O mașină furată din parcarea Carrfour-ului Constanța

Azi mi-am dus copiii la mare. După ce ne-am cazat, am plecat cu mama mea la cumpărături: apă, lapte, pamperși si multe altele, unele importante, altele total inutile, însă greu de renunțat la ele. Am mers la Carrefour-ul din Constanța, care este și el dotat, ca toate supermarket-urile cu o parcare mare și însorită. Acest magazin semăna oarecum cu un Carrefour din capitală, însă avea în plus niște pescăruși reprezentați peste tot: pe fațadă, pe numerele rândurilor din parcare, pe stâlpișori, trotuare, gemulețe, asfalt, becuri și chiar pe cer. Ca să știi că ești la mare! Am găsit, spre norocul meu, un loc liber chiar în fața intrării (cea principală) și culmea, chiar pe rândul nr 1. Nu ai cum să uiți nr. 1 vreodată. Sub număr, evident desenat un pescăruș. Constat că toate mașinile sunt parcate în zig-zag, mă amuz, fac poza pentru exemplificare și plec la shopping.

Îi zic mamei: hai să nu mai luăm coș mare, luam unul mic de mână din interior. Deh, mama tot mama, știe bine cu cine stă de vorbă, deci nu mi-a acceptat propunerea. La ieșire, abia trăgând de coșul încărcat ochi, mergem la locul de parcare de la nr. 1 și ... stupoare: mașina mea nicăieri. Poate am uitat numărul rândului, mă duc și la rândul nr. 2, chiar și la 3. Mașina nu e și pace. Mă uit la intrare, e o singură intrare principală, am recunoscut țeava pe post de cocoașă din asfalt. Nu există îndoială: mi-au furat mașina.

Sun la 112. La 112 îmi spun să sun la poliție. Caut pe internet nr. de taxi din Constanța, chem taxi, o trimit pe mami cu cumpăraturile la hotel. Eu sun la poliție, la poliție mă întreabă dacă nu cumva am uitat unde am parcat, ii consider idioți în sinea mea, le răspund ironic: cum sa uit nr. 1, UNU, un singur număr e numărul unu. Mi se indică o secție, o adresă, un nume... Ajung acolo, alte întrebări, declarații, bancuri cu și despre blonde, cu și despre soferițe, mai ales despre cele ajunse în Constanța, cu și despre amnezici. Un domn mai generos mă întreabă dacă am rude de gradul I care suferă de Alzheimer. Contactez furioasă firma de Asigurări (am asigurare și pentru furt, nu-i bai). Cei de la Asigurari îmi promit ca dacă este furată și nu rătăcită îmi vor da alta mașină, mai nouă și mai curată dotată cu "detector de stăpâni".  În final ies din poliție fără niciun rezultat, dar cu promisiunea că mi-o vor găsi probabil prin Bulgaria cândva...

Am o imaginație bogată, nu-i așa? Firește că NU mi-a furat nimeni mașina și că tot ceea ce am povestit mai sus s-a petrecut în mare viteză doar în mintea mea. În definitiv ce ar fi putut cineva face cu mașina mea? Nu e nici nouă, nici scumpă, nici măcar spălată nu era. Mașinuța mea "vitezistă" era la trei rânduri mai încolo, fix în locul în care o lăsasem, tot la rândul nr. 1, dar cu un pescăruș de altă culoare sub el.

Morala e simplă:  nu trimiteți o blondă la cumpărături în alt magazin decat mall-ul din București în care merge de obicei. Că-și va găsi locul în care a parcat doar sunând La 112, SMURD, pompieri sau chiar la Interpol. Asta în cazul în care își va aminti să-și ia telefonul din mașina înainte de a coborî.

P.S. știți vreun magazin cu "detectoare de stăpâni"? Care când te îndepărtezi de mașina, ea să strige după tine "apă, apă", iar când de apropii "foc, foc"..

P.S. 2 orice asemănare cu personaje reale este pur întâmplatoare

Upgrade: în drum spre București, la stația de taxare am constatat că nu am decât 1 leu în prtofel. Doamna de la casă mi-a spus calmă: trageți pe dreapta și mergeți la bankomat. Pesemne că s-au mai întâlnit cu astfel de specimene ca mine. Nu vă puteți închipui cât am căutat un bankomat cu câteva ore în urmă în Mamaia. La 23.30 am intrat în curte, fericită că-s doar o blondă contrafacută, vorba unui prieten.

O noapte de iarna perfecta

Sfârşitul unei zile obositoare, dar satisfăcătoare nu poate fi decât un drum perfect către casă, ca o secvenţă dintr-un film alb negru: ora 2 sau 3 noaptea, viscol, ninsoare abundentă, extraordinar de frig afară, nimeni pe străzi, asfaltul alb şi alunecos; în maşină cald, muzica dată tare; la radio cântă din nou Janis Joplin; conduc cu maxim 40 km/oră. Când ies din Bucureşti, stâlpii de iluminat nu mai sunt. S-au topit...

De parcă nu aş vrea să ajung acasă, încetinesc în dreptul lacului. Un pic de ceaţă, ca un fum de scenă prost împrăştiat şi la momentul nepotrivit, închid farurile, dau muzică încet. Abia o mai aud. Şi trag pe dreapta. Pun avarile si opresc motorul. E liniste, multa liniste.

Cobor din maşină. Şi calc zăpada neatinsă, perfectă. Câtă lumină, câtă încântare...Îmi ridic ochii spre cerul negru şi deschid gura să mă ningă pe faţă, pe ochi, pe limbă. Ce gust neobişnuit au fulgii... Şi cu ce căldură stranie mă strânge de piele acest ger... Ce noapte minunată... Mă întind în zăpadă, desfac braţele şi rămân privind fulgii... Doar o clipă...



Am ajuns acasă. Pisicile dorm înşirate prin casă, fiecare la locul ei. Mă bag în patul moale şi cald. Am tălpile reci, dar mi le înghesui fericită sub picioarele fierbinţi ale soţului.


Afară ninge viscolit... şi eu adorm zâmbind...

accident in lant

Micutzu m-a inspirat. Deschid un capitol, intitulat "șoferița". Ca să vedeți și voi, cum i-am spus și lui, cine va încurcă cu adevărat în trafic. :)


Clienții mei sunt oameni care-și construiesc case. De regulă, în câmp, departe de civilizație. Într-o zi trebuia să merg la un client, ca să măsor ceva. Fusesem de mai multe ori pe câmpul cu pricină dar, pentru că stau foarte prost la capitolul orientare, l-am rugat să mă aștepte undeva pe traseu. Am traversat cu viteză traseul până la punctul de întâlnire, care era undeva la capătul orașului. La capătul asfaltului. Unde se termină asfaltul, se termină și pământul. În stânga aveam o fermă de animale. În față continuarea drumului pe o cale nebătuta, plină de gropi, bolovani și câini. În dreapta câmp, neatins de oameni. M-am așezat cuminte pe marginea drumului, în partea stânga (pe dreaptă era un mare șanț, nu puteam opri acolo) mi-am dat muzică mai tare și am așteptat cuminte apariția clientului. Din spate nu venea nimeni. Probabil nu trecea nimeni niciodată pe acolo. La un moment dat, după ceva timp de liniște mormântala, din fața mea, de pe drumul acela neumblat de nimeni apar două mașini. Oho, 2 deodată. M-am mirat. Sunt în echipă, am gândit. Nu aveau ce să caute pe acolo. O dacie papuc, condusă de un tinerel urmată de o dacie berlină. Papucul a frânat un pic în față mea. Berlina a oprit și ea în spatele lui. Tinerelul mă fixează imediat. Avea niște ochi alabstri. Se uită fix în ochelarii mei de soare. Eu ascultăm muzică tare, cu capul un pic lăsat că să nu vadă că mă uit la el. El, șmecher, da un pic în spate, fixându-mă în continuare cu privirea. Nu știu ce voia să-mi demonstreze, dar avea o atitudine de mare cuceritor. Un pic, încă un pic și pooocccc, lovește berlina. Îl văd că se da disperat jos. Din berlină coboară doi indivizi și încep să se certe. Din gesticulările lor îmi dau seama că tinerelul le-a avariat mașina. Se ceartă, se uită la mașini, se enervează. Se învârtesc în jurul lor, se împing unii pe alții. La un moment dat se opresc toți 3 și se uită la mine. Încep să-mi facă semne cu mâinile lor. Dau muzica mai încet. Pornesc motorul. Mă uit întrebătoare la toți 3. Ce au cu mine? Eu sunt staționată pe marginea drumului. Tipul începe să le explice ceva, arătând mereu spre mine. Șoferul berlinei lovește cu piciorul mașina tinerelului cu ochii albaștri. Cred că e timpul să mă car, îmi spun. Dau în spate, apoi un pic în față. Mă trag frumos mai pe marginea drumului și îi depășesc cu nonsalanță, pe contrasens. Toți trei se uită cu ură la mine. Apoi se urcă în mașini și pleacă și ei. Am înțeles din gesturile lor că șoferul papucului a avut senzația că nu are loc să treacă pe lângă mine. A dat în spate ca să ia manevră mai larg, să mă ocolească. Au plecat. Am scăpat. A venit clientul. I-am povestit ce-am pățit. Asta s-a enervat.

- Cine era mă prostu ăla?
- Nu știu, de unde să știu eu?
- Ce număr avea? Cum arată tipul?
- Nu știu, dar de ce?
- Păi vreau să-l bat.
- Ha ha! Nu mai puteam de râs. Dar de ce vrei să-l bați? Ce ai cu el?

- Așa vreau eu. Că e prost!

Conduceam încet în spatele clientului, spre casa lui, în câmpul nemărginit. Mă gândeam la accidentul pe care-l provocasem. Nu a fost singurul. Au mai fost și altele. Dar celelalte vor face subiectul altor episoade din acest capitol.