Responsabilitate dincolo de viata si de moarte

Suntem responsabili pentru oamenii care intra in viata noastra si pe care-i facem sa ne iubeasca, noi iubindu-i la randul nostru. Suntem raspunzatori fata de ei pentru pastrarea legaturii sufletesti si dupa ce ei nu mai sunt aici. Gestionand energia iubirii cum trebuie, cei ce ne iubesc devin ingerii nostri pazitori dupa ce parasesc lumea aceasta.
Iubirea naste legaturi nemuritoare.

Şase luni de iubire

Când vezi un om fericit nu te întrebi dacă este chiar aşa şi dincolo de masca afişată. Aproape că-l invidiezi. "Ce bine ii merge!" îţi spui şi zâmbeşti amar, ştiind că şi tu ai putea fi fericit. Simţind că şi tu ai toate ingredientele din care să-ţi prepari o "fericire". Dar fericirea ta este departe. De ce?

 

Pentru că fericirea ta nu stă ascunsă în traiul îndestulător, în poziţia socială, în numărul mare de prieteni, în admiraţia şi aprecierea celor din jur. Fericirea ta e ferecată în sufletul tău pierdut. Fericirea ta a rămas blocată în iubirile pierdute, fiecare iubire pierdută trăgând o nouă uşă după ea, încuiind un alt lacăt, blocând un alt coridor. Fericirea ta s-a topit firesc, puţin câte puţin, la fiecare iubire ucisă de destin. Numai iubirea o poate scoate din închisoarea în care s-a afundat, numai iubirea ii poate reda suflul.

 

Fericirea ta renaşte când iubeşti?

 

Sunt câteva simptome care-ţi anunţă iubirea. Primul este grija. Când începi să te îngrijorezi, începi să iubeşti, începi să descui lăcăţele, să deschizi uşiţe, atât de grele, atât de apăsătoare. Apoi apar, rând pe rând curiozitatea, dorinţa, atingerea, visul, speranţa. Urmează năzuinţa, urmează dorul. Apoi dorul incontrolabil. Începe fiorul, înfrigurarea, tremuratul, transpiraţia, spasmul...Apoi apare devotamentul, sacrificiul, împlinirea ta proprie prin împlinirile persoanei iubite. În final: IUBIREA, ultimul lăcăţel spart, ultima uşă deschisă. Şi în încăperea aceea până acum întunecată, va intra lumina şi-ti vei găsi fericirea. Acolo este sufletul tau îmbrăţişându-şi sufletul iubit.

 

Fericire înseamnă iubire, iar iubire înseamnă regăsire, regăsirea ta. Când iubeşti e ca şi cum te-ai privi în oglinda, ca şi cum ai respira şi ai simţi cu alt trup, ca şi cum ai primi o nouă viaţă. Când iubeşti, doar atunci traieşti, prin iubire, pentru iubire, în iubire. Tot ceea ce este dincolo de iubire înseamnă doar mulţumire şi supravieţuire, fără profunzimi, fără inefabil.

Iubitule, au trecut nouă vieți! Nouă vieţi de căutări, de aşteptări, de vise, speranţe, deziluzii. Nouă vieți de iubiri eșuate, întâlniri nefaste, de lecții învățate ori ratate. Aceasta a fost viaţa în care ne-am reîntâlnit şi ne-am regăsit. Am învățat amândoi că timpul nu se mai măsoară în ore, zile ori ani, ci în intensitatea cu care îl consumi. Că 6 luni pot dura cât o viaţă, ori că poți trăi o viaţă întreagă degeaba, dacă o trăieşti fără emoţie. Am învăţat amândoi ca în doi poţi face pământul să se învârtească invers. Că o îmbrățișare prelungă, în linişte face cât 100 de nopți de amor, ori că o singură mângâiere poate înlocui zeci de cuvinte motivaționale. Am învățat amândoi că iubire nu înseamnă nimic pământesc, nici slujbe, nici prieteni, nici funcții, nici activități. Iubirea înseamnă acea contopire a sufletelor, aceeași simțire, aceleași instincte şi premoniții, aceeași cale. Înseamnă mai mult decât poți explica prin cuvinte. Am învățat amândoi ca iubire înseamnă îndumnezeire prin regăsire.

Iubirea mea si iubirea ta  au trecut dincolo de hotarele acestei lumi și am convingerea ca vor dăinui pana la capatul universului. Iubirea aceasta ne-a legat pentru veșnicie.


În memoria iubitului meu Răzvan Gabriel

Gând

Mintea nu poate uita ce sufletul iubește.
Cum nici sufletul nu se poate dezice de ceea ce mintea considera demn de reținut.

Moment

Sunt zile în care ți-e frig,
deși afară sunt 35 de grade.
Sunt zile în care simți că ai greșit,
deși nimeni nu ţi-a reproșat nimic.
Nu-ţi face griji.
Este doar momentul acela în care
ai uitat cât ești de valoros,
este momentul acela de slăbiciune
 în care ți-ai pierdut stima de sine.
Este momentul în care ai uitat să te iubești așa cum ești.
Păi dacă tu ai uitat asta,
cum ai pretenția ca alții să-și amintească?

Povești

Poveștile pe care nu le spunem
rămân suspendate
 ca niște paiațe strangulate,
semnându-și contopirea irevocabilă
cu durerea nimicului.
Poveștile pe care le împărtășim,
devin sublimele nestemate
ale întâmplărilor cu sens.
Viața își recapătă sensul
când ai ce povesti!

Miracole

Când nu mai ai în ce crede,
crede în miracole.
Ele se întâmplă!

Mințeam, plângeai

Da, știam că bărbații nu plâng. Eu însămi, o femeie, sclava slăbiciunilor sufletești și a trăirilor contrariante, de multe ori îmi înghițeam dureros lacrimile, înainte de a mi le vedea tu. Îți stăteam în poală și cred că îți ceream, bălmăjind povești puțin credibile, iertare. Nu te puteam privi în ochi. Recunosc, nici nu făceam eforturi pentru a-mi depăși neputința. Deodată, am simțit ceva cald pe obraz. Cerul era senin, ca ochii tăi pe care-i sărutasem înaintea mărturisirilor mele mincinoase. Știai că te mint, dar mi-ai spus cald: „te cred” și mi-ai mai strâns încă o dată palmele mereu reci. Apoi m-ai lăsat să mă întind în poala ta mai bine, cu obrajii arzând de rușine și cu buzele mușcate de sărutul tău sălbatic.
Jubilam în gând că mă crezi când am simțit picătura aceea… apoi altele. Fără un sunet, fără măcar un mic geamăt, îmi părea nefiresc să fie un plâns. Bărbații nu plâng, mi-am spus în gând, refuzând sa mă întorc către tine ca să mă conving. Și totuși fața mi-era udă de lacrimile tale. Mă prăbușeam cu fiecare picătură care-mi cădea ca un bolovan, făcând să-mi sară din piele sângele. Eram nedumerită și te-am întrebat: încă mă iubești? Mi-ai răspuns cu glasul bărbătesc, de data aceasta puțin tremurat: te cred!

Continuarea aici: 

A fi femeie este o binecuvântare

Pentru că este 8 Martie, ziua femeii, mi-am propus să vă vorbesc despre femeile care mi-au modificat traseul vieţii, femeile fără de care viaţa mea nu ar fi fost atât de frumoasă. Le voi enumera în ordinea cronologică în care au intrat în viaţa mea.
Prima femeia care m-a marcat a fost mama, fireşte, modelul meu, puterea mea şi inspiraţia mea. Este femeia în a cărei viaţă am intrat eu şi sunt sigură că alegerea am făcut-o eu, printr-o putere ce depăşeşte capacitatea noastră de înţelegere. Cel mai important lucru pe care l-am învăţat de la ea a fost să fiu şi eu, la rândul meu, mamă.
Apoi au fost cele două bunice.
De la bunica paternă am învăţat să mă închin, să mă rog, să fiu iubitoare şi bună, să muncesc până la epuizare fără să mă plâng, să mă iubesc așa pitică şi să merg desculţă, chiar dacă tălpile îmi sângerează.
De la bunica maternă am învăţat toleranţa, supunerea aceea până la sclavie aproape, în sensul creştinesc, am învăţat să iubesc şi să respect animalele la fel ca pe oameni, pentru că şi ele au suflete, şi ele sunt capabile de iubire, doar că nu pot vorbi, am învăţat să fiu matinală pentru a putea termina toate treburile zilnice, să-mi doresc familie şi copii, să lupt pentru visele mele şi să tratez cu seriozitate şi pasiune tot ceea ce fac.

Continuarea aici: 

Ironic

Ce diferența ironica între oameni...
unii își dau seama de ceea ce nu merita,
alții nu-și dau seama de ceea ce merita...

Gând

Decența si modestia sunt virtuți. Putini le poseda si mulți nu le apreciază. 

Libertatea

Când "cușca" îți pare prea apăsătoare, mai adu-ți pe cineva cu tine. Constrângerile par suportabile în doi, iar "gratiile" mult mai probabil de distrus. Libertatea se poarta în doi!

Căutare

Oamenii făcuți 
unul pentru celălalt 
se nasc de cate ori 
este nevoie 
pentru a se întâlni. 
Contopirea lor 
este țelul suprem 
al veșniciei. 

Chipul tău

Cândva ți-am promis că-ți voi desena chipul. Chipul tău mișcător după adierea vântului: când într-o parte, când în alta, ca abia suflat, când zbuciumat ca după un crivăț. Am luat hârtia și creionul și am început. Îți aveam chipul în fata, proiectat într-o picătură de rouă, mărită de 10 ori pentru a nu omite detaliile. Rotund, firește, chipul tău ar fi fost ușor de creionat. Dar la fiecare respirație a mea își schimba forma. Lua forme nedefinite, greu de reprodus, precum ideile ce-mi treceau prin cap încercând să ți-l prind într-o schiță cât de cât. Nu mi-am uitat promisiunea. Doar că mi-a fost imposibil să te desenez acum. Voi mai încerca. Până atunci te păstrez nedefinit în mine...

Protocolul ințeleptului Bib

O declaratie magulitoare de la Bib:

" tu umilesti toti barbatii din preajma ta prin complexitate
1. esti frumoasa, deci ar trebui sa nu fii prea desteapta;
2. esti desteapta, deci ar trebui sa fii macar otrava;
3. Esti generoasa, deci ar trebui sa fii lenesa
4. esti mai mult decat harnica, muncesti peste 16 ore pe zi, deci ar trebui sa ai alte lipsuri
5. faptul ca scrii poezie nu poate fi o lipsa
6. peste toate, mai si pictezi
7. si mai stii si bancuri
cum dracu sa te suporte un prostovan?"

Muza

A vorbi despre muze este ca și cum ai vorbi despre modul în care faci dragoste, despre cum te simți când ai orgasm, despre ceea ce simți în cea mai intimă, personală și secretă clipă din timpul tău. A vorbi despre muza ta e ca și cum ai sta dezbrăcat într-un cub de sticlă amplasat în mijlocul unei piețe aglomerate. Muza pentru creator este ceva sfânt, extrem de personal și de intim. Este un sacrilegiu din partea artistului s-o dezvăluie, s-o descrie sau să se mândrească cu ea. Muza nu se arată niciodată privitorului, pentru că trebuie să fie intuită. Tu ca beneficiarul operei nu ai voie decât să-ți imaginezi, să intuiești muza reală, iar autorul nu are voie s-o prezinte decât ca pe-o replică. Nimeni nu are voie să cunoască secretul muzei, decât însuși autorul.

Când vezi o capodoperă, inevitabil te gândești: cine l-a inspirat pe autor? Cine i-a fost muză? Și următoarea dorința este ca și tu să poți deveni o muză. Te intrebi: pot fi eu muză? Ne dorim să fim modele în viață pentru cei tineri. Visăm să fim doriți, să inspirăm, să stârnim dorințe, să fim iubiți și apreciați. Să inspirăm creatia, să stârnim creativitatea și ulterior să fim transpuși în opere de artă. Dar merităm? Avem această forță lăuntrică, avem în noi ceva atât de puternic încât să poată fi transpus într-o operă de artă?

Muza pentru un artist este chiar sufletul său. Ea nu moare niciodată, nu seacă, nu-și pierde din calitatea ce dă viață creației. Un singur lucru nu știm noi, privitorii de rând: ca muza se schimbă. Rămâne ca sursa de inspirație (fără ea nu există operă de artă), dar se preschimbă neîncetat în alta. Muza rămâne lipita de artist, trăiește în el și prin el, dar ea-l transforma, îl desăvârșeste tocmai prin capacitatea ei incredibilă de a fi mereu "o alta".

Nu-l întreba pe artist cine i-a fost muză. Nu-ți va spune niciodată adevărul.

Foto: "Muza dansand" - Andrea Mantegna (n. 1431 pe Isola Mantegna -inițial Isola di Carturo- de lângă Padova - d. 13 septembrie 1506 în Mantova a fost unul din cei mai importanți pictori și gravori al Quattrocento-ului din Italia de Nord).

A scrie = a trai?

Uneori cred că scrisul este singurul mod de a mă exprima. Alteori cred că a scrie mă ajută cumva. Mă ajută să mă înteleg și să fiu înțeleasă. Dar...scrisul este doar o evadare persoanală, neînsemnată pentru restul lumii. Nu mă citește nimeni doar din ceea ce scriu. (Și oricum nu interesează pe nimeni să mă înțeleagă. Ce-i prostia asta ?!). Probabil că trebuie să ies din această lume imaginară în care poveștile halucinante deformează realitatea. Viața e tristă, oamenii sunt egoiști, nevoile primordiale detronează sentimentele. "A scrie" nu este un mod de a trai, ci un drum sigur spre "moarte". Scriind îți pierzi abilitatea de a vorbi, caracteristica esențiala în relațiile sociale, nu?

În concluzie, pentru un timp nu voi mai scrie. Nu știu cât va fi acel timp: o oră, o zi sau un timp ... Nu voi mai scrie până atunci când voi crede că am învățat să traiesc, că am învățat ceva de la oamenii care se iubesc doar pe ei, pentru care contează doar propria persoană. Că am învățat să trăiesc în lumea reală. Exact așa cum face toata lumea.

Îngenunchere

Uneori ritmul acesta infernal ne îngenunchează.

Alteori, așteptările noastre sunt poate prea mari și dorințele neîmplinite ne ucid speranța, optimismul, chiar zâmbetul.

Ne prăbusim și refuzăm să ne mai ridicăm.

Uite așa, vine o vreme când trebuie să rămâi închisă.

Închisă în tine, în propria pivniță, pivniţa aceea cu zăbrelele îndoite de puterea cu care ai tras de ele ori de câte ori ai vrut să ieși de acolo.

Acum, pentru o vreme, trebuie să ramâi acolo.

Să rămâi îngenuncheată până vei avea puterea să-ți desprinzi genunchii însângerați de betonul zgrunțuros,

Să stai cu privirea placată până ce-ți vor seca lacrimile.

Va veni o vreme când vei putea visa din nou, când vei avea puterea să speri, să-ți dorești, să zâmbești aşa cum numai tu știi să o faci.

 

Adio

Fără sa ma alungi, știu ca trebuie sa plec. 

Am un singur geamantan, mic si ponosit. O sa-mi pun in el cele câteva lucrusoare cu care am intrat in viața ta: speranța, visul, extazul, mangaierea si iubirea. Mă uit la ele cât sunt de neinsemnate si le asez cu grija totuși, una peste alta, in cutiuta aceasta fără roti, a carei cheita am pierdut-o cu mult timp in urma. 

Pe covor rămân aruncate hainele de care ne-am lipsit când am făcut prima si ultima dragoste: minciuna, deziluzia, uitarea, nepasarea. Aduna-le tu dacă ai chef, eu nu mai vreau sa-mi murdaresc mâinile si sa-mi ranesc ochii. 

Plec. Mi-ai lăsat usa larg deschisă. Parca nici soarele nu vrea sa se arate azi. Parca pasind pragul, ating dunele nesfarsite ale unui pustiu. Incotro s-o mai apuc? Ce mă voi face de azi? Si totuși plec. Mi-e greu sa nu mă uit in urma. Mi-e greu sa-mi opresc lacrimile. Mi-e greu sa închid usa după mine si sa te uit. Dar o voi face. 

Pentru ca stiu ca pe pat, ți-am lăsat intinsa camasa mea de noapte din matase albă: sufletul meu. știu ca dacă vei vrea sa mi-o dai înapoi, mă vei cauta pana la capătul pământului, chiar ingenuncheat de va fi nevoie.

Adio, visul meu frumos!

Riga Crypto și Lapona Enigel

El: ești o făptură aproape perfectă!

Ea: de ce mă minți?

El: de ce nu mă crezi că te iubesc la nemurire?

Ea: pentru că toți bărbații mint și tu ești bărbat!

El: dar eu nu sunt bărbat, sunt CIUPERC. ai uitat?

Fragile signs

Ce diferența ironică între oameni... unii își dau seama de ceea ce nu merită, alții nu-și dau seama de ceea ce merită...