Pe o bancă

- Ți-a fost vreodată dor de mine?
- Da. De multe ori îmi bag capul în perne și plâng înnăbușit, ca sa nu fiu auzit de cei din casă. Alteori mă urc în mașină și plec de nebun, unde văd cu ochii. Odată m-am și rătăcit.

Râde. Ea își lăsă privirea în jos. Îi întinse mâinile și-și trase mânecile în sus.

- Am făcut un gest disperat. Mi s-a părut că viața mea nu mai are rost fără tine. Am vrut să te pedepsesc ca să simți și tu cum e să trăiești fără iubire. M-a găsit actualul meu soț meu și m-a salvat. Îi sunt datoare cu o viață. De fapt... așa a început relația noastră.
- Sunteți frumoși împreună? Îl iubești?
- Cred că da. Îmi pasă de el.
- Nu pot uita cât de vijelios, de sălbatic și de duios deopotrivă mă iubeai. A fost prea greu de acceptat pentru mine că pot fi iubit așa . Dar n-am suportat gândul că și un alt bărbat din viața ta se mai poate bucura de așa iubire. Spune-mi că nu-l iubești așa.
- Tu nu erai gelos.

Îi zâmbi ștrengărește ca odinioară și el simți că vrea s-o răpească și s-o ascundă într-un loc neștiut de nimeni, decât de el. Ea se ghemui la pieptul lui și-i sopti:

- Te-am iubit din prima clipă și o voi face până la sfârșitul vieții.

Rămaseră amândoi împietriți în întrebarea: "De ce nu suntem împreună?".

Povestea unei cutii goale

A fost odată o fată. O fată şi atât, niciun cuvânt în plus nu ar putea-o descrie mai bine. Într-o zi banală de primavară, când încă bucăţi de zăpadă îngheţată şi murdară se mai puteau zări în colţişoare umbrite, fata se îndrepta spre căsuţa ei. La un moment dat, drumul ei atât de cunoscut, de drept şi fără pericole, s-a crăpat. Fata s-a oprit nedumerită. Crăpătura creştea, deschizându-se în faţa ei ca un hău întunecat. Apoi, o forță nemaivăzută a tras-o în ea. Era întuneric în jurul ei, era frig şi-şi simţea sângele cum iese cald prin crăpăturile din piele făcute de pietrele şi radăcinile de care se lovea în cădere. Şi-a înfipt degetele în peretii prăpastiei, dar greutatea propriului trup o trăgea tot mai jos. Contactul cu pământul a fost zguduitor. Își simţea corpul neputincios pe pământul rece, aproape înghețat. Sângele i se uscase pe piele. Loviturile de pe trup încremeniseră într-o durere unică, amestecată, totuşi suportabilă. Ochii nu puteau vedea nimic, deşi erau descchişi. Acolo, pe fundul prăpastiei, era beznă.

O vreme, a crezut că a murit. Dar nu, supravieţuise şi trebuia să caute o iesire spre lumea din care venise. S-a ridicat cu greu. Genunchii îi tremurau, iar tălpile rămase fără pantofi abia suportau apasarea mersului.

Pipăind cu degetele pline de pământ pereţii din jurul ei, fata noastră a mers, nu se știe cât, până ce a găsit niște sfori groase, umede şi alunecoase. A tras de ele, le-a mirosit, le-a pipăit şi a încercat să se caţere pe ele. Ca printr-o minune, a reușit să iasă din prăpastie.

Mare i-a fost surprinderea să constate că la suprafață lumea nu mai era cum o ştia ea. Parcă totul dispăruse. Nu mai existau case ca cele din orăşelul ei. În această lume totul părea dintr-un roman SF pe care-l citise ea când era mai mică. Oamenii mişunau haotic cu câte o cutie strălucitoare în mână, nepărând a avea un scop anume, afişând chipuri reci, indiferente. Când a oprit un om oarecare ca să-l întrebe încotro s-o apuce, aceasta i-a deschis cu o mare bunăvoinţă cutia şi i-a spus că o poate ajuta: "alege-ți ce vrei de aici" şi a îmbiat-o cu bani, bijuterii, chei de mașini, bilete de călătorii, printre care străluceau, ca nişte diamante puterea, ironia, invidia, egoismul şi alte sentimente despre care şi ea citise în cărţi. Se uita năucă şi nu înţelegea. Era într-un coşmar, nu putea fi real.

"Eu vreau să ajung acasă!"  a ţipat cât a putut de tare, dar nimeni nu a auzit-o.

Într-un târziu a adormit epuizată pe pământul umed. Auzea ca prin vis forfota din jurul ei, uneori aproape simţea loviturile din greșeală ale oamenilor care treceau pe lângă ea în grabă, evitând-o în ultima secundă. Când s-a trezit, lângă ea a găsit două cutii: una strălucitoare, cu lăcăţel de aur, ca a domnului de la care ceruse ajutorul şi una din lemn, mâncată de molii, cu crăpături şi fără lacăt. A realizat atunci că în locul din care venise nu va mai putea ajunge niciodată. A înțeles că va trebui să trăiască în noua lume, lumea reală, în care ajunsese dintr-o greșeală.

Nu a stat mult pe gânduri ca să aleagă cutia cu care se va afişa în lume. A ales-o pe cea fără lacăt, urâtă, crăpată, învechită. În ea era sufletul ei şi ştia că nu are nevoie de mai mult de atât în viaţă ca să se adapteze în lumea reală. Dar nu a fost aşa. Printre acei oameni care alergau cu cutiile pline de strălucire, una mai impresionantă decât alta, ea părea de pe alta planetă. Uneori se uitau la ea, la cutia ei şi radeau. Unii începeau să şuşotească, alții o arătau cu degetul: "uite, umblă cu o cutie goală şi atât de veche".  

Anii au trecut. Viața fiecărui om era analizată după cutia pe care şi-o afişa. Unii reuşeau să-şi facă propria cutiuţa mai strălucitoare, montau pe ea noi şi noi nestemate, altora li se mai mătuia din strălucire. Cutia strălucitoare a fetei a rămas aşa cum a primit-o, nici măcar nu a avut curiozitatea s-o deschidă vreodată.

Dar într-o zi fata, de acum femeie, a văzut un bărbat cu o cutie ca a ei. Era la fel de grăbit ca ceilalți oameni, dar cutia sărăcăcioasa îl făcea să pară special şi-i proiecta pe chip o strălucire ireală. A alergat după el, l-a strigat. Cu greu a reușit să-l prindă şi să-l roage s-o asculte.

- Avem cutii la fel, din lemn, fără lacăte, i-a şoptit cu ochii sclipind de fericire şi înflăcărare.

- Da, a spus el, aşa pare, dar nu sunt la fel. Deschide-o pe a ta!

Ea i-a luat mâna tremurând de emoţie şi i-a pus-o pe capac, îndemnându-l să-l ridice. Faţa îi vibra de speranța că, văzându-i sufletul ascuns acolo, o să-i considere cutia la fel ca a lui şi o să-şi dea seama că ea este altfel. El a ridicat capacul şi a zambit: "Vezi? E goală cutia ta. Cutia mea, chiar dacă e sărăcăcioasă pe dinafară, înăuntru e plină cu tot ce vrei." Şi a vrut să-i deschidă capacul ca să-i demonstreze.

Dar ea a ales să fugă. Singura sanşă ivită i s-a năruit, prăbuşind-o iremediabil. A mai avut puterea să-şi care cutiuţa urâtă până la gura hăului din care venise şi a aruncat-o în cel mai ascuns loc posibil, întunericul din care supravieţuise şi se ridicase cu mult timp în urmă.

Acum, dacă o vedeți pe stradă, umblă la fel ca toți oamenii, grăbită, absentă, cu o cutie strălucitoare în mână. Nu o întreba niciodată de cutia cu care a ales atunci să umble în lumea reală, decât dacă ai şi tu o cutie la fel de goală cu care te poți afişa. Poate doar atunci va mai avea curaj să coboare în prăpastie ca să-şi recupereze cutia în care-şi tine la adăpost singura ei comoară.

Povestea lui Moş Crăciun



A fost odată, demult tare, pe vremea când oamenii îşi pierdurseră sufletele şi pe vremea când Moş Crăciun nu exista. Pe vremea când nimeni nu credea în el.

Pe vremea aceea, o fetiţă la vreo 10-11 ani, cu ochii negri ca tăciunele şi părul cârlionţat ca blana oiţelor era convinsă că Moş Crăciun există. Şi ar fi vrut ca toata lumea şi mai ales  familia ei, să creadă ce crede şi ea. De aceea a inventat o poveste. În povestea ei era vorba despre un bătrânel haios cu căciuliţă roşie cu moţ alb în vârf care trăieşte într-o ţară a gheţurilor şi meştereste toată ziulica tot felul de cadouri, pentru copii şi pentru adulţi. Şi că el vine în ajunul Crăciunului şi lasă pe sub brazi, prin ghete sau pe la ferestre minunăţii de pacheţele, care mai de care mai frumoase. Şi a încercat să spună această poveste părinţilor, prietenilor ei, tuturor oamenilor pe care i-a întâlnit. Lumea a râs de ea, părinţii au mustrat-o, copiii au îndepărtat-o. Nu ştia biata de ea ce să facă pentru a le demonstra tuturor că ceea ce simte este real. Şi atunci s-a gândit la o nevinovată păcăleală. Mai mult de jumatate de an s-a ambiţionat şi a confenţionat ea însăşi cadouri pentru prieteni, părinţi, fraţi şi surori. Chiar şi pentru Moş Crăciun a învelit un ceas vechi de perete de la bunicul, pe care acesta îl aruncase, în hârtie aurie, după ce-l lustruise bine.

În noaptea de Crăciun fetiţa noastră s-a trezit înaintea rasăritului şi a pus în ghetele părinţilor, ale frăţiorilor şi ale bunicilor cadourile ei mărunte, împachetate cu grijă. Lângă ghetuţele ei tocite şi tăiate pe alocuri din caucic roz a lăsat pachetul pentru Moş Crăciun însoţit de un bileţel pe care scrisese cu mare atenţie:

“Eu ştiu că exişti. Crăciun fericit!”

Şi s-a ghemuit fericită în pătuţul ei, aşteptând emoţionată reacţia familiei ei. Dimineaţa, o mare zarvă a trezit-o. Toţi ai casei erau strânşi în jurul cadourilor şi glumeau, râdeau. Erau fericiţi. Fetiţa noastră, somnoroasă încă, s-a lăsat îmbrăţişată şi sărutată de mama, de tata, de fraţi şi surori şi s-a bucurat ruşinată de mulţumirile primite. Dar ochii i s-au oprit pe pendulul din perete, identic cu cel lăsat pentru Moş Crăciun. Nimeni nu-l observase, nimeni nu-l luase în seamă, de parcă ar fi fost acolo de când lumea. S-a apropiat de el, l-a ascultat. Funcţiona, ticăia ca într-un cântecel. A sărit în sus fericită, a început să danseze prin casă. De pendul stătea agaţăt bileţelul ei, dar… în locul textului scris de ea, era un alt text, cu litere de aur tremurate:

“Tu m-ai făcut să exist. Crăciun fericit!”

Articol clasat pe locul I la Concursul ”Nopţi Magice în Miez de Iarnă” de pe http://www.mostwantedblog.org/2012/11/06/nopti-magice-miez-de-iarna-editia-2012/, concurs sponsorizat de Luxurygifts.ro http://www.luxurygifts.ro/

Geneză

A fost odată, demult tare, o inimă ce n-avea trup.
Și cum umbla ea singură prin văi, munți, pe poteci neumblate și prin ape neînotate s-a întâlnit cu o gură roșie care fraga si frumoasă ca o floricică. S-a bucurat inima noastră și i-a cerut prietenia. Și au pornit amândouă pe alte cărări, minunându-se de pustiul din jurul lor. Și cum mergeau ele așa glumind și râzând s-au întâlnit cu niște ochi mari, curioși, de un căprui prietenos, aproape de pământ. S-au împrietenit repede. Apoi și-au descoperit noi prieteni: niște picioare, niște mâini, niște obraji înroșiți, un căpșor mititel dar uimitor de agil, suvițe de păr mătăsoase, frumos unduindu-se în vânt.

Și cum mergeau toți așa la un moment dat un fenomen atmosferic de neînțeles s-a năpustit asupra lor și i-a amestecat. Inima a nimerit strănsă în piept. Creierul strâns în cap. Toate celelalte strânse si lipite ca într-o mașinarie fantastică.

Astfel, trupul rezultat a început să umble. Și cu cât umbla, cu atât se dezmeticea că este un întreg. Dar tot mergând s-a întâlnit cu un înger. Acesta l-a întrebat: unde te duci tu Inimă din trup și Trup fără suflet? Nu ți-e teamă de întuneric, de deziluzie, de tristețe, de singurătate? Nu ți-e teamă nici de moarte? Inima a tresărit, trupul de pe ea a început să tremure. Nu și-a dat seama până atunci că este atât de singură și că-i lipsea chiar sufletul.

A pornit în căutarea lui. Și când l-a găsit...căci da, l-a găsit, sufletul ei era într-o altă inimă. S-a uitat la el, avea dimensiunile ei, s-ar fi potrivit întocmai, însă era prins într-altă inimă.

A fugit de lângă el. Acum așteaptă emoționată un alt spațiu, un alt timp, poate o altă viață ca să-l regăsească.

Sfârșit!

Eu cu mine egal tu, tu fără tine egal eu

Uneori nu mă pot regăsi. Mă caut în oglinda din peretele mucegăit. Oglinda aceasta cu argintul sărit şi cu sticla ciobită. Privesc prin ea ca printr-un grilaj ruginit şi-mi văd ochii pierduţi sub genele lăsate. Mi-au crăpat buzele, par arse de lipsa apei. Şi tenul este şters, plin de brobonele pământii. Părul îmi pare o lână încâlcită. Mi-am amintit pentru o clipă povestea noastră. Parcă mi-ai oferit cândva o floare. Parcă un fluture violaceu sorbea lacom polenul din ea. I-am strivit aripile pline de pulbere fermecată sub tălpile pe care mi le-ai fi putut săruta. Știi bine, nu am nevoie de minuni în viaţa mea. Nici eu, nici tu, când ne pierdem, nu mai credem în minuni. Îmi accept destinul ca pe un zar aruncat. Un zar fără puncte, un zar fără muchii...Palmele îmi tremură de câteva nopţi și cred că şi zile. Mângâi faţa prelungă din oglindă şi-mi pare stranie. Lipsește din ea chipul tău. A fost o perioadă când mă găseam după fiecare căutare, după fiecare zbatere în tine, în ochii şi în vorbele tale. Acum sunt singură aici, în faţa acestei oglinzi fără strălucirea ei obişnuită. Eu eram în tine, ştiam că am un loc chiar în sufletul tău şi prin tine îmi găseam echilibrul, iar tu, tu erai prin mine ceea ce-ţi pierduseși din tine. Aşa credeam atunci...

Încă mă mai caut, printre umbre şi lumini, ca şi cum aş căuta o pensulaţie uleioasă, dar genială într-un tablou aruncat. Regăsindu-mă, te găsesc pe tine, în colţuri de suflet pierdut într-o lume dureroasă. Tu...te-ai pierdut printre suspine... Şi când te regăseşti câteodată, spastic, fulgerat de dureri înnebunitoare,  pe mine mă rătăceşti printre ruinele unei prietenii triste.

Eu cu mine cea din oglindă, aş putea fi TU, proiectat pe o frunză de orhidee dintr-un coş împletit cu dibăcie. Tu fără tine, trist, îndurerat, te asemeni uimitor cu acest chip din oglindă...

Online

 

- Să ne imaginam că suntem intr-o poveste... o poveste pe care am început-o împreună.. in care eu sunt Crăiasa Zăpezilor, să zicem si tu...Regele Soare. Cat o sa reziste zăpada în bătaia soarelui?

Isi întinse picioarele mai bine in pat si-si aranja din nou laptopul pe genunchi. Ningea de câteva zile, iar geamurile erau pline de floricele înghețate, ca niște steluțe. Cat de delicate sunt, își spuse in gând și-și mută repede privirea de la ele din nou in monitor, așteptând răspunsul lui. Oare când o să ajung la Bucur ca să-mi cumpăr perdele - gândi, dar isi uita numaidecat gandul…pentru a cata oara?

- Mda, interesantă poveste ...o iubire imposibila ..ar spune multi. Dar nu si cei care se hrănesc cu povesti . Crăiasa Zăpezii s-a topit toata in bratele-raze ale Regelui Soare...fiindca demult, tare demult...era pe taramul Imparatului Gheata o pestera uriasa. Acolo in pestera aceea traia Craiasa Zapezii. Craiasa zapezii era ..o femeie foarte frumoasa, cu pielea aaaalllbaa ca laptele, avea ochii de culoarea smaraldului, iar parul... parul impletit intr-o coada imensa...
Craiasa cea cu pielea alba si ochii de smarald isi petrecea ziua in pestera cea mare plangand, in asteptarea Regelui Soarelui.. era intuneric si foarte frig ...lacrimile ei se transformau in țurțuri transparenți... degetele albe si firave impleteau toata ziulica camasi strălucitoare pentru Regele ce va fi venit...camasi usoare si pufoase ca fulgii de zapada...

- Imparatul Gheata o inchisese acolo, cu tot cu primavara ce nu mai putea veni niciodata...Regele Soare ar fi putut readuce primavara in tara ... (nu pot sa gasesc un nume pentru tara asta :), insa multe incercari il asteptau ...Imparatul Gheata era foarte puternic... brrrr

- In tara "fulgilor de nea"caci asa se numea imparatia ce acum era stapanita de Regele Gheata, incepura sa se auda zvonuri cum ca Regele Soare ar porni cu armata de raze ca s-o elibereze pe draga lui craiasa. Insa nimeni nu stia cand sau daca se va intampla lucrul acesta. Mai mult, unii mai carcotasi spuneau ca Regele Soare nici nu exista, ca e doar inchipuirea craiesei.. altii vorbeau ca l-ar fi si vazut... ce sa mai zic nimeni nu stia nimic.. dar toata lumea vorbea despre cei doi.."O, Doamne, a cazut internetul! O fi de la viscolul de afara?" Isi puse deoparte laptopul si-si lipi picioarele pe linoleulum rece. „Ar trebui sa-mi cumpar si un covor”, gandi. De cand murise sotul ei nu se mai putuse ingriji de casa. Isi aminti ca aruncase totul din casa intr-o zi in care nu mai suporta durerea si, desi trecusera aproape doi ani, nu reusise sa umple golurile ramase. Nici pe cele din casa, nici pe cele din suflet. Inchise laptopul si se baga inapoi in patul care se racise deja. Dupa cum viscolea afara in mod sigur in noaptea aceea internetul nu si-ar mai fi revenit. Adormi cu gândul la povestea începută si se visa o crăiasa intr-un peisaj călduros.Dimineata isi facu in scarba doua ochiuri si o cafea amara. Sorbi o gura, se stramba pana la lacrimi si porni calculatorul. Inainte, nu cu mult timp inainte, cu doar cativa ani, isi bea cafeaua cu sotul ei in pat,  si o bea cu mult zahar. Acum… toate gusturile i s-au schimbat complet. De pilda nu se mai poate atinge de cartofii prajiti pe care el ii pregatea cu cu fix jumatate de ora inainte de a se trezi ea si ii aducea in pat, impreuna cu cafeaua dulce si cu o chifla mereu proaspata. Inevitabil, ii veni aceeasi intrebare in minte: cum de erau mereu chiflele proaspete?
- Buna dimineata, Craiasa! Fie ca razele soarelui sa alunge din preajma ta negura si frigul. Apoi sa poata sa iti mangaie obrajii dragi.Zambi. Ce pacat ca el nu poate sa-i vada zambetul. Este atat de… Si ochii i se umplura de lacrimi. Lua ceasca de cafea si o arunca in perete, iar cafeaua se prelinse neagra si parca de data aceasta reusi sa lege o forma mai definita. „Oare a cata oara am aruncat cafeaua pe pereti?”, se intreba si crezu ca nu-si poate aminti. Dar se trezi ca incepu sa numere: „prima data dupa inmormantare, apoi… cand a venit mama sa-mi aduca acele acte, apoi dupa ce am alergat desculta pe strazi timp de mai bine de 12 ore. Acum ar fi a patra oara. As putea picta peretele in acest loc, cred ca ar iesi o opera de arta”.
- Draga Re.. si in capul meu este aglomeratie mare de ganduri..aceleasi intrebari pe care ti le pui tu mi le pun si eu..si la fel ca sub o hipnoza ma apropii de calculator si si totul se modifica: bataile inimii, respiratia plus o furnicatura neclara in stomac.
- De la ce vine Re?
- De la Regina mea…
- Eu nu mai pot fi regina nimanui…Se duse totusi pana in baie si lua mopul. Sterse cu grija cafeaua de pe jos, apoi admira forma nedefinita de pe perete. „Seamana cu un Soare, daaaa, este chiar un soare, un soare negru si …”
- Re..eu mi-as imagina cum iti mangai parul saten, cum cu o insistenta dramatica privesc in ochii tai verzi. Cum degetele mele, cu o fina atingera iti departeaza de pe frunte o suvita rebela. Doamne .. cata dragoste poate revarsa o femeie care simte povestile si acum in era computerului? Cu cata frenezie ar putea fi in stare sa iubeasca o femeie care-si doreste atata caldura si tandrete?
- Stii, mi-ar placea sa continuam povestea de aseara. Mi-a fost frig… Cred ca Regele Soare s-a lipit de peretele meu, dar nu a avut putere sa topeasca stelutele de pe geam, desi a trecut prin termopanele acestea. „Cred ca o sa le schimb candva si pe ele”, gandi si-si continua scrierea. Imi inchipui despre tine ca esti saten spre brunet, inalt... imi inchipui ca esti o persoana sportiva ... stiu, nu doar imi inchipui ca esti un suflet mare, plin de sensibilitate...imi inchipui ca poti tine o femeie in bratele tale in timp ce-i soptesti o poveste...o noapte intreaga, chiar o viata... imi inchipui ca poti merge pana la capatul pamantului ca sa aduci un strop de apa vie pentru iubita ta si ca poti sa te lupti cu Zmeul Zmeilor pentru iubirea ta...imi inchipui ca iubirea ta nu poate fi umbrita de niciun defect al persoanei de langa tine si ca nimic din ce spun altii nu-ti clinteste credinta in ea...ochii tai... nu pot fi decat negri si patrunzatori...
- Re.. joculetul asta al tau este si amuzant, dar si incitant.. vorbind cu tine...imi vin in minte cateva versuri din volumul de poezii al lui Iulian Tanase, Ingerotica. Din el am sa iti spun acum o strofa ce imi vine in minte: "tu.. esti cea mai..unica /si atat de ludica../ fireste deloc pudica/incat mi se pareca esti chiar hommoludens/ce-i complexeaza pe brugel, shagal si pe roubens / cu ale tale jocuri acrilice abstracte / si cu naturi moarte in uleiuri in pozitii ciudate ."

Simti cum i se aprind obrajii. Ce bine ca n-o poate vedea… Curand, foarte curand stia ca n-o sa mai fie online…

Eyes ice

- Ești atât de frumoasă de parcă ai fi din altă lume! i-a spus în timp ce palmele sale îi prinseseră fața mică, îmbujorată de la lacrimile fierbinți.

Îi privea uimit ochii mari, albaștri, strălucitori ca două safire.

- Sunt din altă lume! a răspuns ea tristă, fixându-l cu privirea.

Și el a înghețat...

                                            

                                                                                                     ... to be continued

Poveste fără sfârșit

În grădina din spate a casei bunicilor mei creștea un mare păr. Făcea niște pere micuțe, cât niște prune, erau galbene și pătate, ca și cum ar fi fost murdare, dar erau incredibil de dulci. Cred că de atunci nu-mi mai plac mie perele, pentru că nicicând nu am mai mâncat unele la fel de bune. Pe acest păr uriaș creștea la baza lui o ciupercă maro, tare și încolăcită ca o farfurie în jurul trunchiului bătrân și acoperită cu o catifea moale, pe care o mângâiam zilnic. Eram fascinată de frumusețea ei, știam că-i o ciupercă, un parazit și nu înțelegeam cum de nu-i făcea rău părului, cu toate că an de an se făcea tot mai mare, dar perele erau an de an mai dulci.
 
 Această grădină se termina în fundul ei cu un gard din scânduri schimonosite de vreme, în care era improvizată o portiță din sârmă împletită. Era de formă acea portiță, dar pentru mine era portița raiului. Imediat ce treceam de ea începea tărâmul meu de poveste, era locul în care puteam evada, în care nu mă știa nimeni, în care cântam și dansam așa cum voiam, locul în care începea povestea în care eu eram personajul principal. Întâi se întindea o poieniță mereu plină de flori, cu câțiva pomi fructiferi, cu frunze de măcriș acrișor pe care le ronțăiam fericită. Toamna pomii se umpleau de prune dulci ca mierea pe care le puteam culege direct din crengile aplecate de greutatea frcutelor. Poienița era mărginită de câțiva muri bătrâni, cărora le furam cu grijă să nu mă înțep fructele vineții și zemoase. Și din spatele acestor muri se întindea acel deal: dealul fermecat de unde veneau poveștile. Dealul din care coborau zânele transparente, prinții cu plete aurii călărind caii înaripați, zmeii fioroși și balaurii cu șapte capete. Dealul la poalele căruia se întâmplau minunile.
 
 Toată vara mi-o petreceam în acea poieniță, la poalele acelui deal. În fiecare toamnă mă despărțeam fascinată de acel tărâm de poveste, pentru a mă reîntoarce în vacanța de iarnă, când toată poienița prindea o nuanță strălucitoare argintie, plină de vrăji. Și în ultima seară din vacanța mare rămâneam privind uimită stelele infinit de multe care creșteau chiar în prelungirea dealului meu. Și le închideam cu teamă în acea zare, punându-le lacăt fermecat pentru a nu fugi pe undeva. Iar iarna, când reveneam, călcam din nou zăpada neatinsă și le eliberam. Iar ele începeau să cadă și se transformau în fulgi. Și eu mă întindeam cu spatele fierbinte pe zăpada moale și-i lăsam să-mi umple fața și limba și mă bucuram să-i simt cum mi se topesc pe piele. Și stăteam așa până ce o auzeam pe bunica strigându-mă. Atunci mă ridicam și treceam portița raiului, înapoi în curtea noastră, un alt tarâm de poveste.
 
  Iar laptele mă aștepta și el aburind și mirosind a mămăligă fierbinte. Și eu îmi lipeam tălpile reci și ude pe soba dogorind și adormeam cu pisica torcând în brațele mele. Și mă visam în povestea mea din poieniță și toată copilăria mea mi-am trăit-o ca pe o poveste, din an în an mai frumoasă și mai fantastică.
 
  La mulți ani!
 

Articol cu care m-am inscris la Concursul ”Nopţi Magice în Miez de Iarnă” de pe http://www.mostwantedblog.org/2012/11/06/nopti-magice-miez-de-iarna-editia-2012/, concurs sponsorizat de Luxurygifts.ro http://www.luxurygifts.ro/

 

The cage

Eram închisă într-o colivie. Știam că mi te aduseseră pentru a-mi îndeplini ultima dorință. Te-am văzut cum te apropiai tot mai mult de închisoarea mea. Îmi țineam degetele lipite de gratiile reci și încercam să te văd. Dar colivia era acoperită cu o plasă prin care abia puteam zări. Te-ai apropiat și ai întins mâinile pentru a mă atinge. Ți-am simțit lacrimile și ți-am văzut buzele cum se deschid și de închid, ca într-o rugăciune. Nu reușeam să înțeleg ce spui, nu puteam să te aud, deși îmi întinsesem simțurile dincolo de acea închisoare. Te vedeam cum te zbați ca să te faci înțeles, dar puterile mele erau atât de limitate. Apoi te-am văzut cum pleci aplecat, cu capul în jos și umerii grei, ca și cum duceai în spate o mare povară. Aș fi vrut să pot ieși de acolo ca să te ridic, să te sprijin. Și aș mai fi vrut să pleci după ce ți-ai fi îndeplinit misiunea cu care fuseseși însărcinat. Dar știai că ultima dorință, odată îndeplinită, m-ar fi adus atât de aproape de clipa morții. Și ai ales să-mi oferi viața. Plecarea ta a tras după ea vălul încețoșat, iar gratiile s-au deschis. Fusesem eliberată în schimbul refuzului tău de a-mi îndeplini ultima dorință. Condamnarea la moarte fusese abolită. 

Scrisori de la Teddy...

Ce m-a facut sa preiau aceste randuri? Faptul ca cineva, candva, a crezut in mine... Increderea pe care ceilalti o au in tine, chiar si atunci cand crezi ca nu le meriti atentia, te fac sa muti muntii. Toti cei care au reusit in viata sa mute muntii din loc, stiu ca au reusit sa faca asta numai pentru ca cineva i-a crezut in stare, cineva a crezut in forta lor. Lectura placuta!

'' In timp ce se afla in fata copiilor din clasa a 5-a, in prima zi de scoala, le-a spus un neadevar. Ca majoritatea profesorilor, le-a spus elevilor sai ca ii iubeste pe toti la fel de mult.

Totusi, acest lucru nu era posibil, deoarece in primul rand, cufundat in banca sa, era baietelul numit Teddy Stallard.
...
Doamna Thompson il urmarise pe Teddy in anul precedent si observase ca acesta nu se juca cu ceilalti copii, hainele sale erau neingrijite si era murdar mai tot timpul.

Si Teddy putea fi nesuferit. Se ajunsese pana acolo incat Doamnei Thompson ii facea placere sa scrie pe lucrarile acestuia, cu un creion gros si rosu, un X mare si ingrosat si sa ii dea nota 4.

La scoala la care preda doamna Thompson, trebuia sa revizuiasca toate caracterizarile elevilor, iar pe Teddy il lasase intentionat la urma. Totusi, cand a deschis dosarul acestuia, a ramas surprinsa sa vada ca profesoara din primul an scrisese "Teddy e un copil istet, isi face temele cu grija, este manierat si este o placere sa fii in prajma lui".

Profesoara din clasa a 2-a scrisese "Teddy este un elev excelent, apreciat de colegii sai, dar este tulburat de faptul ca mama sa sufera de o boala incurabila, iar viata de acasa trebuie sa fie foarte grea"

Profesoara din clasa a 3-a scrisese "Moartea mamei sale il afecteaza  foarte mult. Se straduieste foarte mult, dar pe tatal sau nu il prea intereseaza, iar climatul de acasa il va afecta in curand, daca nu se va schimba ceva"

Profesoara dintr-a 4-a a scris "Teddy este retras si nu mai este interesat de scoala. Nu are multi prieteni si uneori adoarme in timpul orei"

De-acum, doamna Thompson intelesese problema si i-a fost rusine de ce facuse. S-a simtit si mai prost cand elevii ei i-au adus cadouri de Craciun, legate cu panglici frumoase si impachetate in hartie stralucitoare. Mai putin Teddy.

Cadoul acestuia era impachetat cu hartie obisnuita de culoare maro. Doamnei Thompson i-a fost greu sa il deschida in fata celorlalti. Unii dintre elevi au inceput sa rada cand a descoperit o bratara careia ii lipseau unele pietre si o sticluta de parfum pe trei sferturi goala. Ea i-a certat cand a observat ca bratara era draguta si parfumul mirosea frumos. Teddy Stallard a ramas dupa ore in acea zi doar pentru a-i spune "Doamna Thompson, astazi mirosi exact ca si mama".

Dupa ce copiii au plecat, a plans timp de aproape o ora. In acea zi, a incetat sa mai predea citirea, scrierea si aritmetica si a inceput sa ii invete pe elevi.

Doamna Thompson i-a acordat o atentie deosebita lui Teddy. Pe masura ce lucra cu el, mintea sa a inceput sa isi revina. Cu cat il incuraja mai des, cu atat acesta reactiona mai bine. Pana la sfarsitul anului, Teddy ajunsese cel mai istet elev din clasa si, in ciuda promisiunii ca ii va iubi pe toti la fel, Teddy a devenit alintatul sau.

Un an mai tarziu, a gasit o scrisoare de la Teddy in care ii spunea ca e cea mai buna profesoara pe care o avusese vreodata.

Au mai trecut inca sase ani pana a mai primit un semn de la Teddy. Apoi el i-a scris ca terminase liceul al treilea in clasa si ca ea ramasese cea mai buna profesoara pe care o avusese.

Patru ani mai tarziu, a mai primit o scrisoare care spunea ca va termina in curand si facultatea cu cele mai bune rezultate. Inca o data o asigura pe doamna Thompson ca fusese cea mai buna profesoara.

Apoi au mai trecut inca patru ani si a mai venit o scrisoare, cu acelasi mesaj, dar numele expeditorului era schimbat: Dr. Theodore Stallard.

Apoi o noua scrisoare in care o anunta ca se va casatori.

Ii spunea ca tatal sau a murit cu cativa ani in urma si o intreba daca ar vrea sa participe la nunta si sa stea in locul in care sta de obicei mama mirelui. Bineinteles ca a acceptat. Si a purtat bratara careia ii lipseau unele pietre si a folosit acelasi parfum pe care il primise demult de la Teddy.

S-au imbratisat, iar Teddy i-a soptit la ureche "Multumesc pentru ca ai crezut in mine. Multumesc pentru ca m-ai facut sa ma simt important si mi-ai aratat ca pot insemna ceva."

Doamna Thompson i-a soptit cu lacrimi in ochi "Teddy, ai inteles gresit. Tu esti cel care m-a invatat ca pot schimba ceva. Nu am stiut cum sa predau elevilor pana te-am intalnit pe tine."

Nu poti niciodata sa stii cum poti influenta viata altora prin ceea ce faci sau prin ceea ce nu faci. Tine seama de acest lucru in aventura ta prin viata si incearca sa schimbi ceva in viata celorlalti. ''

*** https://www.facebook.com/pages/Momente-in-viata/140838495959930?sk=wall#!/pages/Momente-in-viata/140838495959930

Poveste de Crăciun

A fost odată... Aşa începe orice poveste şi tot asa a început şi povestea care urmează.

A fost odată un băieţel. Un băieţel cuminte şi frumos, aşa cum îşi doreşte orice părinte. Era ascultător şi-şi ajuta părinţii în orice moment. Niciodată nu îndrăznea să le ceară ceva, nici măcar o pereche de pantofi, prefera să meargă desculţ. Erau prea săraci, abia de aveau ce mânca. În fiecare an de Crăciun se adunau în jurul focului şi ascultau poveşti inventate de ei, rând pe rând. Când ningea afară, se bucurau împreună şi primeau ninsoarea ca pe un cadou preţios. Era singurul lor cadou.

În noaptea aceea de Crăciun, băieţelul cel cuminte era trist. Auzise de la prietenii lui despre marile petreceri care se dădeau în casele lor în noaptea de Crăciun, despre bucatele delicioase cu care se desfătau, despre cadourile voluminoase pe care le primeau de la părinţi. După miezul nopţii, când parinţii lui adormiseră senini lângă sobă, băiatul a încălţat cizmele tatălui şi a ieşit afară. Ningea ca întro poveste, cu fulgi mari argintii. Zăpada scârţâia sub tălpile sale. Vântul rece îi izbea obrajii. Îi simţea cum îi ard de emoţie. A fost cea mai frumoasă noapte din viaţa sa. A mers la toate casele pritenilor săi, s-a cocoţat la fiecare pe unde a nimerit, atât cât să poată pătrunde cu privirea în saloanele luxoase, din care străbatea muzica de sărbătoare. A văzut cadouri minunate: ponei adevarăţi, balansoare-căluţi din lemn, păpuşi imense, mingi multicolore, jucării extraordinare şi pantofi din piele lăcuită. Şi-ar fi dorit şi el fiecare cadou, toate ar fi vrut să le primească şi el în ajunul de Crăciun. S-a mulţumit să le priveasca şi să se bucure în taină de bucuria prietenilor săi.
S-a intors înainte de răsăritul soarelui şi s-a băgat înfrigurat în pătuţul lui de lângă sobă. A adormit fericit şi a visat cum se joacă cu soldăţeii frumos ciopliţi în lemn.

Au trecut mulţi ani de atunci. Să tot fi trecut vreo 2000 de ani. Băietelul nostru a crescut mare, dar odată cu trecerea anilor sufletul lui a rămas tânăr şi pur, ca în acea noapte. Pentru că a fost bun şi muncitor, a reuşit prin munca lui să-şi construiască propria fabrică de jucării. Cu timpul a devenit cea mai mare fabrică de jucării din lume. Avea comenzi din toata lumea: din China, din America şi chiar de la Polul Nord. Ceea ce l-a facut atât de apreciat a fost politica sa managerială ce consta în faptul ca el personal livra jucăriile, exact în camera copilului. Îşi confecţionase o sanie mare, pe care o trăgeau 8 reni înaripaţi. Ajungea cu viteza gândului în orice parte a lumii. Pe la varsta de 30 de ani a cunoscut o tânără frumoasă ca o zeiţă. A luat-o pe loc de nevastă şi a făcut cu ea mulţi copii. Sute, mii de copii au avut împreună. Şi acum, deşi sunt foarte bătrâni, tot mai fac copii. Copiii lor îi vedeţi peste tot: în magazine, la televizor, la prieteni acasă, la teatru, în parcuri. Sunt peste tot. Sunt îmbrăcaţi la fel, unii au barbă, alţii nu, unii au burtă, alţii sunt slabi şi cocoşaţi. Dar toţi au o singură misiune, aceea de livra jucariile confecţionate de tatăl lor. Fiecare are sania lui şi poate ajunge în orice casă întro clipă. Şi oricare dintre copiii săi răspunde la un singur nume: Moş Crăciun.

La noi în casă a intrat pe geamul de la baia din mansardă. Era un Moş Crăciun cocoşat şi se spijinea întrun toiag alb. Renii nu am apucat să-i vad, dar i-am auzit bătând din copite la poartă. Ne-a împărţit daruri şi ne-a suflat poleială în suflete. Fiul meu la început s-a speriat, a fost primul lui Moş. Apoi s-a apropiat de el şi i-a întins mâna. Şi-a însuşit repede cadoul, pentru că a fost cel mai cuminte băieţel din lume. La anu' îl va aştepta din nou şi se va bucura mai mult. Iar Moşul va veni din nou şi-l va îmbrăţişa cu dragoste şi-i va pune în fiecare cadou o bucăţică din sufletul său.

Înainte de plecare l-am rugat pe Moş să treacă şi pe la voi, dacă aţi fost cuminţi. M-a asigurat că va trece pe la fiecare în parte şi va pune în fiecare pachet şi o bucăţică din sufletul meu.

Primiţi-vă cu drag cadourile şi bucuraţi-vă de Crăciun. Şi nu uitaţi că în fiecare cadou veţi găsi parte din gândurile mele de bine!

La mulţi ani, dragii mei!

Scrisorică de amor

Nu știu cum și de ce, zilele astea m-am gândit la cum e să mai primești scrisori. Scrisori adevărate, venite prin poștă și puse în plicuri pe care sunt lipite timbre de-alea cu zimți. Nu mai știu de câtă vreme n-am mai scris si n-am mai primit o scrisoare, un bilețel, o felicitare, un răvaș. Cu atât mai puțin o scrisorică de amor. Au trecut ani de zile de când n-am mai citit o scrisorica de amor lacrimogenă. Îmi amintesc cum stăteam eu întinsă pe pat și-mi curgeau lacrimile una după alta pe o foaie de-aia dictando, scrisă cu cerneală indigo. Si literele se întinau, se îmbinau intre ele și cuvintele și frazele căpătau în mintea mea o însemnătate aparte. Si citeam, si reciteam de 100 de ori, pana ce ajungeam sa cunosc fiecare virgula, punct, fiecare literă în parte cu ochii închiși. Apoi luam și eu o foaie și începeam să aștern un răspuns timid. Si-mi reciteam răspunsul meu și mototoleam foaia. Si încercam din nou și iar eram nemulțumită de încercările mele. Si eram supărată că răspunsul meu nu se ridica la valoarea literară a scrisorii primite. Si plângeam fără sa mai știu de ce: de fericire ca primisem o scrisoare de amor sau de tristețe ca nu sunt și eu în stare sa scriu una la fel de lacrimogena.

Nu ca mi-este dor de o astfel de scrisoare, pentru ca știu ca n-am de la cine si de ce primi. Dar să presupunem ca as fi o adolescentă în epoca computerului care primeste o scrisorica de amor de la iubitul ei. Parcă nu mai e așa de romantic să lăcrimezi pe o tastatură neagră. Nu?

Poveste de iubire

A fost odată....
Asa a început povestea lor. Ea era încă în școala gimnaziala, el era deja mare. Era licean. Niciunul nu înțelegea ce i-a plăcut mai întâi la celalalt. Ochii curioși? Buzele mereu în încercarea de a spune ceva, dar întotdeauna neputincioase? Mâinile copilăroase care treceau prea des prin par? Tremurul nestăpânit al corpului sau transpirația rece din palme?

Prima îmbrățișare a venit ca o adiere și i-a surprins pe amândoi. Primul sărut s-a consumat pe o frunza de nufar. A fost urmat de plimbări lungi și cuvinte nerostite. Niciunul nu putea spune ceva, orice. Amândoi își făceau scenarii, își pregăteau conștiincios frazele, dar, când se întâlneau, ceva îi împiedica să-și rostească cuvintele pregătite de cu seara. Mergeau mereu tăcuți, fericiți ca se țin de mână. Lumea era a lor, iar iubirea dintre ei era la fel de plina ca un cer înstelat.
Câteodată își făceau mici cadouri: un volum de versuri sau doar o poezie pe un bilețel, un album pop sau doar un cântecel înregistrat pe o caseta uzata, un film la cinema sau doar o fotografie învechită. Povestea o scriau chiar ei, iar personajele erau atent selecționate, ca actorii intro piesa de teatru regizata bine.
Veșnicia stătea la picioarele lor. Povestea lor era sortita nemuririi.

Prima vara petrecuta despărțiți le-a adus adus primele lacrimi de dor. Revederea a fost fantastica. Iubirea lor era acum un dans nesfârșit pe o scena îmbrăcată în flori. Distanta ii apropiase mai mult, mai frumos, dar cuvintele tot nu-și găseau portița să iasă. Povestea se consuma în tăcere, pentru ca în definitiv nici nu aveau nevoie de cuvinte. Oricum își puteau citi gândurile. Si de multe ori roșeau fără sa se vadă, doar știind la ce se gândește celalalt.

Anii au trecut în tăcere. La fel de frumoși ca prima zi în care s-au văzut. Erau sortiți unul altuia.

Intro noapte a fost o furtuna groaznica. Era frig și întuneric. El, la câțiva pași distanta, tremura de spaima. Pământul a fost zguduit de un fulger nemaivăzut. Si intre ei s-a deschis un hău negru. Pe geam se putea vedea gaura dintre casele lor. Aripi de-ar fi avut ar fi zburat pe malul celalalt. Niciunul nu putea striga, doar se priveau îngroziți. Vin spre tine! i-a auzit ea gândul și s-a retras 2 pași de la fereastra. Ploaia cădea rece și puternica pe pervazul de piatra. Câțiva stropi au atins-o. Răceala stropilor au înghețat-o. L-a văzut doar cum își ridica mâinile deasupra capului, cum își ia avânt și se arunca în prăpastia întunecată. Aripile nu i s-au deschis. Malul era prea departe.

Dimineața, prin perdeaua roza pătrundea un soare puternic și vesel. Orice nor dispăruse. Parca nici n-ar fi plouat vreodată. S-a dus la geam. Prăpastia se inchisese. In locul ei rămăsese el, întins, cu aripile frânte. Ochii ii erau deschiși și parca priveau cerul, la fel de albastru. Lângă aripile lui insângerate stătea ucisa povestea lor, frumoasa ca o dimineață senină.

I-a desprins cu grija aripile și le-a spălat de sânge. Le-a așezat în camera ei. Câteodată și le punea și se privea ore în sir în oglinda. Era tot ce-i rămăsese de la el: o poveste de iubire nerostita și o pereche de aripi care nu i se potriveau.