Operațiunea “salvați cercelul de aur!”

De ce unele femei care-și cumpără zeci de perechi de cercei nu poarta decât o pereche și aia ocazional? Iată de ce! 

Conduceam pe o stradă puțin aglomerată. Conduceam liniștita, mirată de liniștea din trafic. Nimeni nu claxona, nimeni nu injura, nimeni nu avea manelele date la maximum. La radio se auzea o melodie plictisitoare, cu 3 versuri repetitive.

Într-un moment de neatenție şi de suprapunere nefastă a planetelor, ridic brusc mâna și îmi agăţ un cercel cu mâneca. Rămâne o enigmă modul în care a ajuns cercelul să se agaţe de textil dar, trăgând neintenționat mâna, mi-am smuls cercelul din ureche. L-am înjurat pe șoferul din faţa mea, pe Iliescu, pe Dragnea şi am blestemat dispariţia dinozaurilor din cauza durerii și mi-am pipăit urechea. Sângera!!!!!!! Șurubelul cercelului rămăsese lipit în spatelele urechii, iar cercelul zburase miraculos sub pedala de accelerație. Fix în acel moment a sunat telefonul. Din lipsa mea de inspirație de moment, am băgat șurubul în gura și mi-am eliberat mâna dreapta pentru a răspunde la telefon. În secunda următoare un bou-universal mi-a tăiat faţa și am frânat brusc. Și am înghițit șurubul. 😳

Mi-am dat ochii peste cap, am simțit obrajii arzând în flăcări, am tușit, am țipat, m-am speriat. Șurubul s-a dus...Pai de asta nu port eu cercei...cum mama maică-sii să-ți înghiți cercelul care cu 3 secunde în urma era bine prins în ureche????? Am tras pe dreapta, am vrut sa sun la 112, dar mi-am dat seama ca este imposibil să explic asemenea accident și in plus nu aveam nimic. Eram vie! Doar puțin iritată, speriata și oarecum surprinsă...

Google, D-zeul științei si al tuturor întrebărilor firești si nefirești m-a liniștit și m-a trimis la culcare, asigurându-mă că cercelul meu se va reîncarna într-un kkt. Peste un timp...

Și a venit acel timp. Firește că mi-am propus sa nu zgârmăn în rahat, știam de la mama de când eram mică ca rahatul trebuie să moară liniștit, nezdruncinat, să-l lași să asigure circuitul materiei în ecosistem. Dar ăla cu coarne de pe umărul stâng mă pusă să întorc privirea în wc după ce mă ridicai. Și-l văzui pe șurub, gălbior și lucitor ca o nestemată, la suprafața kkt-ului, parcă cerșind milă să nu-l las să se înece. 

- S-o crezi tu că bag eu mâna după tine, spurcatule! îi spun surubului în gând.

El nu și nu, parcă implorându-mă: știu că mă vrei, știu că mă vrei, scoate-mă din rahat!

Eu o țineam pe a mea: nu pot, nu pot, nu te vreau! 

Apoi peste câteva secunde: dar nici la canal nu te dau! 

Gândesc, gândesc, gândesc, într-o greață fabuloasă cum să fac să bag mâna acolo, în iadul cerceilor de aur. Parcă aveam niște mănuși chirurgicale prin casă. Ies din baie să le caut. Caut! Caut! Caut!  Îl aud brusc pe unul dintre copii cum se ridica să meargă la baie. Fug după el și mă pun în fața ușii, baricadând-o. Copilul se uita uimit la mine când eu îi poruncesc disperata: du-te la baia de sus! Pleacă, ridicând din umeri. 

Bun, nu mai gândesc, ca oricum nu ajuta la nimic, reintru în baie și îmi fac curaj să bag mâna. Nuuuu, nu pot, nu pot și icnesc într-o tentativă de vomă.

Cercelul și el: Ba poți, Ba poți! 

Eu: nuuuuu și gândul meu era atât de urlat  încât și faianța mov parca s-a cutremurat puțin. Și a urmat operațiunea “salvați cercelul de la înec”. Mda, am băgat mâna și l-am scos triumfătoare. Și l-am aruncat în chiuveta sa-l spăl. 

Și el s-a dus pe-o găurica și ... s-a dus. În chinuri groaznice s-a dus...

Și din aceasta pățanie nu am putut extrage decât o pilda filosofica, ca deh, sunt și eu un mic Osho în devenire...

Când ai aur în tine (la propriu), după ce-l dai la iveală, adică după ce-l ejectezi în materiile fecale, măcar nu mai zgândări în kkt, ca nu faci decât sa-ți murdărești degețelele. În plus extragi un aur murdar. 

Asta se întâmpla când te mănâncă în capătul căii transcendentale prin care îți eliberezi energiile negative, adică în ...

Vă rog să vă dezbrăcați. De tot!

Aveam căpuşe. Nu pe mine, ci în curte. Era anul acela în care apocalipsa şi sfârşitul lumii urmau să se tragă de la căpuşe, după cum relatau canalele de ştiri. Prin urmare, auzind eu de la babele din sat că există un leac miraculos, m-am dus la farmacia veterinară din colţ şi am cerut licoarea ucigătoare. Mi-a dat o sticluţă micuţă, de vreo 5 ml.
Acasă, înainte de a o dilua într-o găleată cu apă, citesc îngrozită pe etichetă: o picătură poate ucide o vacă. Minunat, zic în mintea mea și pun sticluța goală, după ce o diluez,  pe chiuveta din bucătărie, în ideea ca o voi arunca la coș după ce voi merge la baie. În drumul meu spre baie, pe blatul bucătariei observ o ciocolată deschisă. Intru instantaneu în șoc hipoglicemic și îngurgitez cât ai clipi toată cicocolată, lingându-mi la propriu degetele. Apoi merg la baie, fac ce era de făcut și când să mă spăl pe mâini eticheta „o picătură, o vacă” îmi sparge retina. Creierul se inundă, limba începe să mă piște și conștientientizez în ultima clipă a vieţii mele: degetele, soluția, vaca…
Târându-mă aproape (de spaimă, nu din alte cauze), ajung la telefon și sun la cabinet: „doamnă, am lins soluție de-aia cât să moară o ciurdă de vaci…, ce e de făcut?”. O simt pe doamna că intră în panică, aproape strigă și mă imploră să fug la spital.
Cu soțul îngrozit după mine și cu sticluța bine ambalată într-o sută de pungi, ajungem la spital. La primul ghișeu, când dau buletinul și arăt sticluța, recepționera trage semnalul de alarmă: panică totală.
– De unde aveți această soluție?
– De la farmacia veterinară. Ce-i în neregula? Am dat 12 lei pe ea.
– Este interzisă!


Continuarea aici

Alergand dupa Mosu'

Ştiţi bine că toate mi se întâmplă numai mie. Mama mea mă alinta "toanta mamii" când eram mică . Acum îmi spune "toanta mea". Tot aia, nu?

I-am cumparat mamei un smartphone. E la modă, deh şi în plus are şi cont de FB. Avea un telefon vechi de când istoria cu butoane. De câteva zile umblam cu telefonul ei vechi în geantă ca să-i tai sim-ul pentru noul smartphone.

Ieri, tocmai ieri cand am avut îngrozitor de multă treaba m-am decis să găsesc un magazin de telefoane în care să-i dai sim-ul mamei mele. De ce nu mi-a spus şi mie cineva că s-a trecut la ora de iarnă? La 7.30 când m-am decis eu să bat magazinele, nu mai era niciun service de mobile deschis. Am găsit la mansarda unei căsuţe din Sălăjan un service care părea să fie încă deschis. Da, da, mă iubeşte cineva acolo sus, mi-am spus şi am tras de uşa de termopan fără scucces. Când să plec, văd scris pe ea: "Împingeţi mai tare, uşa se deschide mai greu!". Mă înfig cât pot de tare în ea fără succes până ce ochii îmi fug pe program: 9-18.30.

Renunţ neputincioasă. Măcar am încercat. Plec bosumflata la birou, unde stau pana la ora 21.30. La ora 9.30 imi strafulgeră prin minte o idee: Cora. Întreb un prieten - "crezi ca e deschis?". Primesc raspuns afirmativ şi zbor în Cora la Vodafone. Intru în viteză la 21.35 în magazinul Vodafone, intreb plina de speranţă "tăiaţi cartele?", mi se raspunde categoric "NU". E clar, e ziua mea ghinionista, imi spun in gand, bolborosesc ceva in barbia si ies furioasa. Am timp totusi sa-l aud pe vanzator: la Phone-Up langa Kenvelo. "Gândeşte, gândeşte, gândeşte!"....vorba unui personaj din desenele animate (unii parinţi stiu). Hmmmm, nu există Kenvelo în Cora. Fug la Orange, fug la RDS, la Cosmote sau ceva de genul...nicaieri nu se taie cartele. Cu picioarele umflate, cu buza de jos căzută până sub bărbie mă aşez pe o băncuţă. E 10 fără 20, Cora se va inchide în curand şi eu nu voi putea să-i dau mamei noul telefon. Dar....minune! Ridic ochii si vad scris mare: KENVELO. Urrrraaaaaa! Dar...unde este "phone-up"? Îngeraşul meu, cel care ai grija de mine mereu, îţi multumesc că mi-ai îndreptat privirea către acest magazin făcător de minuni. Fug aproape târâş către el dar....surpriză, este închis. Firesc, este 21.40, programul este pana la 22.00, cat de prost sa fie vanzatorul ca sa mai fie la ora aceea la program? Totusi, D-zeu exista! Pe geam un biletel scris la calculator: "revin in 10 min. pentru urgente sunati la nr. 07.. .... ....". Ma intreb grav: "este o urgenta?" Raspunsul vine ca un fulger: "Este!" . Si-l sun. Sun o data, sun de 2 ori, de 3 ori... Nu raspunde. Trimit mesaj: "aveti o urgenta la magazin". Si vine baiatul, saracu'. Scot telefonul, de fapt scot totul din geanta ca sa gasesc telefonul... In fine, gasesc telefon, il rog pe baiat sa mi-l desfaca el ca sa nu-mi rup unghiile, el foarte dragut mi-l desface, scoate si sim-ul. Ăăăăăăă, se bâlbâie puţin (cred ca era nervos ca l-am chemat degeaba): "d-ra, nu pot s-o tai. E prea veche". Prea veche???????? Cum vine asta? Are termen de expirare? Intamplator, o alta d-ra voia acelasi ca si mine, să-şi taie venele, pardon, sim-ul. Era chiar de la Vodafone. Draguta de ea cu dragutul de el ma trimit la Vodafone sa-mi iau de acolo microsim nou, locul din care tocmai venisem. Fug repede inapoi la Vodafone. Era deja 21.50. Printr-o alta minune inca mai gasesc oameni acolo. Doar nu sunt in jungla, nu? D-le, zic, de la phone-up m-au trimis inapoi la dvs. Va rooggggg, ajutati-ma. E urgent. Am nevoie de microsim. Sim-ul meu este prea vechi. Si i-l arat. Mda, zice d-l, este prea vechi. Aveti abonament? Daaaa, am! Dar este pe firma. Dar eu sunt administratorul (Nu mai sunt eu, dar ei nu au de unde sa stie, gandesc). CUI-ul, va rog! Si buletinul. Buletinul? Ăăăăăăă...Da, buletinul. Imediat! Caut buletinul. Nu-l am! Permisul nu merge? Raspuns prompt: "NU! Numai buletinul". Scot din nou totul din geanta. Găsesc buletinul. I-l dau fericită. Mă caută în sistem. "Cine e Pirlea Andrei?". Soţul! (logic, nu?). Trebuie sa vina sotul. Ah, nu, nu se poate. Nu are cum sa vina el. Eu sunt administratorul. "Da, dar el este persoana de contact trecuta in sistem. Trebuie sa sune el". Il sun acum sa vorbiti cu el. Nu se poate? "Nu!". Probabil i s-a facut mila de mine... va dau sim-ul, v-am trecut la persoana împuternicită. Slavă Domnului. Stiam eu ca am noroc azi. Imi da microsimul. Intru repede in Cora, cumpar niste cadouri si plec fericita acasa. La 22.40 sunt acasa cu noul microsim in dinti. Il bag in noul telefon, care deja avea bateria terminata de cat l-am tinut in geanta neincarcat. Il pun la incarcat...

Ziua s-a terminat plina de succes. Cineva acolo sus chiar mă iubeşte.

La multi ani de Sf. Nicolae!
 

Minciună versus promisiune deşartă

           

          Cineva îmi spunea că o bună tehnică de a vinde o prostie care nu face doi bani este de a o prezenta într-o aură promiţătoare, iluzorie, adică de a o pune lângă ceva teoretic gratuit. Îţi vând acest pix cu 300 lei, însă uite îţi dau 3 creioane (cu mină HB), o ascuţitoare (neascuţită) şi o gumă de şters roză (care nu şterge, doar spoieşte) gratuit. În realitate toate cele 6 produse nu fac decât 150 lei, să zicem. Îţi dai seama? Mai primeşti încă 5 produse gratuite. Oauuuuu! (Am fost o elevă bună, nu-i aşa?)

            Cam aşa este şi cu promisiunile deşarte. Haide, fă-mi proiectul acesta - acum pentru că n-am bani, pe x lei, urmând să-ţi mai aduc încă 10 pe xxx lei. Aşteaptă-mă azi 2 ore, că de mâine nu mai întârzii nici 5 min. Haide, dă-mi o ţigară acum, mâine îţi cumpăr eu un pachet. Şi tot aşa. Despre promisiuni deşarte într-o relaţie, într-o iubire, într-o prietenie vreau acum să vorbesc. Poate nu sunt atât de evidente, poate sunt adevărate uneori, doar un pic deformate, dar sunt la fel de iluzorii ca  primele şi rănesc cumplit. Pentru că nu mai este vorba că ai pierdut o sumă de bani, ci te fac să-ţi pierzi încrederea în oameni, optimismul, veselia, pofta de viaţă şi în final încrederea în tine.
            Sunt câteva clisee pe care, atunci când le crezi, eşti în al nouălea cer, însă când le conştientizezi adevărată “traducere”, te prăbuşeşti:

- bineînţeles că te iubesc, dar nu atât cât meriţi tu sau nu aşa cum ţi-ai dori = câteodată mă exasperezi cu asemenea întrebări
- aşteaptă-mă că vin si te iau cu mine pe lună = de-ai şti câte treabă am, îmi este imposibil să ajung
- te voi suna eu atunci când voi avea un pic de timp = poate doar dacă mă voi plictisi cumplit
- am avut îngrozitor de multă treabă la birou, dar când ajung acasă te scot în oraş = am luat deja masa cu colega mea, o să cad lat de oboseală când voi ajunge acasă
- şedinţa s-a prelungit, dar promit că vom face dragoste = am fost la o bere cu băieţii, numai de sex nu-mi arde mie
- unde merg nu este semnal la mobil sau internet, dar voi face tot posibilul să găsesc o modalitate de vorbi cu tine = chiar n-am chef să-ţi mai scriu/vorbesc şi zilele acestea

             N-are semnal la telefon, nu are internet, nu are timp, nu poate, e obosit, îi este rău? Toate sunt poveşti. Poveşti care te fac să speri că într-o zi va fi al tău şi tu al ei, definitiv, pana la moarte! Dar nu-ţi face vise. Este doar o iluzie totul. Cel care îţi face promisiuni deşarte, cel care te lasă să visezi când ştie că nu te iubeşte, cel care te trece neîncetat din agonie în extaz şi invers, este mai periculos decât un mincinos. Si nu este numai pentru tine. Aceleasi povesti le mai spune la inca 3-4 femei. Mincinosul îţi vinde un pix prost spunându-ţi că scrie singur, vei da bani mulţi pe un obiect de calitate proastă, dar de care ai nevoie oricum. Vânzătorul de iluzii îţi va vinde multe obiecte de care nu ai nevoie, convingându-te că-ţi sunt indispensabile şi promiţându-ţi că-ţi vor schimba viaţa.
           
             Tu ce preferi: o minciună sau o promisiune deşartă? Eu personal prefer prima variantă. Evident, adevărul este pe primul loc, însă nu despre el era vorba în această propoziţie. :)

O venă nerușinată

Aseară tăiam o roșie. La un moment dat am simțit o durere în degetul arătător de la mână stânga. Imediat a început să se umfle și să se învinețească. Brrrr. Ce ciudat! N-am mai pățit niciodată asta. Mi s-a spar un vas de sânge. Hmmm...

Această întâmplare mi-a amintit de colegă mea din cămin, Di.

O cunoașteți pe Di. V-am mai povestit de ea. Di era o tipă obsedată de frumusețe și de trupul ei.

Într-o zi, pe când se epila i s-a părut că are pe picior o venă mai pronunțată:

- Oti, uită-te puțin pe piciorul meu

Mi-am orientat privirea pe piciorul ei. M-am apropiat mai mult pentru a putea surprinde problema lui Di, care părea îngrijorată de-a dreptul.

- Unde trebuie să mă uit? Că nu văd nimic.

- Aici, aici. Și și-a pus degetul undeva în spatele genunchiului, imediat sub el. Vezi, vena asta este umflată.
- Haide măi Di, nu e nimic. Ți se pare.
- Nu, nu, am varice. Trebuie să fac ceva.
- Nu-i nimic de făcut, stai potolită. Nu se vede absolut nimic, decât pielea ta.
- Uită-te cu atenție, se vede prin piele, e urâtă.

 E de prisos să vă spun că nici eu nu am convins-o, nici ea nu m-a convins. Peste un timp a venit cu soluția.

- Oti, am găsit un doctor. Mă operez, gata. O sun pe mama să-mi trimită bani.

- Pentru ce să te operezi?
- Cum pentru ce? Ca să-mi scot vena!

Cred că mi-au sărit ochii din orbite, s-au plimbat puțin pe masă, au intrat la loc și s-au pironit pe piciorul ei. Ești nebună? Cum să-ți scoți vena? Pe unde o să mai curgă sângele tău?

Di a început să râdă. Din privirea ei am înțeles că nu mai e cale de întoarcere. Decizia o luase.

Am mers cu ea la doctorul arab. Acesta s-a uitat mirat la Di. Operația era destul de scumpă, nu putea s-o piardă de clientă. Totuși a avut bunul simț s-o întrebe: sunteți sigură? Răspunsul ei a venit imediat: absolut sigură.

I-a desenat cu carioca neagră locul de unde urma să extirpe vena respectivă. A anesteziat-o total și i-a mutat circulația prin alte locuri, probabil la fel de nepotrivite de natură în corpul ei. Când s-a trezit era mai săracă cu o venă care îi traversase nerușinată cândva tot piciorul.

 - Auzi, Di, dacă ți s-ar mai părea altă venă puțin proeminentă, ai proceda la fel?, am întrebat-o eu convinsă fiind că regretă alegerea făcută.

Cu ochii puțin întredeschiși, amețită de la anestezie, cu buzele arse și fața palidă mi-a răspuns stins:

- Fac orice ca să fiu perfectă!

Pentru mine era oricum perfectă. Și cred că nu numai pentru mine. Cine a cunoscut-o pe Di știe... Mi-e dor de ea și de "nebunia" ei.

Discriminare cu tentă erotică

Eu personal nu am răbdare să stau la culoarea roşie a semaforului. Unele durează atât de mult încât pot să-mi fac lejer toate unghile de la o mână, să-mi retuşez machiajul şi să mai şi beau jumătate de litru de apă. După câteva stopuri însă, mi se termină şi apa, mi se usucă şi oja de pe unchii, ochii mei devin foarte bine retuşaţi cu machiaj strident. Şi atunci, pentru alungarea plictiselii apelez la ajutorul tinerilor de pe stradă care vând, împart sau cerşesc.

Azi, la semaforul de la Iancului, o tânără împărţea flururaşi. Nu am putut să nu o remarc pe fata asta frumuşică. Brunetă, cu părul lung, frumos machiată, ginşi strânşi pe corp, tricou decoltat şi bine întins. Fiecare şofer din faţa mea îşi primea zâmbind (probabil) fluturaşul. În dreptul maşinii mele fata dă să treacă, ignorându-mă. Eu, avidă de ofertele speciale de pe strada deschid geamul şi-i zic:

- Dă-mi şi mie, te rog!

Ea zâmbeşte sau chiar râde, nu-mi dau exact seama şi-mi întinde şi mie unul. Eu îi mulţumesc, dar nu apuc să mă uit pe el pentru că tocmai s-a făcut verde.

La următorul stop dau să-l citesc. Ups, o fată dezbrăcată pe un fundal roşu: "Salon masaj erotic. Happy ending!"

Am înţeles de ce a vrut să mă sară. Am înţeles de ce a împărţit fluturaşii atât de serioasă, iar când i-am cerut eu a buşit-o râsul. Dar n-am înţeles şi vă rog pe voi să-mi explicaţi: de ce femeile nu ar putea merge la un salon erotic? Ele n-au dreptul la "Happy ending"? :))

Asta este discriminare cu tentă erotică! Clar!

P.S. Simt nevoia sa precizez: eu n-aş merge la un astfel de salon. Dar, vorba bancului: atunci dă-te la o parte, poate vrea domnul, sau domnul!

Aici aveti un filmulet haios:

Sex shop

La stop, plictisită și obosită de "mersul piticului" în trafic, mi-am aruncat privirea pe marginea bulevardului. Am zărit un sex shop unde se vindeau cărți. Mâine o sa ma duc până acolo să mă elucidez. Ce vând ei la sex shop? Cărți erotice? Manuale de tantra? Romane de Sandra Brown? Sau memoriile Alinei Plugaru?

Mi-a plăcut ideea ca intrun sex shop să găsești carți, mai ales atunci când sunt afișate cu ostentație și când geamurile negre lipsesc. Prin extrapolare, în curând o să vedem balet în night-cluburi, o sa ascultăm muzică bisericească la concertele de rock, în cârciumă o sa bem lapte cald cu miere, iar discursurile politicienilor vor începe cu o rugăciune. Ceea ce e de bine, nu?

cazaturile mele

Weekend-ul acesta am fost la Vâlcea și mi-am revăzut copilul după trei săptămâni de dor cumplit. Mulți ma condamna pentru faptul ca-mi țin fiul departe de mine, dar credeți-ma, n-as putea sa-i ofer siguranța financiara altfel. Revederea mi-a redat optimismul exagerat (pana la prostie) care ma caracterizează și energia necesara ducerii la bun sfârșit a lucrurilor începute.

In fine, azi mi-am propus sa va vorbesc despre câteva dintre "căderile" mele. La propriu. Am "căzut" și la figurat, în primul an când am dat la arhitectura. Dar m-am "ridicat" rapid și am dat în toamna la Construcții. Si ca ca sa ies victorioasa din aceasta "cădere", am intrat în anul următor si la universitatea visata. Si le-am terminat pe amândouă, ca sa moara dușmanii de ciuda.

Dar nu despre asta este vorba, ci despre căzăturile, împiedicările, alunecările mele la propriu.

Fiind mica de înălțime, îngrozitor de mica, am purtat tot timpul B.P.- uri (pentru cine nu cunoaște termenul BP = bucuria piticilor), adică încălțăminte cu tocuri și tălpi exagerat de înalte. Știu ca încălțându-ma astfel nu am făcut decât sa-mi atrag și mai mult atenția asupra marelui meu complex, dar nu mi-a pasat niciodată. Pe tocuri foarte înalte m-am simțit întotdeauna "la înălțime". Dar înălțimea mea falsa mi-a adus si multe neplăceri cauzate de penibilele cazaturi. Cu timpul am făcut o arta din a cădea de la înălțime și am început sa antrenez în căderea mea și persoane aflate, printr-un ghinion maxim langa mine.

Prima mustrare mi-am luat-o de la diriga, in clasa a XI-a, când am pășit țanțoșă pe niște tocuri zgomotoase la tabla. Știam matematica, clar lucru, dar era o sfidare sa scriu exercițiul la tabla cocoțată pe cele mai înalte tocuri existente în comerț la vremea aceea. "Tarita (căci asa ma chema înainte de căsătorie), ce te mai chinui tu pe toacele alea!, mi-a spus diriga cu dispret. Nu, doamna diriginta, credeți-ma, merg foarte bine pe ele!." Nu era evident lucrul acesta și s-a dovedit în scurt timp. La bac, la prima proba, m-am lungit toata în mijlocul clasei, stârnind râsete pana la lacrimi. Aveam niște sandale negre, cu tocuri de 12 cm. S-au rupt amândouă, tocurile s-au smuls pur și simplu din tălpile mele. Am dat proba scrisa la limba romana desculță. Dupa examen m-am dus la o colega care stătea lângă liceu și am imprumutat o pereche de pantofi cu tălpi subțiri, subțiri, cu 3 numere mai mari. Am mers ca o rata pana acasă, murind de rușine mai mult de faptul ca eram prea pitica decât de faptul ca pantofii atârnau la mine-n picioare ca limbile vacilor satule care-și spală vițelușii nou-născuți.

Pentru cine nu cunoaște scările din holul facultății de arhitectura, îl sfătuiesc sa dea o fuga, ca sa înțeleagă mai bine cum m-am simțit eu când am aterizat de la capătul lor de sus pana în capătul celalalt, ca o sanie bine lustruita, cu mare grija sa adun pe fund tot praful adunat pe ele în zeci de ani de existenta. Nu-i bai ca mi-am făcut fundul negru de vânătăi. Nu-i bai ca zeci de capete luminate care erau întâmplator în holul facultății au ras pe înfundate pana am ieșit pe ușă si apoi in cor, într-un ras isteric. Problema cea mai mare a fost ca niciodată n-am mai găsit în comerț cizme cu tocurile acelea impresionant de înalte. Bineînțeles ca s-au rupt ireparabil. :(

Primeam săptămânal pachet de acasă. In fiecare duminica ma îmbrăcam frumos (pe vremea aceea nu ieșeam din casa nefardata și nepusa la 4 ace) și ma duceam la gara sa ma aprovizionez. De cele mai multe ori ma duceam singura, nu prea aveam colegi în cămin din același oraș cu mine. Cei care mai mergeau la gara după pachet, plecau în timp util sa nu întârzie, drept urmare găseam rareori parteneri de drum. Ca o floare, ca un boboc de floare frumos mirositor ce eram, pășeam agale spre stația autobuzului 282. Aranjata, fardata, parfumata ieftin cu Oriflame, mergeam cu grija sa nu-mi stric pantofii foarte înalți, găsiți după îndelungi căutări în Unirea. La câțiva pași distanta, autobuzul s-a teleportat brusc în stație și imediat s-a umplut cu oameni. Am grăbit și eu ritmul, era deja foarte târziu. In dreptul lui chiar am început sa alerg. Pesemne ca șoferul nu m-a observat, căci mi-a închis ușile în nas și a plecat burdușit cu oamenii unii amuzați, alții îngrijorați. Eu am rămas întinsă pe trotuar, plina de nervi. M-am ridicat, mi-am scuturat sacoul din catifea neagra de praf, mi-am recuperat pantofii (ah, pantofii, cât țineam la ei) și m-am ascuns într-un colt de stație pana ce a venit colega de camera cu o alta pereche de sandale (a, ploua un pic afara, era deja toamna). Mi-am scos șosetele transparente, mi-am pus sandalele și am așteptat, tot ascunsa, venirea unui alt autobuz. Nu pot sa va spun cât mi-a fost de frig în picioarele dezvelite pana la gara și înapoi și în cele 20 de minute de așteptare în stație și încă cele vreo 50 de minute pana mi-am recuperat pachetul din autobuzul deja retras la garaj.

Spre sfârșitul facultății am început sa port ținute sport. E drept, mai mergeam și la sala pe vremea aceea. Eram si ceva mai supla, cam cu 20 kg mai supla decat acum, dar asta e alta poveste. Imi găsisem printro minune, intrun second-hand o pereche de pantofi sport cu talpa ortopedica foarte înaltă. Doamne, cât am iubit adidasii aceia. Erau albaștri, cu șireturi galbene și talpa înaltă alba, din doua straturi. Eram în autobuz, era deja ora 8 și ma grăbeam sa ajung la serviciu. Evident, eram în întârziere. Am coborât în graba din autobuz și din nefericire, când am pus și al doilea picior pe trotuar m-am împiedicat de aerul din jurul meu. Si am căzut, ca o pleașcă lângă autobuz. In căderea mea, m-am agățat de prima persoana de lângă mine, o d-ra frumos îmbrăcată în ținută office. S-a prăvălit cu toata masivitatea ei lângă mine, peste mine, strivindu-ma ca pe un gândac. Uff, am avut noroc, mi-a rezistat încălțămintea, dar nu mi-au rezistat ochii s-o privesc pe dra. M-am scuzat, mi-am cerut iertare, am implorat-o sa ma ierte, far sa ma uit la ea. Am fugit mâncând pamantul dupa ce s-a ridicat și ea. Nu știu ce s-a întâmplat cu dra, dar nu cred ca s-a mi dus la birou in ziua aceia.

Intro iarna, ieșeam din scara blocului soțului meu, cocoțată pe niște cizme cu talpa ortopedica de 12. Pe jos, gheata. Am alunecat, dar nu mi-am putut redresa poziția și mi-am lipit fundul, spatele și capul de cimentul înghețat. Se zice ca te căsătorești când iei asa o căzătură. M-am căsătorit și eu în același an, în vara. Si la nunta nu m-am împiedicat deloc. Pe cuvânt!

Mai sunt si altele ca mine aici:
http://www.youtube.com/watch?v=3RB2Hlqw-KY

Ploaia de dupa concediu

Mulțumesc, Inu, pentru impuls! Uite, m-am pus din nou pe treaba, pentru ca nu vreau sa ma scoți din blogrolul tău. :p
Din nefericire sunt în pana de inspirație, chiar nu știu ce sa scriu la ora asta. Dar o sa va povestesc despre micul meu concediu, plin de peripeții.

Întâi de toate va spun ca am fost la mare, pe meleaguri asiatice și ca am avut totuși mare noroc...

Am simțit din ziua plecării ca vor fi ceva probleme. Am sperat totuși sa nu cada avionul... și nu a căzut după cum vedeți. N-ați scăpat de mine. ;))

Zborul a fost lin și a durat doar 1 ora jumătate. Ajunși însă în stațiune, a trebuit sa mai mergem vreo 3 ore cu autocarul pana la hotelul unde nu mai aveau locuri și pentru noi. Ne-au suit din nou în autocar și ne-au transportat la un alt hotel, chipurile de 5 stele (noi aveam bilete la 4).
- Vă plătim noi diferența! ne-au spus, scuzându-se mai-marii hotelului.
Ooooo, va mulțumim mult! o asa pleașcă de noroc sa cumpăram bilete la 4 stele și sa ne petrecem vacanta la 5, nu speram nici în cele mai frumoase vise. Chiar ma gândeam să-i cumpăr un suvenir tipei de la agenție, pentru că-mi imaginam ca nu a rezervat cu buna știință camerele la hotelul cu pricina, încât sa fim trimiși la un hotel mai luxos. Si uite asa am plecat spre vacanta de vis, cu Bogdan chior de somn, cu același autocar garnisit cu beculete, autocolante și piele-imitație, condus de un șofer care nu înțelegea nici "mulțumesc" in engleza, dar care trecea intro mare viteza pe rosul semaforului. Am ajuns la un hotel cu nume de rechin. De la intrare părea ceva nemaipomenit, avea niște grădini superbe. Ne-au cazat în bungalou-ri, iar camera noastră avea și pătuț pentru copii. Mai conta ca aerul condiționat scuipa doar un miros cald de mucegai, ca tv-ul avea doar "pro tv international" și 3 canale turcești cu muzica populara și filme dublate și ca în camera mirosea a canal? Nuu, pentru ca eram cazați 5 stele. Mai mult decât atât, acest hotel era chiar în oraș, nu la 20 de km în pustiu, cum era al nostru. Pana la urma am zis ca nu-i bai o noapte. Om supraviețui noi. Restul concediului nu a fost decât, pe buna dreptate, o lupta pentru supraviețuire.

Dimineața, după scandalul făcut reprezentantei agenției, tatăl meu a făcut o baie în mare, cu puțin înainte de a ne strânge bagajele și a ne sui în același autocar cu același șofer, pus la dispoziție de agenție, pe cheltuiala ei. Ghinion. Tocmai l-a muscat un peste și a făcut o reacție alergica. Bine ca aveam asigurare. L-au ținut pe perfuzii și a scăpat. Ca pisica neagra, a mai rămas cu 6 vieți. Pe care le-a consumat, rând pe rând, pana la ultima.

Am trecut peste cumpănă, ne-am cazat la noul hotel. Mai bine la 4 stele. cele doua camere comunicau intre ele printro ușă, ceea ce era bine pentru ca Bogdan putea sa se plimbe liniștit de la părinți la bunici și invers. Dar același miros de mucegai și de canal. Iar scandal, o mica șpagă și gata: camere noi, recent renovate. La aer n-am putut da drumul tot concediul, era plin de mucegai în grile. am preferat cela 40 de grade de afara riscului de a pleca de acolo bolnavi de plămâni.

Peripețiile au continuat: toxiinfecție alimentara, dureri de cap, stări de voma, temperatura. Eu, maica-mea și soțul. Tatăl meu doar ce a intrat în apa marii și iar s-a umplut de bube. A renunțat sa mai intre, s-a limitat la piscina în care balenele rusoaice făceau aqua-gim cu animatorul plin de mușchi, Diego. (m-am simțit și eu slaba printre ele). Totul a culminat cu o infecție de-a mea la o măsea, cu febra și plânsete de durere. Singurul care s-a simțit cel mai bine a fost Bogdan, căruia i-am dat sa mănânce mai mult din traista. N-a fost scutit nici el de micile neplăceri cauzate de țânțarii din camera, care nu mureau cu pastilele cu care veniserăm de acasă. Amețeau un pic de la spray-ul cumpărat de peste drum cu 5 lire, dar se trezeau dimineața și-și făceau plinul cu sânge curat de copil.

Cand am tras linie am tras o singura concluzie: din orice concediu pe viitor va fi exclusa Turcia. Nici măcar la 7 stele! (nu cred ca poate exista acolo vreodată hotel de 7 stele)

Am rămas cu: amintirea unor peisaje superbe, vizitarea unui oraș antic construit de ROMANI, nu de turci, casa Fecioarei MARIA de unde mi-am luat apa sfințită, o geaca de piele care s-a rupt în prima zi în România, un lănțișor de aur care s-a înnegrit după prima purtare, mulți bani cheltuiți pe puține prostii, o cutie de calmante pentru măsea de care nu am mai avut nevoie și multe fotografii deosebite.

Dupa un zbor de 1 ora și jumătate și după 3 ore de mers cu 5 km/ora cu taxiul pe centura plina de praf, de camioane și de lucrări am ajuns la noi acasă. Si ce e ciudat este faptul ca toți supraviețuiserăm și ne simțeam chiar bine. Extraordinar de bine.

Afara este foarte frig. Si ploua. Dar iubesc la nebunie ploaie rece din România și nu as da-o pe 100 de zile senine si calduroase din Turcia.

intrebare si raspuns pe masura

duminica. mc donalts militari. eu cu sotul meu in masina, la mc drive, la coada. pe langa gard, niste panouri cu reclama la ceva mancare de-asta mc-donalteasca. intr-unul dintre panouri o fata frumoasa te imbie sa cumperi.

- Ia uite ce frumoasa e Monica Columbeanu, zic eu
- Unde?
- In panoul asta
- Nu e ea, zice sotul
- Ba da, ea este!
- Ba nu, ca aia e urata rau. Asta din panou e frumoasa
- Ea e, la pariu
- Pariu
- Bine, hai s-o intrebam pe-asta de la ghiseu.

Ne apropiem de ghiseul de comenzi. O d-ra plictisita si scarbita ca lucra si duminica dupa-amiaza, cand afara era soare de facut plaja, iese cu jumatate de corp pe gemuletzul ghiseului, ca sa auda ce dorim. Sotul comanda. Eu ma intind peste el si intreb:
- Fitzi amabila, cine este in panoul asta publicitar? Si-i arat cu degetul (stiu ca nu-i frumos) panoul cu pricina.

Tipa se uita la panou si imi raspunde:
- O fata! (Ca si cum nu era evident asta)

O, ce bine ca mi-ai spus. Eu credeam ca e un crocodil. Nu stim cine a castigat pariul. Eu sau sotul. Poate stiti voi cine e fata din panoul publicitar, si ma anuntati si pe mine. Impartim castigul. ;)



O seara oarecare. Noi la restaurant cu niste prieteni. Ce mancam? Ne intrebam unul pe altul, ne uitam in meniu. Nu ne putem hotari niciunul.
Vine o domshoara sa ne ia comanda. AAAA, immmm, stati asha, sa vedem... In fine fiecare comanda cate ceva. Ajunge si la sotul meu, care e super fitzos la mancare (cine-l stie, stie). Oscila intre pizza si friptura de porc. In speranta ca-l va ajuta d-ra, o intreaba:
- Cum e pizza?
Tipa are un moment destul de lung gandire (cred ca cel mai lung din viata ei) si raspunde:
- Rotunda.

Totzi de la masa incepem sa radem zgomotos. Mai mult de fatza sotzului meu, decat de raspunsul tipei.

- Bine, bine, rotunda, dar... cat e de mare?

Tipa iar ia o pauza de gandire, si o vedem, intr-un moment de sclipire, cum deschide bratele, isi prinde palmele intre ele si ne arata cam cat e de mare pizza, facandu-si mainile colac.
- Cam asha, zice.

Iar rasete. Sotzul meu comanda pana la urma pizza "rotunda" si "cam asha" de mare.

care le e rostul?

Inteleg in lumea asta multe rosturi ale fiintelor, animalelor, etc:
- lupul curata padurea de mortaciuni
- ciocanitoarea opacul de paraziti
- pisica iti fereste casa de soareci si de papagali
- cainele te pazeste de hoti
- sotul de fereste de mult mai multe

Un singur rost nu-l inteleg pe lume: rostul mustelor. Ce rost are musca?

Deschid un pic geamul, intra primul muscoiul acela maaare si burtos, de culoare negru-albastrui. Zumzaie prin creierii mei si-si cheama familia. In doar cateva minute, timp in care casa nu se poate aerisi, intra o armata de muste. Daca ar sta cumintzi undeva nu m-ar deranja, dar ele zboara. Si fac galagie. Si se imperecheza pe perdelele mele. Si-si lasa cacatzeii negri pe geamuri. Si ti se aseaza pe nas cand dormi. Si bazaie cand ai nervii intinsi la maxim si vrei sa te linistesti. Cei care mi-au montat alarma, mi-au spus cand plec de acasa sa dau cu spray antiinsecte pe senzorii de miscare. Dar ele nu mor, pentru ca s-au adaptat noilor conditii ca si oamenii cu poluarea. Si cum ar fi sa stau linistita la iarba verde, departe de casa si sa ma sune cei de la paza sa-mi spuna ca mi-a pornit alarma. Sau sa vina ei pana aici echipati si inarmati si sa constate ca am fost atacata de muste. Asta le e rostul mustelor pe lume? Nu le pot suferi. Sunt scraboase. Dar, ironic, au fost denumite: "muste domestice"! Ihhh. Scrabos!

p.s. vara trecuta mi-am lipit pe geamuri si usi niste fasii speciale pe care scrie nu stiu ce . sigur traducerea este: "intrarea mustelor interzisa". Se pare ca astea domestice nu stiu sa citeasca. Ca altfel n-ar mai intra la mine in casa...

Marţi 13

Ştiţi care este dezavantajul unui case cumpărate şi nu făcute? Acela că într-un living cu bucătărie deschisă de aprox. 40 de mp ai doar 3 prize. Trei prize în care trebuie să-ţi între: aerul condiţionat, sistemul audio, televizorul, dvd-ul, receptorul antenei satelit, faxul, calculatorul, imprimanta, lampă de birou, încărcătoarele de la telefoane, încărcătoarele de acumulatori, frigiderul, cuptorul, plita, hota, cuptorul cu microunde, cafetiera, robotul de bucătărie, fierbătorul de ceai, maşina de vase şi altele diverse şi neprevăzute. Bineînţeles că cele trei sunt puse la distanţă de min. 5 m între ele şi sunt simple, nu duble. De aceea ai nevoie de multe prelungitoare. Rezultă o încrengătură de fire şi cabluri la care se mai adaugă cablul telefonului, al internetului, al antenei şi al generatorului. Nişte "maţe încurcate", ca în jocul copilăriei noastre.

Nu cred în 13, nu cred în mâţa neagră care-ţi taie calea (zilnic îmi taie calea vreo 4 mâţe negre, toate ale mele) sau în canalele cu 4 găuri pe care trebuie să le ocoleşti. Nu cred în sarea vărsată pe masă sau în luna plină. Nu cred în ziua de marţi 13. Nu credeam că pot avea ghinion chiar într-o astfel zi.

Azi a trebuit să-mi las treburile şi să stau acasă. Odată pe săptămână, marţea mai exact, pe strada noastră sosesc gunoierii. Cum pubela noastră era negolita de 1 lună, era musai să stau să-i pândesc.

Teoretic ei vin dimineaţa. M-am trezit devreme şi am scos o pungă cu gunoi la poartă ca să ştie domnii gunoieri că plătesc şi eu serviciul de salubritate şi m-am postat în faţa calculatorului la treabă, bineînţeles ridicându-mi ochii din 10 în 10 minute spre poartă.

Au sosit la 4 după amiază, când eu eram la discuţii cu o prietană. Printr-o minune nu i-am ratat. Am ieşit şi am alergat după maşina de gunoi. M-am certat cu ei că n-au sunat la poartă, apoi le-am dat "darul" că să nu mă mai uite săptămâna viitoare. Şi unde e ghinionul zilei de 13, mă veţi întreba. Ei bine, abia acum începe.

Ştiţi maşinile acelea de gunoi mari şi verzi? Şoferul unei astfel de maşini, cred că era beat, n-a ţinut drumul şi în dreptul porţii mele a luat-o pe trotuar, nu pe stradă.

La 5 minute după ce am scăpat de gunoi, stând de vorba cu prietena mea, am văzut ceva izbindu-se în geamul de la sufragerie. Era clar o pasăre. Am crezut că-i un porumbel. Am ieşit imediat afară şi am găsit-o pe pisica Charly cu un mare papagal verde în gură. Prietena mea a fost mai tare de înger şi i l-a scos cu forţa din gură. În câteva secunde însă a murit. Îl prinsese de cap. :(( Era superb, bietul de el. M-am gândit la stăpânul lui, care sigur era un copil. O clipă am crezut că e mai bine să-l arunc sau să-l îngrop. Apoi am renunţat la idee şi i l-am înapoiat pisicii. Era prada ei. :(

La ora 5.30 trebuia să fiu la birou la o întâlnire cu un client. Pe la 5 prietana mea a plecat. Eu am mai rămas câteva minute şi am plecat. Am dat să deschid poarta. Surpriză: poarta mea nu se mai deschidea, decât atât cât să iasă un om pe ea, nu o maşină. Am împins de ea cu forţă. Nimic. Când m-am uitat cu atenţie, am constatat că trotuarul din faţă porţii avea o mare crăpătura transversală în el. Maşina de gunoi făcuse asta. :(( Această crăpătura determinase ridicarea trotuarului ca o cocoaşă. Fix în dreptul porţii mele. Ce era de făcut? Era deja 5.15. Am luat o lopată şi am început să dau cu ea în betonul trotuarului. Aveam nevoie de vreo 2 cm de spărtură, că să pot deschide poarta. Dar fix în cei 2 cm era o armătură de fier, care oricât m-aş fi chinuit n-aveam şanse s-o sparg. După 10 minute de manevre şi vreo 100 de dute-vino cu maşina în loc, am reuşit s-o scot pe poarta de lângă. Curtea mea este foarte mică şi încap în ea două maşini, parcate la mare artă. Altfel nu. Fiecare maşină are poartă ei, iar cele două porţi sunt separate între de ele de un mare stâlp metalic în care dacă intri cu maşina, nu mai ieşi din ea. În fine, am scos-o. Scăpasem de ghinion.

De la birou m-am dus la o altă prietenă s-o iau la mine. Am uitat să va zic că în seara aceasta a trebuit să plece soţul meu de acasă şi să rămân singură. Cum nu dorm niciodată singură, am apelat la prietenă mea, rugând-o să vină la mine.

A venit. Şi-a parcat maşina în locul soţului meu, eu urmând să reiau activitatea de spargere betonului ca sa pot intra cu masina mea. Am luat cel lung prelungitor (vreo 30 m, l-am conectat la o priza din casa si am băgat flexul el. Am apăsat butonul de pornire. Nimic. Flexul nu mergea. Am găsit o panza de bonfaier prin casa. Am verificat direct flexul la o priza, fara prelungitor. In casa mergea. Ahhh. Nu e bun prelungitorul.

Ce e de făcut? Soluţia: aduc alt prelungitor. Dar un altul aşa de lung nu am. Am adunat vreo 4 prelungitoare (după ce am scos toata aparatura electrocasnica si toata cablaraia de ele) si le-am înnădit ele. Lungimea o rezolvasem. Am probat flexul. Mergea. Îmi rămăsese doar operaţiunea de taiere a celor doua bare din fier de 1-2 cm fiecare.

Dar mare supriza. Imediat cum am desfăcut drugul care ţinea cele două jumătăţi de poartă legate între ele, jumătatea de poartă care se opintise în armătura trotuarului s-a deschis ca prin minune. După ce mă chinuisem cu toată mataraia aia din casă. Explicaţia a fost simplă: când mi-am suit şi eu maşină pe trotuar, cele două bucăţi de beton s-au refixat la locul lor, iar cocoaşa dinainte s-a aplatizat de la sine. Slavă Domnului. Am băgat maşina la locul ei. Am desfăcut toate prelungitoarele şi le-am redat locul de odinioară. Mi-a luat mai mult timp decât să le scot. Norocul meu că între timp trecuse ziua de ora 24. Am scăpat de ziua de marţi 13.



Update: miercuri 14

Betonul din faţa casei s-a ridicat din nou. Poarta iar nu se mai poate deschide. Oricum, chiar dacă s-ar putea deschide, tot n-aş putea scoate maşina. Pentru că am pierdut cheile. :((( E clar, pisicile negre din curte îmi poartă ghinion! :(

eee pisici!

V-o mai amintiti pe Charly? Cea cu ochii galbeni? Cea care m-a facut de ras la doctor? Ei bine ea, tocmai ea, a fatat pe 2 aprilie 4 pui: 2 fete si doi baieti. Baietii negri, fetele baltzate. As fi vrut sa scriu despre ea un post: "Charly nu mai e bortzoasa". Dar nu pot, nu pot, si asta ma nelinisteste.

Pe 2 aprilie a fatat. 4 ghemuletze fara ochi si fara cozi. La fix 12 zile dupa marele eveniment, slabita fiind de la alaptatul continuu, Charly a innebunit. N-ati vazut pisica nebuna? Ei bine, iata:



Sex in grup la mine-n curte. Eu n-am mai apucat in obiectiv decat pe cei doi handralai, dar au fost trei si chiar patru la un moment dat. Au calarit-o pe Charly a mea trei zile si trei nopti. Pe ploaie, pe vant, ziua, noaptea, sub masina, pe masina, pe gard, sub gard...Saraca maica-mea a stat sa hraneasca puii cu seringa pentru ca mama lor naturala avea treaba cu golanii.

Dar nu asta este problema cea mai mare. In curte se perinda zilnic vreo 10-15 matze. Care mai de care mai tupeiste si infometate. Nesimtzitzii de motani fac pipi pe unde nimeresc, dar placerea lor cea mai mare este sa faca in bradul pe care am dat 2 mil de craciun si in papucii cu care ies in curte. Bradul s-a uscat deja, iar papucii... nu mai zic nimic de ei.

Mai nou, pisica vecinei, s-a indragostit de puii lui Charly. Sta lipita de usa, ca sa intre direct in casa prin spirjinere. Si e bortzoasa. Si ea?, ma intrebatzi. Daaa, si eaaa. :((( Ii zicem Ciufi, iar la cei min. 5 pui pe care o sa-i fete in usa o sa-i numim "Ciufuliti-va de aici, impielitzatzilor!"

Charly e din nou bortzoasa, gratzie amorului nebunesc prin care a trecut. Doctorul mi-a zis s-o castrez in max. 15 de la perioada infierbantata, dar a trecut aproape 1 luna. Inca pe atat, si altzi pui o sa ne mishune peste tot, ca furnicile. Am auzit ca a doua sarcina se prinde mai usor si ca de regula se dubleza nr. spermatozoizilor care ajung in uter.

Si acum vine o intrebare de mare iubitoare de pisici care nu mai vrea altele in plus de cele 15 + noii veniti: noi ce pisici ne facem cu atatzia pisici mici?

Va rog, luatzi si voi din ei! Sa ramana loc pentru generatzia tanara. Ce pisicii mei !?



De la stanga la dreapata:
nr. 1 - Grasa. S-a nascut prima, mananca cel mai mult, sta treaza cel mai putzin.
nr. 2 - Stelutzu. Are o stelutza alba pe piept. Stie deja sa scuipe si sa se agatze cu ghearele de pielea canapelelor.
nr. 3 - Nebunu. E cel mai jucaus, mananca si boabe in completarea laptelui si ma ajuta sa slabesc alergand prin casa dupa el sa-l scot afara dupa ce am pus alarma si vreau sa plec
nr. 4 - Fara nume. Tot fetitza. M-a scapat un om bun de ea. Sunt sigura ca ii merge bine unde este si ca e la fel de scumpa ca fratzii ei.

In loc de "happy end" va invit sa va delectatzi cu cateva imagini cu cei 3 magnifici. Ca sa va obisnuitzi cu mutritzele lor inainte de a-i duce acasa la voi. :)

cum sa iti asiguri norocul in viata

Pasi de urmat:

1. faci caca in pampers. poti incerca chiar de doua ori consecutiv. e mai sigur.
2. faci galagie ca sa fii schimbat imediat
3. urmaresti cu atentie unde duce mami sau bunica pampersul murdar
4. astepti un moment de neatentie (nu e nevoie sa astepti mult)
5. te indrepti cu viteza spre locul cu pricina si apuci rapid cu ambele maini cocolosul plin de noroc
6. il desfaci cu atentie sa nu te murdaresti
7. iti bagi mainile pana la cot in el si te spoiesti cu "crema" maronie peste tot
8. poti arunca un pic si pe pereti, ca sa taxezi bine neatentia parintilor
9. poti gusta un pic
10. nu prea mult, ca miroase urat
11. te poti stramba si chiar chiui daca-ti mai arde. oricum, norocul pe viata a fost asigurat
12. ACUM SA VINA CINEVA SA STRANGA MIZERIA ASTA!

cat dureaza o cura de slabire

a trecut mai mult de o luna de cand ma chinui sa tin cura de slabire. nu e usor. nu e usor deloc. insist pe aspectul asta. am renuntat la ciocolata, am renuntat la doua mese pe zi, am renuntat de paine, dulciuri, fructe dulci, orice fel de suc, mancare gatita. am renuntat la orice iti poate intretine viata: apa, somn, mancare. da, am slabit. nu mult, dar vizibil. jubilam de fiecare data cand mi se spunea: "fata, ce ai slabit!". da?? intrebam magulita. "chiar se vede?" ma simteam bine sa mi se spuna de doua trei ori. cand o persoana pe care n-o mai vazusem de mai mult timp nu se simtea sa remarce cat de muuult am slabit, o fortzam eu: "se vede ca am slabit?" si saraca trebuia sa spuna: "da, se vede. acum observ, chiar ai slabit mult". ei bine, orice minune tine prea putin. incepand de joi, cand am fost convinsa ca am facut un mic accident vascular, m-am pus pe mancat. si am mancat frate. nu gluma. sa va spun ce: niste mici, multe prajituri delicioase facute de mine, carne multa la gratar, 2 ciocolate cu alune si.. piesa de rezistenta: o caserola cu inghetata de ciocolata. ultimul dezmatz culinar l-am infaptuit acum apox. 1 ora, adica pe la 12 noaptea. dimineata o sa incerc sa nu ma urc pe cantar, ca sigur voi da cu el de totzi peretzii. si sa va spun de ce am renuntat la "a nu manca nimic": crezand c-o sa ma mor de durere si de rau, am zis macar sa mor cu stomacul plin. si sa fie plin cu ce-mi place, adica cu dulciuri. iar de maine, nu, nu ma voi mai apuca de cura. ca sigur voi ceda si altor ispite, acum de sarbatori. ma pastrez dolofana pentru luna mai, cand voi reincepe chinul curei. si atunci o sa incerc o alta cura, cu ceva mai multe sanse de supravietuire. nu de alta, dar vreau sa apuc sa-mi vad si eu copilul mare.

Chinurile slăbirii

După ce trece prin chinurile facerii, femeia, săraca, ajunge la chinurile slăbirii. De ce trebuie să se îngraşe o femeie după ce naşte? A ajuns la o greutate considerabilă. A trecut destul de mult timp de când a născut şi lumea încă o mai întreabă: "în ce luna sunteţi"? Sau şi mai grav: "sunt gemeni?" Poţi răspunde fâstâcită, ca să te scuzi repede: nu sunt gravidă, dar tocmai am născut. Dar dacă te întreabă: "şi câte săptămâni are bebeluşul?".

Poţi să-i zici că are un an, sau doi, sau cinci? Te faci că n-ai auzit şi fugi, fugiii, poate mai dai 100 gr jos. Ajunsă acasă, îţi întrebi cu drăgălăşenie soţul: îţi place de mine aşa cum sunt? Şi soţul îţi răspunde politicos, cu gândul în altă parte: bineînţeles, te iubesc aşa cum eşti. Te simţi bine pentru o clipă, dar ştii că te minte. Doar l-ai văzut cum se uită la secretară de 19 ani, care nu e nici frumoasă, nici deşteaptă, dar este foarte slabă. Te închei din ce mai greu la şireturi, e imposibil să te epilezi singură, îţi cumperi haine din ce în ce mai mari. Hainele dinainte de sarcină nu mai ştii pe unde sunt. Unele le-ai dat cadou, doar ştii că n-o să mai încapi niciodată în ele. În fiecare duminică ţi-ai propus să începi o cură de luni, însă luni tocmai ai primit o cutie de bomboane delicioase.

Şi le mănânci, doar nu vrei să se strice. Orice cură a ţinut 2 zile, orice abonament la sală, bazin, aerobic, dansuri, etc l-ai aruncat la expirare cu doar 1 sau două şedinţe făcute. În pragul depresiei, te hotărăşti: mă duc la un salon de înfrumuseţare. Fără să ştii ce te aşteaptă acolo.

De vreo două săptămâni m-am hotărât şi eu să încep lupta cu kilogramele. A trecut deja un an decând am născut şi n-am reuşit să dau jos nici măcar 1 kg. Curele de câte două zile ţinute n-au avut niciun efect. La aerobic mi s-a părut prea greu şi ineficient. La bazin era apa prea rece. Stadionul e prea departe ca să alerg în jurul lui. Şi la toate acestea se adaugă ciocolata, care este incredibil de bună.

Prin urmare m-am înscris la un program personalizat de slăbire, unde-mi este monitorizată greutatea zilnic. Primesc un mail, eu intru şi-mi completez kilogramele. Simplu, nu? Apoi mi-am cumpărat de vreo 3 mil lei nişte pastile minune care intră în reacţie cu grăsimile mâncate şi te ajută să mergi la wc de vreo 10 ori pe zi. După ce nu-ţi mai simţi fundul, renunţi să mai mănânci gras ca să-şi facă efect pastilele. Acum iau alte pastile, naturiste de data aceasta, care-ţi fac multă sete. Beau apă de parcă n-aş fi băut de 2 săptămâni. Şi de vreo 3 zile merg la salonul de înfrumuseţare corporală, dacă mai poate fi înfrumuseţat ceva. Ce fac acolo? Iată:

1. Vine o tipă, te umple de fire pe tot corpul şi dă drumul la curent. Timp de 45 de minute stai imobilizată pe un pat şi accepţi cu îndârjire să-ţi tremure toţi muşchii de parcă ai avea parchinson. E neplăcută senzaţia, dar suferă grasă la slăbire.

2. După şedinţa de curentare urmează cea de topire. Vine o tipă, te dă cu un meclem pe tine, maro la culoare, ca o ceară. Apoi te înfăşoară ca o mumie în multe pungi după care te bagă într-o pătură electrică bine încinsă. Cam la vreo 80 de grade. Te infofoleste bine ca să nu poţi să fugi. Şi te lasă să fierbi în suc propriu. Cât? Doar 1 oră. Nu poţi dormi, că-i prea cald. Nu poţi să te ridici. Dacă vrei să ieşi o strigi pe tipă, care vine şi se uită diabolic la tine şi-ţi comandă rânjind: mai stai să se topească şunca. Şi stai că deh, eşti grasă.

3. După ce-ai fiert bine vine o altă tipă bine făcută, te întinde pe un pat dezbrăcată şi începe să te frământe cu toată forţa ei cu care a fost dotată. Te trage, te apasă şi nu poţi să zici "au", că doar aşa se sparge celulita. Te ridici învineţită, dar ce contează. O să arăţi bine în scurt timp.

4. Ultima încercare este aparatul cu vibraţii orizontale, nu verticale cum vă închipuiaţi. Stai în picioare pe el şi-ţi bagă nişte vibraţii în tine de parcă ai fi într-o maşină de uscat rufe prin centrifugare. Cu creierii zgâlţâiţi bine, te dai jos pe 7 cărări, ca după o cruntă beţie.

La sfârşitul acestei torturi pleci acasă ameţită, dar cu câţiva centimetri în minus. (Oare?).

E, cum e? Mai vrea cineva să slăbească?

P.S. În încheiere va las să vă delectaţi cu câteva fotografii grăitoare. Bine că nu-s reale. :)

ziua de 8 martie si buchetul de trandafiri

Ce ne facem cand memoria ne lasa balta? Si ce ne facem cand se intampla asta de ziua noastra, ziua femeilor. Ziua femeilor de succes, ziua femeilor mamici, afaceriste, gospodine. Ziua femeilor active si de neobosit. Ziua femeilor care nu se opresc niciodata, care alearga de dimineata pana seara sa faca bani, iar seara devin mamici iubitoare si sotii incantatoare.

Azi, de ziua femeii am avut intalnire cu o clienta. Am inceput cu stangul imediat ce am iesit pe usa. Am uitat proiectul care trebuia sa-l dau clientei. Mi-am amintit in timp util si m-am intors dupa el. M-am intalnit cu clienta la Mc Donalt's. O surpiza placuta pentru mine: clienta m-a intampinat cu un buchet superb de trandafiri rosii si albi. Am comandat cafea, iar o d-ra angajata a Mc D. mi-a oferit un cupon cu care am putut sa-mi iau o bautura gratis. Doua cadouri intr-o singura zi. M-am simtit magulita si am zambit satisfacuta. Toate bune si frumoase pana la despartirea de clienta, care a omis sa-mi dea diferenta de bani pe proiect, iar mie mi-a fost jena sa-i cer, pentru ca-mi adusese acel buchet impresionant. Mi-am luat geanta intr-o mana, revista care tocmai mi-o cumparasem in cealalta mana, buchetul de flori si bautura gratis in alta mana si am pornit spre masina. Cand am ajuns la masina mi-am dat seama ca nu am cum sa descui usa. Am pus ca o floare de primavara buchetul si bautura gratis pe capota masinii, am descuiat, am urcat in masina, mi-am dat drumul la muzica si am plecat. Oops, dupa ce am plecat in forta, mi-am amintit de trandafirii si sucul de pe masina. M-am uitat in dreapta, m-am uitat in stanga, in spate, pe scaun, sub scaun. Florile nicaieri. Sucul nici vorba. Prin oglinda retrovizoare am vazut un mare buchet care trona in mijlocul strazii, ocolit cu grija de multitudinea de masini care trecea. Nu-l las nici moarta, mi-am zis si cu o manevra periculoasa am intors masina la 180 de grade. Mi-am luat claxoane si cred ca si injuraturi cat sa-mi ajunga toata primavara. Am ocolit cu grija buchetul si am oprit pe dreapta in dreptul lui. Satisfacuta de hotararea luata, am dat sa cobor, dar... surpriza: o doamna de pe trotuar a ajuns mai repede la el decat mine. L-a ridicat rapid si hop-tzop, inapoi pe trotuar. M-am gandit daca e cazul sa ma duc la ea sa-i strig: "e buchetul meu. Mi-a cazut de pe masina". M-ar fi crezut nebuna. Am plecat nervoasa, bolborosind niste injuraturi de nimeni auzite. M-am consolat cu gandul ca era o femeie saraca, care se ducea in vizita la prietena ei cea mai buna, sau poate la mama ei si nu avea bani sa cumpere niciun buchet de flori. Sau poate o femeie care nu primise nici macar un fir de zambila de ziua ei. Trista consolare. :(

In concluzie: am imbatranit si memoria m-a lasat. Am uitat un lucru facut cu fix 15 secunde inainte. A fost totusi o zi calduroasa de primavara, cu soare si cu zambete peste tot in jurul meu. Nu pot decat sa zambesc si eu si sa fiu fericita, doar e ziua mea, ziua noastra.

La multi ani, dragele mele!

P.S. De nervi am sunat-o si pe clienta, in drum spre casa si i-am cerut diferenta de bani. Maine!

cu pisica gravida la doctor

 Azi mi-am suit pisica în mașină și am plecat cu ea la doctor. Nu am mai pus-o în cutie, știind-o foarte cuminte de obicei. Pe deasupra, era și obișnuită cu mașina, într-o noapte dormind acolo din greaseala. S-a urcat în mașina soțului când s-a dat el jos și a rămas închisă. A dormit ca boieroaică pe banchetă. Prin urmare am considerat că nu e necesar s-o închid în cușcă. A mieunat ea de câteva ori, s-a zburlit la un motor de motocicletă și s-a așezat în poală la mine, cumințică. Cu puțin timp înainte de a opri, am simțit ceva cald pe picior. De felul ei este foarte curată, nu a făcut niciodată în altă parte decât afară. De data asta însă, cred de frică nu s-a mai putut abține. În fine, am plecat cu pantalonii uzi, excat între picioare, de parcă aș fi făcut eu pipi pe mine. Înăuntru, mi-am cerut scuze pentru mirosul pe care-l purtam după mine. A consultat-o o doctora f drăguță și a constatat că e borțoasă. Bănuiam eu ceva, dar acum am confirmarea că vom avea niște animăluțe mici prin curte. Cam tot atât de mici cum era și ea când s-a aciuat la noi. D-na doctor m-a întrebat dacă vreau să-i păstrez. M-a surprins întrebarea și mi-a amintit de un episod similar, de data asta când eram eu gravidă. La vreo luna jumate, când am constatat că am rămas însărcinată, m-am dus și eu că tot omul la medicul de familie că să mă înregistreze cu sarcină și să-mi dea să-mi fac niște analize. Doctora m-a întrebat dacă vreau să țin copilul. Normal că vreau, dacă sunt aici ca să mă luați în evidența și să-mi faceți analize! Stupid women! M-a revoltat întrebarea, dar mai tare m-a revoltat justificarea ei: "ca să te iau în evidență trebuie să completez o fișă luuuungaaa. Să nu mă faci să scriu degeaba și tu să dai copilul afară". trimiterea cara mi-a dat-o pentru analize gratuite era greșită, a fost nevoie să le plătesc pe toate :(. În fine, să revenim la pisică Charly (da, are nume de băiat, dar așa a vrut soțul meu :) dcoctora mă întreabă din nou: "sigur vreți să-i țineți? că se poate s-o castrăm acum" zic, DA, normal că vreau să-i țin. cum să-i omor? "Și dacă va face 7, ce faceți?" Ehe, la cât s-a cotait ea pe aici cu toți motanii din sat, s-ar putea să-mi facă 15, am spus. Asta e, îi ținem pe toți. A mai consultat-o un pic, a spălat-o la ochișorul bolnav și m-a trimis la casă să plătesc. La casă, o multitudine de câini așteptau alături de stăpâni să plătească și ei. Pisicuța Charly s-a zburlit la ei, i-a scuipat și... a făcut un mare CACA, care s-a prelins pe bluză mea, ușor pe gresia curată, fix între picioarele mele. M-am scuzat, am plătit și am fugit repede din clinică. Nu mai puteam de rușine.
 
 Acum doarme lungită pe canapea. Doar e borțoasă, îi trebuie multă odihnă.