşul să vă îndeplinească cea mai arzătoare dorinţă din anul acesta, oricare ar fi ea!

Primavara

sursa foto: http://www.megapreturi.ro

Ziua de azi mi-a amintit de o perioadă foarte frumoasă din viaţă mea, perioada de până în 1989. Fusesem selecţionată pentru "cenaclul de romană" din şcoală,la care mergeam cam de 2 ori pe săptămână după ore şi duminica, în singura zi liberă. De câteva luni geroase făceam pregătire pentru serbarea de 8 martie, serbare organizată de şcoală, la care nu participau decât copiii cenaclului împreună cu profesiorii cei mai " de seamă" ai şcolii, prilej cu care se discutau şi multe probleme de partid.

Câtă bucurie şi cu câtă mândrie am primit vestea că voi primi două roluri importante în programul artistic pentru 8 martie. M-au pus să recit o poezie oarecare şi mi-au zis: tu vei fi PRIMĂVARĂ!. Al doilea rol era de povestitor într-o scenetă plină de învăţăminte.

Cea mai fericita zi a fost când mama mi-a terminat rochiţa mea de "primăvară: din voal transparent verde crud, cambrată pe talie şi cu corseleta şi cu o fustă largă, largă şi lungă până peste călcâiele mele. Pe ea aveam cusute flori de primăvară, iar pe cap purtam o cununiţă împletită din flori naturale. "Iarna" avea şi ea o rochiţă spectaculoasă din mătase albă. Cu mult înainte de începerea spectacolului noi două eram la şcoală, îmbrăcate în frumoasele rochite. În şcoală nu era nimeni, holurile lungi erau pustii. Am alergat fericite, am cântat şi am dansat, ne-am repetat poeziile. Eram mândre de rochiţele noastre şi ne simţeam ca nişte prinţese din poveşti, ceea ce cred că şi eram pentru mămicile noastre.

La spectacol mi-am recitat poezia dreaptă şi mândră, plină de încredere. Am fost prima dintre cele patru anotimpuri, dar asta nu mi-a dat nici cea mai mică emoţie. Pentru rolul din a doua scenetă am fost nevoită să-mi dau rochia jos. Asta chiar nu mi-a plăcut. Pe cât de mare succes am avut la prima reprezentaţie, pe atât de penibil a fost cel de-al doilea moment. Eu trebuia să vorbesc mult despre pionieri si soimi ai patriei şi la un moment dat să arunc cu o minge pe post de piatră într-unul dintre personaje. Profesoara cu care lucrasem această scenetă a uitat mingea acasă şi a trebuit să improvizeze una din hârtie mototolită. Bineînţeles că eu când am aruncat cu "mingea" a căzut aproape lângă mine, neatingandu-l pe personaj. Personajul însă, a început să urle de durere, să se vaite şi să se ţină de cap. Toată lumea a început să radă, iar eu nu mai puteam de ruşine. Trebuia să fie o scenetă dramatică din care noi copiii să învăţam că nu-i bună violenţa, însă a ieşit exact invers. Toată lumea râdea în loc să ia aminte la morală poveştii.

După serbare m-am îmbrăcat din nou în rochie şi am plecat aşa spre casă care era la două minute de şcoală. Mi-era frig, era încă rece, însă nu mai puteam de fericire când fetiţele de pe stradă întorceau capul ca să-mi admire rochia. Ştiu că am avut-o mulţi ani în dulap, de multe ori am probat-o până când nu m-a mai cuprins. Acum nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu ea, o s-o sun pe mama s-o întreb.

Ahh, azi este 8 MARTIE. Este ziua MAMEI!

La mulţi ani pentru toate iubitele noastre mămici! Să ne trăiască 100 de ani, la fel de frumoase şi de iubite ca primăvara. La mulţi ani pentru voi soţii, prietene, iubite, fiice sau surori, mame sau bunice! La mulţi ani dragele mele!

Vă doresc o primăvară minunată plină de zâmbete şi de fericire! Şi vă doresc să aveţi parte de frumuseţea mărgăritarilor şi de graţia şi bucuria acestui anotimp al renaşterii.

leapsa cu amintiri

este moda lepselor, sau care o fi pluralul acestui cuvant. m-am gandit ca ar fi momentul sa pornesc si eu o leapsa. sa vedem pana unde ajunge. o leapsa legata de amintiri, nu de carti, nu de poezii. doar de amintiri. va propun sa scormonim in memoria noastra si sa incercam sa descriem prima amintire din viata noastra. sa incercam si s-o pozitionam in timp. cea mai vie, cea mai plina de amanunte si cea mai veche.

imi amintesc ca venise circul la noi in oras. cred ca aveam vreo 2 ani. stiam animalele dupa cartonasele acelea patrate, voi colorate, care se gaseau peste tot in librariile comuniste. stiam bine cum arata si cum face fiecare animalutz in parte: vaca face muuu, cocosul cucurigu, gaina cot-codac, ratza mac-mac, catelul ham-ham, pisica miau, puiul piu-piu, magarul i-ha, curcanul glu-glu, gasca ssssss, oaia be-heee si pupaza pu-pu. eram fericita de fiecare data cand vedeam un animal la bunicii mei la tzara si mai fericita eram cand puteam sa iau unul in bratze. dar... acum era momenetul sa vad animale noi. eram entuziasmata cum nu mai fusesem niciodata. mama mea m-a imbracat frumos si am plecat plini de curiozitate la circ, un cort mare si albastru amplasat langa stadionul din oras. am mers mult pe jos. parca nu se mai termina drumul ala. cand am ajuns m-am asezat nerabdatoare pe o banca improvizata din lemn, pe randul cel mai de sus, ca sa vad bine totul. a inceput circul. clovni, acrobati, dansatori... toti erau imbracati minunat, cu haine sclipitoare si erau foarte hazlii. am stat cu sufletul la gura la fiecare saritura in aer, la fiecare pas pe sarma foarte inalta, am ras la fiecare gest al clovnilor. la sfarsitul circului a aparut un mare elefant. nu mai vazusem niciodata asha ceva. era imens. cred ca si acum mi s-ar parea la fel de mare ca si atunci. un nene imbracat in negru a venit si si-a bagat capul in gura elefantului, iar elefantul a inchis gura. stiu ca am facut ochii mari si m-am abtinut de emotzie sa tzip. in scurt timp omul a scos capul de acolo si toata lumea a inceput sa aplaude frenetic. este amintirea care mi-a lasat o infiorare in mine mult timp. cand s-a terminat spectacolul, eu asteptam asezata sa inceapa urmatorul. dar n-a mai inceput. circul a plecat de la noi din oras si nu s-a ma intors niciodata. cel putin pana cand am facut eu 18 ani si m-am mutat in capitala.

acum astept sa se faca fiul meu mai maricel, sa mergem impreuna la circ. si poate un om imbracat in negru o sa-si bage din nou capul in gura unui elefant. si poate o sa simt din nou acel fior format din teama, curiozitate, suspans, groaza si fericire. cine stie?


Dau leapsa mai departe catre: innuenda, inconstantin, tiberiu lovin, cineva.eu, alice si oricui vrea s-o preia si crede ca are ceva de povestit din minunata copilarie. va astept povestile cu nostalgia anilor care nu-i vom mai putea retrai decat prin ochii propriilor copii.