Gând

Decența si modestia sunt virtuți. Putini le poseda si mulți nu le apreciază. 

Libertatea

Când "cușca" îți pare prea apăsătoare, mai adu-ți pe cineva cu tine. Constrângerile par suportabile în doi, iar "gratiile" mult mai probabil de distrus. Libertatea se poarta în doi!

Căutare

Oamenii făcuți 
unul pentru celălalt 
se nasc de cate ori 
este nevoie 
pentru a se întâlni. 
Contopirea lor 
este țelul suprem 
al veșniciei. 

Muza

A vorbi despre muze este ca și cum ai vorbi despre modul în care faci dragoste, despre cum te simți când ai orgasm, despre ceea ce simți în cea mai intimă, personală și secretă clipă din timpul tău. A vorbi despre muza ta e ca și cum ai sta dezbrăcat într-un cub de sticlă amplasat în mijlocul unei piețe aglomerate. Muza pentru creator este ceva sfânt, extrem de personal și de intim. Este un sacrilegiu din partea artistului s-o dezvăluie, s-o descrie sau să se mândrească cu ea. Muza nu se arată niciodată privitorului, pentru că trebuie să fie intuită. Tu ca beneficiarul operei nu ai voie decât să-ți imaginezi, să intuiești muza reală, iar autorul nu are voie s-o prezinte decât ca pe-o replică. Nimeni nu are voie să cunoască secretul muzei, decât însuși autorul.

Când vezi o capodoperă, inevitabil te gândești: cine l-a inspirat pe autor? Cine i-a fost muză? Și următoarea dorința este ca și tu să poți deveni o muză. Te intrebi: pot fi eu muză? Ne dorim să fim modele în viață pentru cei tineri. Visăm să fim doriți, să inspirăm, să stârnim dorințe, să fim iubiți și apreciați. Să inspirăm creatia, să stârnim creativitatea și ulterior să fim transpuși în opere de artă. Dar merităm? Avem această forță lăuntrică, avem în noi ceva atât de puternic încât să poată fi transpus într-o operă de artă?

Muza pentru un artist este chiar sufletul său. Ea nu moare niciodată, nu seacă, nu-și pierde din calitatea ce dă viață creației. Un singur lucru nu știm noi, privitorii de rând: ca muza se schimbă. Rămâne ca sursa de inspirație (fără ea nu există operă de artă), dar se preschimbă neîncetat în alta. Muza rămâne lipita de artist, trăiește în el și prin el, dar ea-l transforma, îl desăvârșeste tocmai prin capacitatea ei incredibilă de a fi mereu "o alta".

Nu-l întreba pe artist cine i-a fost muză. Nu-ți va spune niciodată adevărul.

Foto: "Muza dansand" - Andrea Mantegna (n. 1431 pe Isola Mantegna -inițial Isola di Carturo- de lângă Padova - d. 13 septembrie 1506 în Mantova a fost unul din cei mai importanți pictori și gravori al Quattrocento-ului din Italia de Nord).

Pe o bancă

- Ți-a fost vreodată dor de mine?
- Da. De multe ori îmi bag capul în perne și plâng înnăbușit, ca sa nu fiu auzit de cei din casă. Alteori mă urc în mașină și plec de nebun, unde văd cu ochii. Odată m-am și rătăcit.

Râde. Ea își lăsă privirea în jos. Îi întinse mâinile și-și trase mânecile în sus.

- Am făcut un gest disperat. Mi s-a părut că viața mea nu mai are rost fără tine. Am vrut să te pedepsesc ca să simți și tu cum e să trăiești fără iubire. M-a găsit actualul meu soț meu și m-a salvat. Îi sunt datoare cu o viață. De fapt... așa a început relația noastră.
- Sunteți frumoși împreună? Îl iubești?
- Cred că da. Îmi pasă de el.
- Nu pot uita cât de vijelios, de sălbatic și de duios deopotrivă mă iubeai. A fost prea greu de acceptat pentru mine că pot fi iubit așa . Dar n-am suportat gândul că și un alt bărbat din viața ta se mai poate bucura de așa iubire. Spune-mi că nu-l iubești așa.
- Tu nu erai gelos.

Îi zâmbi ștrengărește ca odinioară și el simți că vrea s-o răpească și s-o ascundă într-un loc neștiut de nimeni, decât de el. Ea se ghemui la pieptul lui și-i sopti:

- Te-am iubit din prima clipă și o voi face până la sfârșitul vieții.

Rămaseră amândoi împietriți în întrebarea: "De ce nu suntem împreună?".

Bilanţ 2012

Probabil că este primul an în care nu mai vreau să trag linie ca să fac bilanţul. Nu mai vreau nici măcar să pun pe blog acel sondaj prin care să aflu cum v-a mers în 2012. Prea mult m-a interesat de alţii şi prea puţin de mine. De aceea articolul de sfârşit de an este foarte scurt.

Vă urez un an nou mai bun, mai spornic, mai uşor. Felicitarea este pictată de fiul meu cel mare, Bogdan.

La mulţi ani!

Interviu cu un "vampir"

R: Ce te caracterizează?

V: Optimismul și veselia. De fapt, dacă mă gandesc mai bine cred că tristețea și lacrimile.

R: În ce te regăsești?

V: În tot ceea ce e frumos: muzică, poezie, teatru, pictură... De fapt nu, cred că mă regăsesc în natură. Da, în cerul înnourat, în furtunile aprige, în mările spumegânde și în pietrele solitare.

R: Ești trist?

V: Nu, nu vezi că râd?

R: Și de ce-ți curg lacrimile?

V: Pentru că sunt vampir. (râde diabolic)

R: Apropos, de ce ți se spune "vampirul"?

V: Pentru ca sunt ca o invenție, ca o poveste sângeroasă, sunt sufletul din spatele aparențelor, sunt chipul din spatele măștilor, sunt lacrimile din spatele poeziilor si loviturile din spatele dansurilor.

R: Deci ești trist!

V: Se poate, dar mă tratez.

R: Cu ce?

S: Cu sânge!

Ți-aș spune multe

Ți-aș spune multe poate, dacă ne-am așeza sub cerul înstelat și eu mi-aș lăsa greu capul pe genunchii tăi. Și dacă tu mi-ai mângâia părul. Știi, daca ai face asta, cred că m-aș putea topi la fel cum se topește întunecimea nopții la primele raze violacii. Și cred  ca dacă ți-aș simți palmele pe obraji, m-as transforma pentru început în larvă, apoi în fluture multicolor. Bineînțeles că nu mi-aș lua zborul, ci aș ramâne să mă adăp din dulceața polenului tău până m-aș îmbăta. Și te-aș stropi cu pulberea aripilor mele până ce ai deveni strălucitor, ca trandafirii poleiți cu picături de rouă, în ultima lor zbatere de frumusețe.

Cred că da, dacă ne-ar prinde noaptea într-o poieniță, ne-am spune multe. Și poate ne-am abandona simțurilor primordiale, scurgându-ne toată seva sub stele, așa cum norii se descarcă de energie în tunete violente. Sau poate nu. Poate doar ne-am vorbi până ce poveștile ni se vor îndepărta în ecouri repetate, din ce în ce mai șoptite, pierdute spre adâncimi alunecoase. Până ce nu ne vom mai auzi, nu ne vom mai vedea, ci doar ne vom simți.

Probabil că ți-aș spune multe...


foto: Starry night - Vincent Van Gogh

Iubire - între raţiune şi idolatrie

EA: Te iubesc ca şi cum aş iubi prima oară în viaţă. Ca şi cum fenomenul acesta nu a existat pana acum, cand l-am descoperit eu. S-a întâmplat pe furiş sau ca un vis. De când am început să vorbim am început să mă îndrăgostesc ireversibil. Cu fiecare cuvânt pe care mi-l spuneai, descopeream părticică din sufletul tău, cu fiecare propoziţie pe care ti-o spuneam, îţi făceam mărturisirea sufletului meu. Ţi-am scris cartea vieţii mele, ţi-am povestit trăirile mele, colţişoarele cele mai ascunse ale sufletului meu, ţi-am vorbit despre ceea ce s-a furişat la mine în suflet ca o adiere, ca o lină mângâiere a unei răni vechi. Am început prin a te vedea un ideal intangibil. Am continuat să te percep ca pe o lumină călăuzitoare de-a lungul unui drum întortocheat şi întunecat. Cu timpul ai devenit mărul interzis, suculent, cu coajă lucioasă şi sănătoasă, strălucitoare. Mi-am dorit să-l muşc cu pasiune, să-mi aline deopotrivă şi setea şi foamea de tine.

EL: Am ajuns să te iubesc dincolo de puterile mele lumeşti, dincolo de capacitatea mea de intelegere. Pasiunea mea pentru tine este ca o dulce otravă, ştiu că mă ucide, dar are un gust divin. Nu mă pot opri să te port în gândurile mele, să te doresc, să mi te imaginez în braţele mele. Îmi doresc atât de mult să stau în braţele tale, să te privesc în ochi şi să-ţi mângâi faţa, buzele, gâtul, pieptul. Îmi doresc să te îmbrăţişez şi să te sărut cum nu a mai făcut-o nimeni, de când e lumea asta, de când s-a născut primul bărbat cu sărutul lui sălbatic. Îmi doresc să te iubesc, cu pasiune şi cu umilinţă. Îmi doresc să te strivesc sub trupul meu, pentru că ştiu că numai aşa ai reuşi să-mi relevi dorinţa ta de supunere totală.

EA: Vreau să mă simt dominată de tine, vreau să stau în genunchi în faţa ta şi să-mi plâng suferinţa. Vreau să mă priveşti ca pe o sclavă, iar eu să-ţi satisfac cele mai negre, cele mai ascunse, cele mai diabolice fantezii.

EL: Dar ştiu că sufletul tău este curat, gândurile tale sunt albe ca aripile unui porumbel, sunt pure ca lacrimile unui copil. Ceea ce eu râvnesc se află în contradicţie cu profunzimea şi spiritualitatea iubirii tale. Te rog, nu mă condamna, dorinţa mea este tot o manifestare a iubirii, aşa spun cărţile.

EA: M-ai învăţat prin atitudinea ta că iubire înseamnă mult mai mult decât o abandonare sub presiunea simţurilor, a stimulilor fizici, care ne fac să ne cutremuram la fiecare atingere. Iubire înseamnă resemnare mai mult decât răzvrătirea tuturor celulelor şi porilor, a tuturor ideilor şi sentimentelor, înseamnă armonie spirituală mai mult decât pasiune sălbatică, înseamnă abnegaţie mai mult decât mândrie şi vanitate. Iubirea înseamnă un dans spectaculos prin univers, înseamnă pasiune diafană, neconturată, transparentă, absolută. Înseamnă contopire spirituală, dincolo de limitele fizice. Înseamnă vibraţia sufletelor acum şi dincolo de această viaţă. Înseamnă totul, naştere şi moarte, lacrimi şi zambete, durere şi exaltare.

EL: De aceea, draga mea, frumuseţea sufletului tău m-a îngenucheat. Stau să mă întreb dacă doar te doresc sau te şi iubesc? Răspunsul îl ştii prea bine. Te iubesc spiritual şi fizic, deopotrivă. Dorinţa fizică se contopeşte cu fericirea spiritului când îmi vorbeşti, îmi formează un trup virtual pe care-l simt înflăcărat, copleşitor. Te doresc pasională şi "murdară", te ador castă, neprihănită. Deci te iubesc. Te iubesc adevărat, cu toată fiinţa mea spirituală şi fizică. De aceea orice durere, orice umilinţă, pălesc în faţa a ceea ce simt. Gustav a fost prins şi doborât de lagunele simţurilor, nutrind iubire platonică şi dorinţe carnale pentru efebul de 14 ani, impresionant de frumos. Şi-a cărat povara acestei iubiri până la moarte, stingându-se de boală fizică şi de regret metafizic, râvnind dureros, homosexual şi pedofilic la un trup interzis. Şi-a luat în moartea lui rigorile impuse de moralitate şi integritate, pătate doar de dorinţele fizice neîmplinite.

EA: Tot aşa şi eu îmi voi căra iubirea şi pasiunea, cu supunere şi sacrificiu, până la moarte şi până dincolo de ea.

EL: Lasă-mă să te iubesc aşa cum m-a învăţat natura, universul acesta, aşa cum îmi dictează nu raţiunea, ci doar inima!

EA: Nu te împotrivi, doar priveşte-mă şi simte-mă!

Eu, azi...
Si eu, întotdeauna...

Minciună versus promisiune deşartă

           

          Cineva îmi spunea că o bună tehnică de a vinde o prostie care nu face doi bani este de a o prezenta într-o aură promiţătoare, iluzorie, adică de a o pune lângă ceva teoretic gratuit. Îţi vând acest pix cu 300 lei, însă uite îţi dau 3 creioane (cu mină HB), o ascuţitoare (neascuţită) şi o gumă de şters roză (care nu şterge, doar spoieşte) gratuit. În realitate toate cele 6 produse nu fac decât 150 lei, să zicem. Îţi dai seama? Mai primeşti încă 5 produse gratuite. Oauuuuu! (Am fost o elevă bună, nu-i aşa?)

            Cam aşa este şi cu promisiunile deşarte. Haide, fă-mi proiectul acesta - acum pentru că n-am bani, pe x lei, urmând să-ţi mai aduc încă 10 pe xxx lei. Aşteaptă-mă azi 2 ore, că de mâine nu mai întârzii nici 5 min. Haide, dă-mi o ţigară acum, mâine îţi cumpăr eu un pachet. Şi tot aşa. Despre promisiuni deşarte într-o relaţie, într-o iubire, într-o prietenie vreau acum să vorbesc. Poate nu sunt atât de evidente, poate sunt adevărate uneori, doar un pic deformate, dar sunt la fel de iluzorii ca  primele şi rănesc cumplit. Pentru că nu mai este vorba că ai pierdut o sumă de bani, ci te fac să-ţi pierzi încrederea în oameni, optimismul, veselia, pofta de viaţă şi în final încrederea în tine.
            Sunt câteva clisee pe care, atunci când le crezi, eşti în al nouălea cer, însă când le conştientizezi adevărată “traducere”, te prăbuşeşti:

- bineînţeles că te iubesc, dar nu atât cât meriţi tu sau nu aşa cum ţi-ai dori = câteodată mă exasperezi cu asemenea întrebări
- aşteaptă-mă că vin si te iau cu mine pe lună = de-ai şti câte treabă am, îmi este imposibil să ajung
- te voi suna eu atunci când voi avea un pic de timp = poate doar dacă mă voi plictisi cumplit
- am avut îngrozitor de multă treabă la birou, dar când ajung acasă te scot în oraş = am luat deja masa cu colega mea, o să cad lat de oboseală când voi ajunge acasă
- şedinţa s-a prelungit, dar promit că vom face dragoste = am fost la o bere cu băieţii, numai de sex nu-mi arde mie
- unde merg nu este semnal la mobil sau internet, dar voi face tot posibilul să găsesc o modalitate de vorbi cu tine = chiar n-am chef să-ţi mai scriu/vorbesc şi zilele acestea

             N-are semnal la telefon, nu are internet, nu are timp, nu poate, e obosit, îi este rău? Toate sunt poveşti. Poveşti care te fac să speri că într-o zi va fi al tău şi tu al ei, definitiv, pana la moarte! Dar nu-ţi face vise. Este doar o iluzie totul. Cel care îţi face promisiuni deşarte, cel care te lasă să visezi când ştie că nu te iubeşte, cel care te trece neîncetat din agonie în extaz şi invers, este mai periculos decât un mincinos. Si nu este numai pentru tine. Aceleasi povesti le mai spune la inca 3-4 femei. Mincinosul îţi vinde un pix prost spunându-ţi că scrie singur, vei da bani mulţi pe un obiect de calitate proastă, dar de care ai nevoie oricum. Vânzătorul de iluzii îţi va vinde multe obiecte de care nu ai nevoie, convingându-te că-ţi sunt indispensabile şi promiţându-ţi că-ţi vor schimba viaţa.
           
             Tu ce preferi: o minciună sau o promisiune deşartă? Eu personal prefer prima variantă. Evident, adevărul este pe primul loc, însă nu despre el era vorba în această propoziţie. :)

Despre națiune și virtuți

Știu că nu sunteți obișnuiți cu mine vorbind despre țara mea sau abordând subiecte despre politică, despre români și despre ceea ce se întâmplă azi, acum în România. Am refuzat să fac acest lucru, dintr-o dorință personală de a mă ține departe, de a nu mă otrăvi, de a nu suferi. Pentru că, oricât de nefiresc vi s-ar părea și mie îmi pasă. Și eu vrea să-mi cresc copiii într-o țară mai bună, mai frumoasă și mai potrivită pentru ei. Și eu vreau să mă mândresc cu țara mea sau să nu-mi fie rușine să spun unde m-am născut. D-l Stoica este un scriitor pe care-l apreciez și pe care-l respect așa cum se cuvine pentru tot ceea ce face. Pentru domnia sa și nu numai am scris această scrisoare pe care am postat-o pe Face Book:

Scrisoare deschisă D-lui Dtoica și nu numai...

D-l Stoica este un scriitor stabilit în Austria de mai multă vreme. Este regizor de profesie, dar preocuparea principală acum este scrisul. Prin venele domniei sale curge sângele nostru românesc, iar cultura și scrierile sale sunt de o valoare incontestabilă. De ce m-am hotărât să scriu despre D-l Stoica? Pentru că, deși nu este printre noi, deși nu trăiește în haosul din această țară, deși nu este martor direct la toate nedreptățile de aici îl văd cum se zbate, cum luptă, cum suferă pentru noi, pentru nația noastră, pentru sufletul țării din care a plecat. Sunt puțini români care trăiesc în România atât de înflăcărați în dorința de a face ceva pentru salvarea neamului. De ce? De ce simte nevoia să facă acest lucru? De ce simte că toate valorile țării au dispărut, fiind înlocuite doar de mediocritate și meschinărie? Pentru că Roamanie este la ora actuală doar un teren de luptă pentru politicieni și o bună piesă de circ pentru televiziuni, piesă aducătoare de mulți bani. Oamenii, răpuși de lipsa unei discipline și a unei educații civice, urmăresc ore în șir elucubrațiile prezentatorile de talkshow-uri politice și se revoltă. Se revoltă pentru că-și văd sărăcia în care trăiesc, își conștientizează neputința și non-valoarea.


Nu am orientare politică. Nu țin cu nimeni, nu laud și nu critic niciun partid politic, niciun politician. Niciunul nu mi se pare demn de luat în seamă, suficient de interesant încât să-mi creeze vreo părere. În casă adesea au loc discuții contradictorii plecând de la refuzul meu de a mă implică în dezbateri pe teme politice. De ce? Valoarea unui om la mine se măsoară în alte unități. Valoarea unei țări este dată de oamenii care trăiesc sau care au plecat din ea. Nu este dată de bani, de întindere, de bogățiile naturale, de partidul aflat la guvernare. De aceea vreau să-i povestesc d-lui Stoica câte ceva despre viața din România. Sunt sigură că sunt lucruri pe care nu are cum să le afle de la televizor, de pe FB sau de pe alte pagini de pe internet.

Am fost crescuta de oameni simpli, ambii parinti au fost muncitori. Vacantele toate mi le-am petrecut la tara. Toti 4 bunici ai mei au fost tarani autentici, care si-au construit casele cu caramizi facute de propriile maini. Mi s-a insuflat dragostea pentru Dumnezeu, Biserica, pentru Patrie si pentru Familie. Am invatat de la toti cei 6 parinti ai mei (mama, tata si bunicii) ce inseamna Respectul, Compasiunea, Munca, Generozitatea si alte cateva virtuti pe cale de disparitie. Bunica mea a vazut o singura data Bucurestiul, cand a venit cu fiul ei cel mare pentru o operatie pe cord, fiu pe care l-a si pierdut la scurt timp nu din cauza nepriceperii medicilor, ci din cauza vremurilor si destinului nemilos. Respectul pentru oamenii simpli care muncesc din zori pana la apus fara a astepta nimic de la nimeni probabil ca de atunci il am. Nu este vorba despre resemnare in fata destinului, este vorba doar de ideea pe care o au in sange romanii autentici ca viata este in mainile tale si pentru viata ta tu trebuie sa te zbati, nu statul, nu prietenii, nu politicienii, nimeni!

D-le Stoica, ati vazut la televizor cateva sute sau mii de protestatari afisand lozinci unele hilare, altele dramatice, unele scrise cu greseli de ortografie, altele in versuri. Este de apreciat dorinta dvs de a va alatura lor, sunt de apreciat toti cei care au un tel in viata si lupta pentru el. Cu atat mai mult este mai de apreciat atunci cand acest gest vine de la un om care traieste intr-o tara civilizata, in care toate sunt la locul lor. Acest lucru evidentiaza acele virtuti de care vorbeam mai sus: generozitatea si compasiunea, traduse prin chemarea sufleteasca de a fi alaturi de fratii din tara natala. Dar acei oameni pe care i-ati vazut acolo nu sunt oamenii pe care va asteptati sa-I gasiti aici, luptand pentru o tara civilizata. Nu sunt profesorii care-si fac meseria cu devotament pentru salarii cuprinse intre 800 – 1600 lei. Nu sunt actorii care ne inveselesc sufletele pentru salarii de 1000 de lei. Nu sunt medicii care salveaza viata dupa viata pentru salarii la fel de mizere. Nu sunt pompierii care scot oameni din flacari, nu sunt zidarii, fierarii, muncitorii necalificati care trudesc cate 12 ore pe zi la -10 grade sau la 30-35 grade vara. Nu, acolo nu sunt oamenii care au treaba si care muncesc pana la epuizare pentru painea lor, pentru familiile lor si pentru telul personal. Probabil ca din spirit de solidaritate, cativa dintre cei enumerati de mine au ajuns alaturi de protestatari, dar va asigur ca sunt niste scapari, niste exceptii de la regula.

Un episod dramatic din viata mea a fost imbolnavirea stupida a fiului meu cel mic. A luat un virus si in stare critica am ajuns cu el la spitalul Emilia Irza, la sectia de “terapie intensiva”. Sa va mai spun ca medicii de aici traiesc pe salarii de 1500 – 2000 lei? Sa va mai spun ca isi aduc de acasa hartie igienica, solutie dezinfectanta si de multe ori cumpara medicamente din banii personali? Sau ca pe medicii de garda de acolo, in lungile nopti de zbatere intre viata si moarte ii simteam ca-si doresc la propriu sa-si dea viata acelor mici fapturi pentru a le alina suferintele? Ca pe sefa sectiei am simtit-o cum se prabuseste in ea cand a fost nevoita sa declare decesul unui micut abandonat de cateva saptamani, disperata ca nu a putut face mai mult?

Cunosc profesori care merg kilometri intregi pe jos prin zapezi, prin viscol, prin ploaie sau prin soare sufocant, care au ore la cate doua trei scoli aflate la zeci de kilometri distanta intre ele, tot pentru un salariu mizer, fara sa se planga, fara sa li se para greu. Sunt profesori universitari care in loc sa iasa in strada, stau si cauta metode inedite de a-si atrage studentii. Pe aceleasi salarii… Nu mai vorbesc de actori, de ingineri, de arhitecti, de chimisti, de pompieri, de fizicieni, de programatori, de economisti, de avocati, de scriitori, de pictori, de simpli muncitori si de multi altii care chiar muncesc, care isi fac cu pasiune meseria si pe trei lei. Si nu mai vorbesc de cei care doneaza sange pentru cateva bonuri de masa (pentru ca nu aveti cunostinta ca exista asemenea oameni si aici) sau de cei care muncesc 10-15 ore/zi pentru un SALAM.

Acestia, domnule Stoica, nu sunt in strada. Pentru ca ei au treaba. Ei trebuie sa-si hraneasca familiile, sau sa salveze vieti sau sa-i invete pe tineri despre valorile morale.

In strada ii gasiti pe cei care nu au de lucru, dar care nici nu-si cauta. Cei care muncesc 8 ore/zi, din care cate 10-15 minute de cate 10-15 ori ies in pauza de o tigara. Cei care isi plang de mila si care isi doresc sa le planga si altii de mila. Cei care isi bleasteama destinul, isi urasc viata si cei care asteapta ca Statul si Politicienii sa le imbunatateasca traiul imposibil.

Imi cer scuze fata de oamenii Corecti, Devotati meseriei lor, Curajosi, Muncitori, Intelectuali, Generosi, Patrioti si cu alte virtuti care acum imi scapa care nu au iesit in strada si pe care nu i-am nominalizat. Imi cer scuze si fata de cei care poseda aceste virtuti, dar care au iesit totusi in strada din spirit civic.

In incheiere D-l Stoica, fara intentia de a va supara in vreun fel, consider ca tot ceea ce se intampla la ora actuala aici, in Tara sufletului dvs. este doar o mascarada, este doar o manea cu versuri de Nichita Stanescu, de Arghezi, de Eminescu. Este o insulta la adresa adevaratelor valori romanesti.

Iubirea

Iubirea este ca o sarcină, există sau nu. Nu poți iubi pe jumătate, pe sfert sau într-un anumit fel ori în alt mod decât și-ar imagina cineva, tot așa cum nu poți fi însărcinată doar o bucățica, doar într-o parte sau doar pe jumătate. Există oameni care nu pot iubi la fel cum exista și oameni care nu pot face copii. Dar a iubi cu adevărat este mai greu decât a face copii la fel cat este de simplu sa procreezi, dar este foarte greu sa-i dai copilului un rost în viață, să-l înveți sensul vieții. Cel care poate iubi și știe cum se face asta este un creator, creator de viața, de frumos, de minuni, la fel cum o mama este creatoare de viață nouă.

Iubirea vine din tine și felul in care îți porți iubirea te reprezintă, la fel cum un copil spune cuvinte învățate de la părinți, crește precum îi este părintele, copiază de la părinte comportamente, atitudini, stări.

Exista iubiri frumoase sau urâte, inteligente sau proaste, iubiri vijelioase, posesive, tandre si duioase, copilăroase sau cerebrale. Dar nu exista iubiri rele, tot așa cum nu exista nici copii născuți rai.

Iubirea există așa cum o crești în pântecul sufletului tău, așa cum știi sa o educi și reflectă modul tău de a trai. Iubirea ești tu și ea vorbește în mod direct despre tine, te arată așa cum știi sa trăiești.

Ai grija de ea și învață să iubești frumos, să dai tot ce ai mai bun din tine când iubești la fel cum ai grija ca și copilul tău să crească mai înțelept și mai bun decât tine. Nu-i îngrădi în niciun fel avântul, las-o liberă să se manifeste și doar direcționeaz-o. Ai grijă de ea și caută să te însoțească pe tot parcursul vieții tale.

Profesor

 "Mi-ar fi plăcut să fiu profesor. Profesorul este fabricant de oameni. Profesorul seamănă cu un tâmplar care ia un lemn murdar din noroi, îl spală si face mobila de lux." Petre Țuțea

Când pierzi

Când pierzi e ca şi cum ai cădea
exact înaintea liniei de sosire
după ce toată cursa ai fost cap de pluton.
Când pierzi simţi că te prăbuşeşti
înainte de-a ţi se deschide paraşuta.
Stii că-ţi va urma moartea,
dar timpul este prea scurt...
Când pierzi simţi că nu mai ai aer
în tubul cu oxigen pe care l-ai ţinut
toată scufundarea în spatele tău
legat strâns, având avertismente sonore
pentru momentul când ar fi trebuit
să-ţi ridici capul la suprafaţa apei.
Când pierzi simţi că te scufunzi
într-un coşmar din care nu te poţi trezi
Când pierzi îţi dai seama
cât eşti de neînsemnat
pentru cel pe care tocmai l-ai pierdut
si cât de puţin îi lipseşti,
dar cât de mult îţi lipseşte ţie...

Când pierzi poţi plânge fără să-ţi fie ruşine
Poţi să fii disperat fără să pari nebun
Poţi urla fără să fii considerat isteric
te poţi zvârcoli, te poţi afunda
în propriile-ţi remuşcări şi frustrări

Când pierzi poţi începe să-ţi pui întrebări
sau poţi renunţa la ele
de bună-voie şi poţi să nu mai cauţi
înţelesuri la tot ceea ce s-a întâmplat

Când pierzi conştient fiind
şi când înţelegi de ce ai pierdut
se cheamă că ai câştigat...

Dalia

Da, îmi plac florile. Normal. Dar nu sunt mironosiţa care spune că poate fi definitiv cucerită cu un buchet de trandafiri roşii. Sau şi mai rău, cu o orhidee închisă într-o cutie de plastic, cu codiţa înghesuită în sticluţa cu aşa-zisa soluţie minune care păstrează floarea proaspătă timp îndelungat.

Mie îmi plac daliile. Sunt înnebunită după ele. Dacă aş fi avut o fată, ghinionul ei, i-aş fi pus numele Dalia şi nu Daria cum e la modă.

Sunt multe specii de dalii, dar mie-mi place doar una. Aceasta:

Vedeţi? Cât este de frumoasă! Este o floare puţin pretenţioasă, iubeşte deopotrivă soarele şi umbra, seceta şi ploaia. Petalele ei sunt cărnoase, iar grenaul din ele in degrade spre alb ii conferă o tentă regală. Floarea grasă o face atât de senzuală. Tulpina lungă susţine bine ghemul florii, pare puternică prin grosimea ei, dar pe interior este extrem de fragilă. Dalia se adaptează aproape oricărui tip de sol, iar cu o îngrijire atentă poate deveni regina grădinii tale.

De-asta o iubesc la nebunie!

Un cutremur

Nu am reuşit să dorm decât după ora 5.30. M-am întors de pe o parte pe alta, am aţipit de câteva ori şi am visat foarte urât, mi-a fost frig, mi-a fost cald, mi-a fost greaţă...Uneori treci prin stări pe care nu le poţi înţelege, se întâmplă ceva, undeva mult mai departe de fiinţa ta şi de trupul tău. Nopţile în care nu dormi, sunt bune momente pentru analiză, pentru a-ţi pune întrebări şi a încerca să găseşti răspunsuri, pentru a înţelege ceea ce ziua nu reuşeşti. A fost un bun prilej şi pentru mine dar, am fost atât de agitată încât nu am ajuns la nicio concluzie. Prin urmare frământările mele au rămas aceleaşi, răspunsurile nu le-am găsit.

Am deschis ochii, m-am uitat pe pereţi, m-am întins, m-am ghemuit, am numărat oile. Nimic. Nu am putut şi pace. La 5.24 s-a produs evenimentul: cutremurul.

Un cutremur te smulge din viaţa ta normală. Din rădăcinile în care ai stat atât de bine ancorat. Te deviază, te aruncă dincolo de traiectoria ta, te dezechilibrează. Un cutremur te poate ucide. Sau dacă nu te ucide, te sugrumă, te umple de răni, de sânge şi de praf. Te tăvăleşte, te rostogoleşte pe o pantă abruptă, te loveşte până îţi rupe carnea, te schingiuie. Un cutremur te distruge.

Unii mai au puterea să-şi revină după un cutremur. Alţii rămân în agonie, ţintuiţi la pământ, până mor. Alţii refuză să mai deschidă ochii şi mor înainte de a li se scurge tot sângele din corp.

Dar cei care supravieţuiesc, sunt cei care au puterea s-o ia de la capăt. Sunt cei care mai pot privi înainte, care-şi înfrunta destinul cu curaj. Sunt cei care-şi asumă greşelile, regretându-le sau nu. Cei care recunosc, cei care plâng şi care-şi cer iertare. Cei care vor să supravieţuiască şi să trăiască mai departe. Sunt aceia pentru care cutremurul este un prilej de a se repune pe traiectoria firească, pe drumul lor normal în viaţă. Cei pentru care cutremurul este doar o eliberare de energiilor negative acumulate. Precum un vulcan, care, după o indelugata fierbere şi o explozie dureroasă, se linişteşte şi tace, ducându-şi aceeaşi viaţă în continuare, în pace şi înţelegere, lăsând în urmă fără regrete cenuşă şi morţi. Ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.

Pentru supravieţuitorii unui cutremur, toată stima. Pentru ceilalţi, tot regretul...

După cutremur am adormit... într-un dulce somn al resemnării.

Primavara

sursa foto: http://www.megapreturi.ro

Ziua de azi mi-a amintit de o perioadă foarte frumoasă din viaţă mea, perioada de până în 1989. Fusesem selecţionată pentru "cenaclul de romană" din şcoală,la care mergeam cam de 2 ori pe săptămână după ore şi duminica, în singura zi liberă. De câteva luni geroase făceam pregătire pentru serbarea de 8 martie, serbare organizată de şcoală, la care nu participau decât copiii cenaclului împreună cu profesiorii cei mai " de seamă" ai şcolii, prilej cu care se discutau şi multe probleme de partid.

Câtă bucurie şi cu câtă mândrie am primit vestea că voi primi două roluri importante în programul artistic pentru 8 martie. M-au pus să recit o poezie oarecare şi mi-au zis: tu vei fi PRIMĂVARĂ!. Al doilea rol era de povestitor într-o scenetă plină de învăţăminte.

Cea mai fericita zi a fost când mama mi-a terminat rochiţa mea de "primăvară: din voal transparent verde crud, cambrată pe talie şi cu corseleta şi cu o fustă largă, largă şi lungă până peste călcâiele mele. Pe ea aveam cusute flori de primăvară, iar pe cap purtam o cununiţă împletită din flori naturale. "Iarna" avea şi ea o rochiţă spectaculoasă din mătase albă. Cu mult înainte de începerea spectacolului noi două eram la şcoală, îmbrăcate în frumoasele rochite. În şcoală nu era nimeni, holurile lungi erau pustii. Am alergat fericite, am cântat şi am dansat, ne-am repetat poeziile. Eram mândre de rochiţele noastre şi ne simţeam ca nişte prinţese din poveşti, ceea ce cred că şi eram pentru mămicile noastre.

La spectacol mi-am recitat poezia dreaptă şi mândră, plină de încredere. Am fost prima dintre cele patru anotimpuri, dar asta nu mi-a dat nici cea mai mică emoţie. Pentru rolul din a doua scenetă am fost nevoită să-mi dau rochia jos. Asta chiar nu mi-a plăcut. Pe cât de mare succes am avut la prima reprezentaţie, pe atât de penibil a fost cel de-al doilea moment. Eu trebuia să vorbesc mult despre pionieri si soimi ai patriei şi la un moment dat să arunc cu o minge pe post de piatră într-unul dintre personaje. Profesoara cu care lucrasem această scenetă a uitat mingea acasă şi a trebuit să improvizeze una din hârtie mototolită. Bineînţeles că eu când am aruncat cu "mingea" a căzut aproape lângă mine, neatingandu-l pe personaj. Personajul însă, a început să urle de durere, să se vaite şi să se ţină de cap. Toată lumea a început să radă, iar eu nu mai puteam de ruşine. Trebuia să fie o scenetă dramatică din care noi copiii să învăţam că nu-i bună violenţa, însă a ieşit exact invers. Toată lumea râdea în loc să ia aminte la morală poveştii.

După serbare m-am îmbrăcat din nou în rochie şi am plecat aşa spre casă care era la două minute de şcoală. Mi-era frig, era încă rece, însă nu mai puteam de fericire când fetiţele de pe stradă întorceau capul ca să-mi admire rochia. Ştiu că am avut-o mulţi ani în dulap, de multe ori am probat-o până când nu m-a mai cuprins. Acum nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu ea, o s-o sun pe mama s-o întreb.

Ahh, azi este 8 MARTIE. Este ziua MAMEI!

La mulţi ani pentru toate iubitele noastre mămici! Să ne trăiască 100 de ani, la fel de frumoase şi de iubite ca primăvara. La mulţi ani pentru voi soţii, prietene, iubite, fiice sau surori, mame sau bunice! La mulţi ani dragele mele!

Vă doresc o primăvară minunată plină de zâmbete şi de fericire! Şi vă doresc să aveţi parte de frumuseţea mărgăritarilor şi de graţia şi bucuria acestui anotimp al renaşterii.

Mi-a trecut aşa... un gând

N-am mai postat de foarte multă vreme pe blog. A trecut mult, mult timp. Şi parcă timpul trecut fără să scriu l-am simţit ca pe un răgaz, un răgaz în care am învăţat altceva decât ceea ce mai ştiam. O pauză de gândire, de trăiri, de fenomene stranii în fiinţa mea. Am trăit într-un timp stătător experienţe dramatice, exuberante, duioase sau zbuciumate. Am învăţat durerea, am mirosit moartea, m-am bucurat de viaţă, i-am mulţumit Celui ce are grijă de noi, m-am bucurat sau am lenevit dureros. Răspunsurile mele la întrebările altora au căpătat sensuri noi în propria-mi înţelegere, de parcă ar fi fost răspunsurile unor înţelepţi la întrebările mele. Am trăit durerile altora că pe propriile-mi dureri. Şi dintr-o data m-am gândit aşa: ce-ar fi să scriu toate astea? Nu pe blog, nu pe ciorne, ci într-o carte. Emoţia scrierii unei cărţi mă încearcă de ani de zile, poate de când eram mică. Niciodată n-am avut curajul asta. Acum mi-a trecut aşa... un gând. M-am chinuit câteva nopţi cu gândul asta. Despre ce să scriu, ce titlu, ce abordare? Cine mă va citi, câţi mă vor critica? Am căutat preţuri, paşi, sfaturi pentru reuşita unei publicări...M-am decis: să scriu despre durere şi despre cât de uşor te poate atinge, te poate culca la pământ, te poate ucide. Despre durerea de a trăi aici, neputincios în propria-ţi ţara, nepuntincios în faţa-ţi destinului...Ar fi patetic să scriu despre mine şi despre durerile mele. Mai bine aş scrie despre durerile altora. Desprea moartea altora. Sau poate mai bine ar trebui sa scriu despre bucuriile mele, despre fericirea din sufletul meu. Nu cred că ar interesă pe cineva. Aşa că m-am decis să scriu despre fericirile altora...
În final m-am luminat: nu cred ca eu am despre ce scrie. Nu pot avea despre ce scrie. Sunt neputincioasă. Nu pot scrie despre durere, pentru că nu o pot suporta. Nu pot scrie despre fericire, pentru că mi se pare banală când este şi mortală când nu este. Nu pot scrie o carte, pentru că nu am despre ce scrie în ea.

Prin urmare gândul acesta care m-a strafulgerat aşa, pentru o clipă , mi-a trecut. Mi-a trecut, ca orice gând, lăsând o linie subţire pe paginile cartii mele imaginare...

Anul tradarii

Au trecut deja doua saptamani din noul an.La fiecare sfarsit de an obisnuiam sa-mi fac un mic bilant. Anul acesta am ratat sa-l fac intrucat am petrecut dupa 23 decembrie pana pe 3 ianuarie cu fiul meu, departe de Bucuresti si de oamenii de aici. Mi-am gasit insa cateva clipe in care sa ma gandesc la 2009 cu rele si bune.

2009 a fost un an greu. Am vrut sa fac multe, am realizat insa putine. Am vrut sa ajut, dar am sfarsit prin a avea eu insami nevoie de ajutor. Am vrut sa fiu toleranta, dar am fost provocata neincetat sa tai raul de la radacina. A fost un an in care am invatat sa fiu mai rezervata in increderea acordata prietenilor, sa fiu mai putin cheltuitoare si sa-mi stabilesc cu mai multa grija prioritatile.

Acum s-a incheiat. Ma bucur nespus ca s-a terminat. L-am catalogat drept "anul tradarii", pentru ca m-am simtit tradata, pacalita, folosita, manipulata. Noul an sunt sigura ca va fi mai bun, pentru ca:
- voi fi mai atenta la prieteniile care le voi lega
- voi fi mai ocupata pentru mine
- voi naste in aprilie
- ingerasul meu va veni in bucuresti din februarie si va merge la gradinita
- voi fi mai aproape de familia mea
- am incredere ca tot ceea ce a fost rau s-a dus odata cu anul tocmai incheiat.

In 2010 mi-am propus:
- sa dorm mai mult
- sa petrec mai mult timp cu familia
- sa nu mai predau proiecte fara sa fiu platita
- sa nu mai am incredere in oricine
- sa nu mai fiu "fata de treaba"
- sa pictez si sa scriu mai des pe blog

Cel mai mult in 2010 imi doresc sa nasc un copil sanatos, daca se poate sa fie fetita.

Balerinii

Astăzi mi-am pus balerinii. Mi-am masat puțin tălpile noduroase și schimonosite și mi-am legat balerinii prăfuiți. A trecut multa vreme de când nu i-am mai încălțat. Tălpile lor sunt găurite, iar albul lor s-a murdărit cumplit.
Nu-i nimic! Astăzi o să dansez oricum.

Ce-l face pe om să creadă în puterile lui? Cât crede el că poate trece peste propriile-i neputințe? Cum poate el să zboare dincolo de fiecare obstacol?

M-am ridicat pe vârfuri. Mi-am simțit greutatea dublată de trecerea anilor în poantele ce abia mai rezistau. Am simțit degetele trosnind. Dar dintr-o dată m-am înălțat. M-am înălțat pe muzica multicoloră, mai departe de oglinzile ce mă înconjurau. Întunericul stătea departe de mine, o aură luminoasă îl îndepărtase suficient cât să-mi legăn pașii pe poteca aurie.
Dansul meu a continuat lin până dimineața. Mi-am desfăcut balerinii. Erau plini de sânge...