Am burtă, dar nu sunt gravidă, e clar pentru toată lumea?

Să ne înțelegem: oamenii au burtă. Animalele au burtă. Toate viețuitoarele din lumea asta care mănâncă au burtă. Este valabil și pentru femei. Femeile au burtă. Numai în mintea vostră plină de postere cu fotomodele, femeile care au burtă sunt gravide. Numai în mintea voastră, toate femeile care nu sunt gravide au abdomenul plin de pătrățele. Că și voi, domnilor, neputând fi gravizi, aveti abdomenele numai fibră și pătrățele.
Eu am avut burtă de când eram mică. Nu burtă mică, abia sesizabilă, ci burtă mare, vizibilă, proeminentă. Așa cum au boșimanele, burtă mare, țâțele lăsate și fundul bombat. Fără să fiu gravidă. Când am fost mică, am scăpat, s-a pus totul pe seama rahitismului, apoi al vederii proaste, dar cu cât deveneam domnișoară, apoi adult în  toată regula, întrebările „ești gravidă?”, „când naști”, „ai gemeni” mă scoteau din minți.
Eram la muncă când această întrebare a venit de la un domn care nu văzuse în viața lui decât anorexice, iar burta lui, pentru că încă nu depășea dimensiunile unui butoi, nu o considera dovada vie a poftei sale de sarmale și de mici de la Dedulești, ci doar un artificiu care-i punea mai bine în evidență tricoul mulat.
– Sunteți gravidă?
Nu, nu eram, dar pentru prima oară în viață nu am mai putut raspunde cu o scuză de genul „nu, sunt puțin balonată”, ci am răspuns cu o minciună.
– Da, sunt! Haideți să continuăm schițele.
După doar câteva linii trase pe hârtie, domnul dă semne de nestăvalită dorință de socializare.
– În câte luni?
Simt un fior rece pe șira spinării. Răspund totuși calm, fără să mă intereseze dacă poate fi un răspuns credibil:
– În două luni.
– În două luni? Așa de mare burta pentru doar două luni?

Continuarea aici: 

Mințeam, plângeai

Da, știam că bărbații nu plâng. Eu însămi, o femeie, sclava slăbiciunilor sufletești și a trăirilor contrariante, de multe ori îmi înghițeam dureros lacrimile, înainte de a mi le vedea tu. Îți stăteam în poală și cred că îți ceream, bălmăjind povești puțin credibile, iertare. Nu te puteam privi în ochi. Recunosc, nici nu făceam eforturi pentru a-mi depăși neputința. Deodată, am simțit ceva cald pe obraz. Cerul era senin, ca ochii tăi pe care-i sărutasem înaintea mărturisirilor mele mincinoase. Știai că te mint, dar mi-ai spus cald: „te cred” și mi-ai mai strâns încă o dată palmele mereu reci. Apoi m-ai lăsat să mă întind în poala ta mai bine, cu obrajii arzând de rușine și cu buzele mușcate de sărutul tău sălbatic.
Jubilam în gând că mă crezi când am simțit picătura aceea… apoi altele. Fără un sunet, fără măcar un mic geamăt, îmi părea nefiresc să fie un plâns. Bărbații nu plâng, mi-am spus în gând, refuzând sa mă întorc către tine ca să mă conving. Și totuși fața mi-era udă de lacrimile tale. Mă prăbușeam cu fiecare picătură care-mi cădea ca un bolovan, făcând să-mi sară din piele sângele. Eram nedumerită și te-am întrebat: încă mă iubești? Mi-ai răspuns cu glasul bărbătesc, de data aceasta puțin tremurat: te cred!

Continuarea aici: 

A fi femeie este o binecuvântare

Pentru că este 8 Martie, ziua femeii, mi-am propus să vă vorbesc despre femeile care mi-au modificat traseul vieţii, femeile fără de care viaţa mea nu ar fi fost atât de frumoasă. Le voi enumera în ordinea cronologică în care au intrat în viaţa mea.
Prima femeia care m-a marcat a fost mama, fireşte, modelul meu, puterea mea şi inspiraţia mea. Este femeia în a cărei viaţă am intrat eu şi sunt sigură că alegerea am făcut-o eu, printr-o putere ce depăşeşte capacitatea noastră de înţelegere. Cel mai important lucru pe care l-am învăţat de la ea a fost să fiu şi eu, la rândul meu, mamă.
Apoi au fost cele două bunice.
De la bunica paternă am învăţat să mă închin, să mă rog, să fiu iubitoare şi bună, să muncesc până la epuizare fără să mă plâng, să mă iubesc așa pitică şi să merg desculţă, chiar dacă tălpile îmi sângerează.
De la bunica maternă am învăţat toleranţa, supunerea aceea până la sclavie aproape, în sensul creştinesc, am învăţat să iubesc şi să respect animalele la fel ca pe oameni, pentru că şi ele au suflete, şi ele sunt capabile de iubire, doar că nu pot vorbi, am învăţat să fiu matinală pentru a putea termina toate treburile zilnice, să-mi doresc familie şi copii, să lupt pentru visele mele şi să tratez cu seriozitate şi pasiune tot ceea ce fac.

Continuarea aici: 

Vă rog să vă dezbrăcați. De tot!

Aveam căpuşe. Nu pe mine, ci în curte. Era anul acela în care apocalipsa şi sfârşitul lumii urmau să se tragă de la căpuşe, după cum relatau canalele de ştiri. Prin urmare, auzind eu de la babele din sat că există un leac miraculos, m-am dus la farmacia veterinară din colţ şi am cerut licoarea ucigătoare. Mi-a dat o sticluţă micuţă, de vreo 5 ml.
Acasă, înainte de a o dilua într-o găleată cu apă, citesc îngrozită pe etichetă: o picătură poate ucide o vacă. Minunat, zic în mintea mea și pun sticluța goală, după ce o diluez,  pe chiuveta din bucătărie, în ideea ca o voi arunca la coș după ce voi merge la baie. În drumul meu spre baie, pe blatul bucătariei observ o ciocolată deschisă. Intru instantaneu în șoc hipoglicemic și îngurgitez cât ai clipi toată cicocolată, lingându-mi la propriu degetele. Apoi merg la baie, fac ce era de făcut și când să mă spăl pe mâini eticheta „o picătură, o vacă” îmi sparge retina. Creierul se inundă, limba începe să mă piște și conștientientizez în ultima clipă a vieţii mele: degetele, soluția, vaca…
Târându-mă aproape (de spaimă, nu din alte cauze), ajung la telefon și sun la cabinet: „doamnă, am lins soluție de-aia cât să moară o ciurdă de vaci…, ce e de făcut?”. O simt pe doamna că intră în panică, aproape strigă și mă imploră să fug la spital.
Cu soțul îngrozit după mine și cu sticluța bine ambalată într-o sută de pungi, ajungem la spital. La primul ghișeu, când dau buletinul și arăt sticluța, recepționera trage semnalul de alarmă: panică totală.
– De unde aveți această soluție?
– De la farmacia veterinară. Ce-i în neregula? Am dat 12 lei pe ea.
– Este interzisă!


Continuarea aici