Ziua 20

A trecut mult timp de când a murit Eusebiu. Probabil deja câteva luni.  A fost un timp pe care nu-l pot cuantifica. Ochii Mariei s-au pierdut in ceata evenimentelor fulgerătoare și decisive, acelea care ne schimba traiectoria in viața fără sa apucam sa respiram. Eufrosina  a plecat la bunici, in munți la Vatra Dornei, sa se liniștească. 

M-am trezit din nou singur pe lume, de fapt, așa cum am fost mereu. Am pus ce am apucat pe mine și am ieșit sa iau aer. M-am îndreptat spre Cișmigiu. Banca mea era liberă, poate pt ca e plină de gainati de porumbei. Ma așez, nu-mi pasa. Trag in scârbă din fumul innecacios al țigării mele ieftine. Nu, asta nu e o depresie. Nu e nici sila, nu e nici resemnare. Cred ca depresia e o întrepătrundere difuza intre abandon și zbucium. Nu m-am abandonat de tot și nici nu mai zbat sa supraviețuiesc. Nu m-am resemnat. Mi se pare absolut firesc și amuzant sa trăiesc aceasta mizerie de viața.  

Tușesc și rad. Îmi trec degetele prin părul rar și cleios și rad și mai tare. 

Hazardul, hazardul, la naiba cu hazardul! 

Brusc, cineva se aseaza langa mine pe banca. 

- ai o tigara?

Ma uit Spre el. Un boschetar? Ii analizez privirea. Este senina si libera si intriganta prin profunzimea ei. Mi se face mila de el. “Unul mai ratat decât mine “, gândesc.

El zâmbește:

- nu-ți fie mila de mine. Ceea ce vezi e doar o carcasa. Eu sunt bogat și împăcat dincolo de tot ce vezi. In spatele acestor carpe mizerabile ce-mi acopera pielea, sufletul meu e liber ca pasarea cerului.

Rad cu lacrimi. Ratatatul asta e fericit?

- da-mi o tigara și-ți voi vorbi despre fericire.

- bun schimb, ii raspund. Hai, uimeste-ma! 

Ma amuz teribil. Nu ma pot opri din ras și plâns. Ii dau pachetul și bricheta. Îl rog printre sughițuri sa-mi povestească tot.

- sunt ratatul absolut. 

- Nu am casa, n-am job, n-am nimic din ceea ce voi credeți ca va face perfecti!

- noi, care noi, strig râzând? Perfecti, cine-i perfect?

- Am trăit in lumea voastra, am avut totul: bani, mașini, excursii, femei. Am pierdut totul la ruleta: vilele, mașinile, firmele, copiii. M-am vândut și pe mine când am rămas in curul gol.

- Serios? Cum ești fericit acum?

- Abia după ce am pierdut tot, m-am câștigat pe mine.

L-am privit fără mila in ochi. Nu, ochii lui nu erau îndurerați.

- Am nevoie de tine, i-am spus si am lasat rusinat privirea in jos. Eu nu-s fericit. N-am nimic in viata asta, poate doar un loc adapostit in care sa dorm...

- Știu, de asta sunt aici.

L-am îmbrățișat. Am rămas amândoi pe banca plină de gainati, trăgând din țigările cu gust de petrol și zâmbind.

Chiar aveam nevoie de un prieten!

Ziua 19

        

        Am căutat-o pe Eufrosina câteva zile la rând. Aveam o euforie nemarginita in drumul spre ea și ma întorceam acasă cu un gust amar in gura și stare incerta de greață. O simteam trista, dar mi-o închipuiam moale și abandonată in brațele mele.

        Am regăsit-o total neașteptat, tocmai atunci când îmi propusesem sa fie ultima încercare, plângând pe treptele de la intrarea editurii și casei ei. M-a cuprins o teama sora cu sevrajul meu de după fiecare beție.

        Mi-a fost teama s-o ating, dar m-am pus langa ea și am tăcut. După mult timp s-a oprit puțin din plâns.

- Ti-e frica de moarte?

        Nu m-a surprins întrebarea, poate era fireasca pentru ea, dar pe mine moartea nu ma putea speria.

- Nu, am răspuns trist, bolnav in suflet de suferința ei pe care n-o știam.

- Cum așa?

- Poți controla valurile marii agitate când înoți? Poți controla vântul, ploaia? Poți controla un fulger?         Toate acestea exista, știi ca pot veni oricând, dar nu le poți preveni.

- Dar te poți feri din calea lor...

- Oarecum. Dar chiar și așa, nu le poți opri. De ce sa trăim cu groaza unui eveniment implacabil? Mai bine îl punem bine intr-un colț de suflet și-l așteptam senini și-l vom îmbrățișa cu dragoste când va veni. Poate moartea e chiar salvarea noastră.

        Frosi nu se uita la mine. Printre suspine și lacrimi am descifrat un soi de zâmbet și o ironie șoptită “cum le știi tu pe toate...!”

        Începu brusc sa picure. Apoi ploaia se înteți. Ploua cu soare și speranta mi-era ca dacă va apărea un curcubeu, o va înveseli. As fi vrut s-o întreb ceva. Frosi plângea fără zgomot și-i simteam durerea ca o otrava intrând in vene.

- nu poți controla moartea, i-am soptit. Ce rost are sa te temi de ea? Când vei muri, se va întâmpla in cel mai neașteptat mod la care te-ai fi putut gândi vreodată. Dacă ți-e teama, crezi c-o vei împiedica sa vina? Suntem praf, praf in bătaia vântului, orice adiere ne poate dispersa.

- Tata se temea...

- Eusebiu? Eusebiu a murit?

        S-a lăsat o liniște copleșitoare. Nu știam s-o consolez pe Frosi. Nu știam ce sa-i spun. La naiba, sunt momente când nici cuvintele nu mai au putere sa salveze ceva, oricât de poet te-ai crede si oricât de înțelept ai fi...

Ziua 18

Intr-o exuberanta neobisnuita, cu oasele pârâindu-mi la fiecare pas, am reusit ieri sa rezolv toate problemele administrative. Am din nou curent, am umplut frigiderul cu sticle de vin, am curatat trandafirul de frunzele vestejite, l-am udat, l-am primenit, am facut curatenie si am aerisit in casa. Miroase a primavara, desi afara pare ca este deja vara. Nu am avut curiozitatea inca sa vad ce luna este exact, dar dupa cum stralucea semiluna aseara, probabil ca este sfarsitul lunii mai. Inseamna ca am zacut semiconstient aproximativ 2 saptamani. Este o enigma cum de am supravietuit fara mancare si apa si mai ales fara vi si tigari. Nu, nu sunt un fenomen in nimic, nici macar medical, posibil sa ma fi putut ridica uneori pentru a bea apa si a merge la baie, dar nu-mi pot aminti. Poate ar fi bine sa-mi fac niste investigatii medicale pentru a identifica ce am avut, dar simt atata dorinta de viata incat ar fi pierdere de timp sa merg la medic. Cineva a vrut ca eu sa traiesc. Consider ca este o noua sansa la viata, ca o nastere, nasterea constientizarii privilegiului de a fi viu.

Simt un dor aproape dureros pentru Frosina si pentru Maria, dar nu pot localiza durerea, nu stiu daca ma doare trupul de la imobilizarea prelungita, ori daca ma doare dorul in inima si in epiglota. Intr-un fel ma simt vinovat ca am lipsit atata timp fara nicio explicatie din viata lor, dar din acest moment mi s-ar parea nedrept fata de sufletul meu daca n-as lupta pentru a readuce aceste doua minuni in noua mea viata. Mi-e clar, le iubesc pe amandoua. Poate acesta a fost rolul acestei boli, de a ma face sa inteleg ca iubesc din nou. Aceasta iubire ma ia prin surprindere. Pana acum iubeam mereu cu senzatia sfarsitului implacabil, eram convins ca totul se va sfarsi prost pentru mine, pentru ele, femeile din viata mea, dar acum, brusc am senzatie ca aceasta iubire ce-o simt prevesteste un inceput nesfarsit, nu un sfarsit dureros.

Ma opresc in fata blocului Mariei. Balcoanele sunt pline de flori, gradina din fata blocului este si ea ingrijita si invadata de trandafiri. Miroase a fericire si parca tot acest miros vine din sufletului femeii cu ochii turcoaz. Sun la interfon. Maria nu raspunde. Nu, nu sunt trist, voi reveni pana o voi gasi acasa. Frumusetea ei mi-a ramas intiparita pe retina din prima si singura zi in care ne-am iubit.

Plec spre editura Vis, cu un soi de spaima si de entuziasm amestecate in tremurul incontralabil inca al corpului. Sunt slabit, ma voi opri pe drum sa beau o cafea. 

Ziua 17

E prima dimineața, după câteva luni probabil, când ma trezesc fără durere de cap. In ultima perioada in fiecare dimineața lumina intra in ochii mei cu ace, innebunindu-ma de durere. 

Am zăcut multe zile fără sa mănânc, fără sa fumez, fără sa beau ceva. Telefonul a sunat de multe ori, apoi probabil i s-a terminat bateria. Îmi amintesc vag ca de câteva ori am auzit-o pe Maria rugându-ma sa-i deschid. “Știu ca ești înăuntru! Deschide, te rog. Sa nu faci vreo prostie!” Apoi îmi amintesc zgomotul tocurilor, întâi delicat, ca al unei pisici, apoi apăsat și precipitat. Parca odată am auzit-o și pe Frosina, deși e posibil sa fi delirat. Calc pe covorul plin de cioburi și pete de vin și simt o exuberanta neobișnuita in suflet. Din tălpi simt ca-mi curge sânge, dar ma bucura nespus durerea surda provocată de cioburile înfipte in piele. Nu ma întreb ce s-a întâmplat cu mine si nici nu ma bucura faptul ca am supraviețuit. Dacă stau sa ma gândesc, de-as fi murit, n-ar fi pierdut nimeni nimic. La naiba, stiu si simt ca nu contez pentru nimeni pe lumea asta, dar acest gand nu ma nelinisteste catusi de putin, nu-mi da niciun regret, nici macar mila nu-mi starneste. Doar savurez momentul luminii fara durere in privirea mea. De parca m-am nascut din nou, ma bucura nespus faptul ca m-am ridicat, ca muschii picioarelor inca ma pot tine ridicat, ca bratele inca se misca, ca pot simti mirosul infect din camera. Deschid larg ferestrele si caldura razelor ma izbesc intr-o dulce mangaiere pe trupul osos, paralizat de atata timp tintuit la orizontala. Ma intreb in fuga ce luna, ce zi ori ce an ar putea fi. Observ cu coada ochiului trandafirul japozen ofilit de deshidratare si ma gândesc ca totusi n-a tercut asa mult timp de cand am murit, pentru ca are inca frunzele verzi. Langa el sta deschis la capitolui 16 jurnalul meu de scriitor ratat. Incep sa rad. Rad ca un copil pentru ca sunt mai putin ratat decat multi altii. De pilda Eusebiu e mai ratat decat mine, pentru ca, desi are o fata superba cu nume imbecil, el este un escroc sentimental, un ucigas de suflete si vise, pentru ca el cucereste prin minciuna si inselaciune. Eu nu cuceresc pe nimeni, dar nici nu pacalesc pe cineva. Sunt sigur mai putin ratat decat toti oamenii care mint si fura pentru a supravietui. Mie mi-e totuna daca supravietuiesc sau nu, niciodata nu-mi voi ucide sufletul ca sa-mi tin trupul viu. Am un impuls nemilos s-o sun pe Maria, dar telefonul e si el mort de mult timp. Il bag in priza. Posibil sa-mi fi intrerupt curentul, nu pare ca ar da semne sa-si revina in priza. 

E timpul sa ies din casa. La naiba, poate as fi mai fericit daca as fi murit, dar inexplicabil, faptul ca am inviat imi da un sentiment placut de nou inceput. Sunt excitat in toate simturile mele. 

La naiba cu moartea, la naiba cu viata. E chiar nemilos de placut sa fii viu!

Ziua 16

Dimineața mi-a început cu razele soarelui intrând neobisnuit prin draperie groasa. De unde atâta putere pe frigul asta? O sa merg sa cumpăr niște vin, e ciudat cum de am rămas fără vin tocmai când a trecut Maria pe aici. Ar trebui sa ma apuc sa-mi pun in ordine manuscrisele. Poate chiar va ieși ceva cu acest proiect. Telefonul suna strident chiar in momentul in care ies din dus, tuns, parfumat, curat. E Maria și vocea îmi rămâne înțepenită intr-un “ok. Te astept”

Peste câteva ore Maria intra din nou pe ușa casei mele. Pentru prima oară o văd îmbrăcată sport, intr-o salopeta mulată in partea de sus și evazata către partea de jos. Croiala aceasta o face sa para și mai înaltă și ii da un aer copilăresc. Ma laud ca am cumpărat vin și o servesc imediat intr-un pahar subțirel, parca făcut special pentru degetele ei delicate. Este nerujata, complet naturală și pare atât de tânăra. Ochii ei fără rimel par niște safire, montate parca de un bijutier iscusit. Ma farmecă iremediabil Frumusețea ei și ma trezesc mărturisindu-i asta cu glas tare.

- ești neobișnuit de frumoasa așa și nu cred ca as putea vreodată in viața aceasta sa nu mai fiu îndrăgostit de privirea ta tulburătoare.

Maria nu pare surprinsă, dar mi se pare puțin nefiresc sa roșească.

- ți-am citit romanul. Ai o singura religie in sufletul tău, religia iubirii. N-as fi crezut ca poți ascunde atâta sensibilitate. Orice femeie te-ar putea iubi citindu-te, deși, așa dezinteresat de tine cum te porți, nu as da doi bani pe scriitorul Doru Vișironeanu. Știi care este paradoxul tău? Ca legea hazardului tău este chiar premeditarea universului a întâmplării. Da, nimic nu este întâmplător!

Tremurând ca după o baie in blocuri de gheata o strâng in brațe și îmi înfig nasul in parul ei. Este atât de mătăsos și miroase atât de bine, încât îmi dau lacrimile. Ceea ce a urmat ar fi dezonorant pentru ea sa povestesc. 

Când a plecat, a smuls din mine o parte din suflet.

Stau de câteva ore întins pe patul pe care m-am iubit cu Maria, cu ochii pironiti in tavanul prăfuit și ma gândesc la Frosi.

La naiba, viața asta chiar e surprinzătoare. Când ai senzația ca totul e pierdut și mort, ceva in tine învie și îți da putere sa te ridici. 

Credința mea este iubirea, Frosi! Si chiar asa, nimic nu-i intamplator, frumoasa Maria!

Ziua 15

foto: "Woman With Blue Eyes - "Amedeo Modigliani Paintings Collection"

M-a trezit telefonul. Cine naiba ma suna atât de dimineața și de ce insista atâta? Alerg spre telefon, am ochii încețoșați de la băutura de aseară. Cred ca am exagerat din nou cu alcoolul. Răspund morocănos și recunosc glasul Mariei. Ma roagă sa rămân acasă, ar vrea sa vina intr-o vizita scurta pentru a discuta despre cartea la care scriu acum. La naiba, i-am zis intr-o doară despre noua mea carte, fără sa-mi treacă o secunda prim minte ca ar putea-o interesa vreodată. 

Alerg ca un hamster pe rotita aceea imbecila din care nu mai poate cobori odată ajuns acolo. E haos in casa mea. Înghesui toate hainele aruncate prin casa pe patul din dormitor. Parca aveam cândva și un aspirator. Îl descopăr prăfuit pe balcon, îl bag in priza. Un miros de șobolan in putrefacție iese din el. La naiba, nu l-am mai curățat de o vesnicie. Incerc sa nu ma panichez prea tare, am totusi 2 ore la dispoziție. Romanul, unde este romanul? Găsesc câteva caiete aruncate pe langa fotolii, cu coperțile pătate cu vin roșu. Sunt scriitor de moda veche, încă scriu de mâna. Am încercat de câteva ora sa scriu direct in word, dar inspirația mi s-a tăiat de fiecare data in fata calculatorului. Tot foaia dictando și stiloul cu penița de aur îmi dau având creator. Sunt caiete mici, pentru scolari, cu niște ursuleți roz desenați pe coperți. Incerc sa le așez in ordinea capitolelor. Așa, e totul aranjat. Am aerisit, miroase frumos in casa. Usa dormitorului in care am înghesuit tot va sta închisă. Nu am timp sa merg sa cumpăr niște flori proaspete, dar remarc cu fericire ca trandafirul japonez mi-a înflorit. Nu știu de cata vreme nu l-am mai udat. Urăsc plantele, mi-e greu sa am grija de ele, dar acesta s-a încăpățânat sa supraviețuiască in preajma mea.

Maria suna la usa. La naiba, chiar a venit. Intra ca o felina, delicata, dar extrem de stăpâna pe sine. Ma întreb dacă aceasta făptura diafana are sentimente. As asemăna-o mai degrabă cu o războinică nemuritoare, decât cu o zeița cu super puteri in ale dragostei. Se aseaza pe canapea și pune mâna pe caietele mele. Pe prima coperta cu ursuleț roz scrie mare cu marker negru “Legea hazardului - partea".
- Sunt curioasa ce înțelegi tu prin legea asta? Apoi, dupa o tacere prelungita, timp in care rasfoieste caietele, spune: pot accesa niște fonduri. Dacă e bun subiectul, putem face și-un film. 
Ma uitam buimac la Maria. Ochii ii sclipeau intr-un turcoaz ca de  ocean. Refuz s-o privesc in ochi, ma răscolesc prea tare și risc s-o devorez intr-o clipita. 
- Data viitoare te rog sa iei un vin. Roșu! Sec! 

O văd plecând, trăgând ușor usa după ea. Ma trezesc îngăimand “vei mai veni?” suficient de incet incat sa nu ma auda. 

Ma trântesc pe canapea, fix in locul in care ea a stat și închid ochii. I-a rămas parfumul impregnat in aer, in camera, in nările mele. Miroase a mare, a ploaie, a aer curat și a cer senin. Cu ochii ei nu ar fi putut mirosi altfel...

Ziua 14

M-am trezit plin de etuziam si optimism. Este ciudat sa ma simt asa vesel. Gandul ca Eusebiu este inca retinut, ca i-ar putea fi rau acolo nu ma intimideaza si nu ma impresioneaza deloc, dimpotriva, imi creeaza o stare de euforie nejustificata. Mi se pare fantastic ca este o sansa incredibila de intra pe sub pielea Eufrosinei in cazul in care Maria m-ar ajuta si mai mult decat atat, ideea ca i-as putea curma suferinta acestei fătuce mă determină, pentru prima oara in viață să dansez în drum spre Cișmigiu.

Am intalnire cu Maria si sper din toata inima sa ma ajuta sa-l eliberam pe Eusebiu.

Ajung aproape tremurand si ma asez pe-o banca. Afara e inca placut, este o racoare intepatoare, amestecata cu ultimele ramasite ale nabuselii de asta vara. Ma asez cu grija sa nu-mi sifonez pantalonii pe banca pe care am stat atat de aproape de singura purtatoare de ochi turcoaz pe care o cunosc. 

Ciudat, azi nu este nicio cioara in parc. Prin jurul meu se gudura cu veselie cativa porumbei. Il remarc pe unul alb-dalmatian si pe altul crem-piersica. Nu am vazut niciodata astfel de coloristica la porumbei. Intodeauna, porumbei pe care i-am vazut erau negri, albi, gri ori combinatii non-culoare. Se intampla ceva cu mine de disting culorile, au aparut noi specii de porumbei ori pur si simplu ochii mei nu erau suficient de deschisi la natura pana acum?

Nu dupa mult timp apare Maria, imbracata casual, ca de obicei, purtand pantofi eleganti cu toc subtire si inalt. Oare cum poate calca atat de sigur pe cuiele acelea, cum nu se impiedica si cum de are tinuta atat de verticala si impunatoare. E doar o mana de om!

Ma imbratiseaza scurt, se aseaza pe banca fara sa zambeasca.

Isi aprinde o tigara subtire si uitandu-se in sus, in timp ce-si imprastie tacticoasa fumul, ma asigura ca Eusebiu va fi eliberat azi.

- Nu ma intrebanimic. Omul e nevinovat, dar nu si din punct de vedere moral. Este un manipulator ordinar, imi mentin parerea perosonala, dar nu a incalcat niciodata legea. Vinde gogosi diabeticilor dependenti de durerea si lacrimile muribunzilor si famiilor lor si traieste pe picior mare din asta.

Imi vine s-o imbratisez, s-o invit la dans, asa, fara muzica, dar ochii mi se umezesc si picioarele imi tremura. Maria observa tracul meu si ma strange usor de mana stanga. Instantaneu, milioane de monstri incep sa alerge prin venele mele, tropaind dureros prin fiecare celula, infigandu-se ca fierul incins in fiecare por din piele, acum ravasita.

Si pleaca. Ii privesc mersul atat de decis. Este magnifica prin puterea si sigurinta pe care le degaja. Unde mai pui ca este o femeie onesta, altruista si modesta. Incantatoare prin frumusetea diafana si magnifica prin energia pe care o degaja.

Ajung acasa cantand. Cu vocea mea de gugustiuc ragusit o anunt telefonic pe Frosi. Ii disting murmurul plansetului retinut. As fi vrut sa fiu langa ea cand i-as fi dat aceasta veste, dar cu siguranta va vrea sa fie singura cand cand Eusebiu va reveni acasa. 

Ziua 13

Maria a venit așa cum a promis. Am îmbrățișat-o timid, iar ea probabil ca mi-a simțit stângăcia și mi-a zâmbit. S-a Așezat protocolar pe banca și m-a invitat sa iau loc langa ea când m-a văzut ca stau ca un bou și o privesc fascinat.

- știi bine ca-l pot ajuta pe Eusebiu. Dar de asemenea, știi foarte bine cine este Eusebiu. Nu este un om pentru care ar trebui sa-ți pui obrazul, nu este un individ pentru care ți-ai putea pata integritatea. Te știu un om onest și la locul tău. Ce te face sa lupți pentru libertatea lui?

 

Cred ca m-am înroșit, încercând sa-i explic despre prietenia noastră, anii de facultate... Maria m-a intrerupt.

- O iubești pe fiica lui?

 

Cum naiba și-a dat seama? Nici nu am pronunțat numele ei.

- Eusebiu e un manipulator feroce. Televiziunea, ziarul lui, siturile lui, tot, absolut tot e plin de minciuni, de dezinformare. Are o putere fantastica de a deforma adevarul. Arma lui este letala. Mi-e greu sa te ajut, dar pentru ca-ți port o dragoste deosebita, voi încerca sa aflu cine a avut curajul sa-l închidă.

 

M-a îmbrățișat și a plecat. Am rămas fascinat de frumusețea, de bunatatea și de mărturisirea ei neașteptate. “Dragoste deosebita”... exista cineva in acest univers care-mi poate purta o dragoste deosebita?

Ziua 12

M-am zvârcolit de pe-o parte pe alta pana in zori, gândindu-ma pe cine as putea sa sun pentru Eusebiu. Mi-am dat seama ca mi-am pierdut unul după altul toți prietenii. Pe vremea când eram apreciat ca scriitor, aveam mulți prieteni. După ce mi-am pierdut bucuria de a trai, m-am retras din toate cercurile sociale. Femeile pe care le-am mai avut după ce soția m-a părăsit, au fost femei simple, sărace și puțin școlite. Nu voiam o femeie sofisticata și inteligenta, mi-era lehamite sa-i dau socoteala ori sa port discuții intelectuale cu ea. Ma mulțumeam sa ma primească din când in când la ea, sa fumam și sa bem un pahar de vin. Nu eram implicat și nu voiam sa-mi asum nimic. Apoi ele dispăreau, fără explicații, fără preaviz. Abia cum înțeleg de ce. După fiecare despărțire, ma afundam in alcool, credeam ca sufăr și scriam. Și poate sufeream. In nemernicia mea de neasumat poate chiar sufeream, îmi era totusi bine sa simt ca-i pasa cuiva de mine. Dar mie nu-mi pasa câtuși de puțin. Uneori îmi strafulgera ideea ca poate femeia aceea m-a părăsit pentru ca eram nepăsător, pentru ca nu-i arătam iubire, ori măcar respect, dar uitam repede și redeveneam scriitorul ratat, alcoolic și depresiv, stare care ma caracteriza la modul absolut.

Acum ma privesc cum ma agit pentru Eusebiu. La naiba, sunt un câine, nu ma doare de el, ma ucide gândul ca Frosi e trista. I-am simțit lacrimile ca niște pumnale înfipte in inima. As face orice s-o pot ajuta, dar relațiile mele sunt ca și inexistente.

Întins pe canapea cu tigara neaprinsa in mâna gândul îmi zboară brusc către Maria, regizoarea cu ochii turquaz. Cred ca ea l-ar putea ajuta pe Eusebiu, este extrem de influenta in toate cercurile. Este o femeie frunoasa, puternica și autoritara. O sun de îndată.

Îmi răspunde cu voce caldă și liniștitoare. Ma asigura ca negreșit ma va întâlni a doua zi, in Cișmigiu, pe banca aceea cu o scandurica rupta. Firește ca ma va ajuta, dacă ii va sta in putința.

Ziua 11

Toată noaptea am stat treaz, cugetând la sensul vieții. Îmi pare atât de straniu sa mi se para dintr-o data ca viața are rost. Trăiam in inerția bolnavului de cancer care știe ca poate muri in orice clipa și refuza sa-și mai ia citostaticele. Mâncam doar când ma rodea stomacul, dormeam doar când corpul meu refuza sa mai rămână treaz, adormind pe oriunde ma apuca, scriam doar ca sa câștig bani pentru țigări și alcool, deși, paradoxal, scrisul rămăsese singura rațiune pentru care mai respiram. Si brusc, de ieri, viața mi se pare frumoasa. Cerul e albastru, păsărelele cânta fericite, apa are un gust incredibil, sa stai întins pe-o canapea, chiar dacă e mizerabila, visând sa-ti săruți zeita de care te-ai îndrăgostit, pare sensul suprem al vieții. Da, viața are sens. Chiar de acum.

M-am îmbrăcat urgent cât am putut de elegant, m-am oprit la florăria din colț, am găsit printr-o minune cele mai frumoase dalii din univers și am zburat ca intr-un vis către editura Vis. Mi-a deschis Frosi, exact așa cum visam. Avea ochii umezi și umflați. Am vrut sa-i întind florile, dar mi-a întors spatele, invitându-ma politicos in living.

- Frosina draga, făptura magica a acestui univers imbecil, te rog sa primești aceste magnifice dalii, prea șterse și prea neînsemnate in fata frumuseții tale!

Am văzut-o roșind, le-a prins cu putere și le-a îmbrățișat, ca pe-un om. Le ținea strâns și se uita la ele cu ochii ei de culoare gălbuie, cu genele drepte și lungi și parul învolburat in toate direcțiile, puțin blondiu, puțin roșcovan, puțin nisipos. De-as fi fost pictor, as fi pictat un tablou magnific cu acea imagine. Nici măcar o camera foto nu aveam la mine. Ceea ce simteam acum era mai presus de orice cuvânt, de orice imagine, de orice opera de arta ori capodopera scriitoricească.

Frosi a plecat cu florile in brate. S-a întors cu o vaza din rubin înaltă, cu fine incrustații transparente. Părea grea, căci se cocoșase puțin, dar a reușit s-o pună pe masa fără sa verse apa ori sa scape daliile.

S-a trântit copilărește pe canapea și m-a invitat sa ma așez. Avea vocea trista și cuvintele ii tremurau a plâns.

- L-au reținut pe tata...eu ce ma fac acum? Vocea ei avea acea sfarseala pe care am mai simtit-o candva in vocea sotiei mele. 

Am simțit nevoia s-o tin strâns in brațe și sa-i mângâi parul sârmos. A început sa plângă ca un copil, iar acest lucru m-a emoționat profund. Mi-am amintit de fiul meu care-mi sarea in brațe plângând ori de câte ori vedea o gaza ori vreun bărzăune.

Impulsul era s-o sărut, s-o alint, s-o liniștesc, dar îmi părea atât de fragila, atât de inocenta încât simteam c-as fi pătat-o.

- Sunt eu aici. O scoatem noi la capăt cumva. O sa dau niște telefoane, ma arunc in Dâmbovița dacă e nevoie și tot îl aducem pe Eusebiu acasă.

La naiba, sa te cheme Eusebiu și sa ai norocul sa trăiești in casa cu Eufrosina...e magic...am gandit.

Ii simteam inima pulsând pe pieptul meu și lacrimile scurgandu-i-se fierbinți pe pielea gâtului meu și aveam senzația ca visez. Ma bucuram și tresăream la fiecare geamăt al ei, fericit c-o tin in brațe, neliniștit de neliniștea ei, simultan. 

Ziua 10

- Nu va e frica de nimic?
- Nu! Am pierdut tot ce aveam mai sfant pe lume. Mi-am pierdut credinta, sufletul, ratiunea si o parte din memorie. Sunt un ratat, la naiba!
- Nu va e frica de faptul ca intr-o zi va veti putea indragosti de o femeie si aceea nu v-ar intoarce iubirea? Ca nu i-ar pasa de dvs? Ca o s-o iubiti cu disperarea calatorului in desert caruia i se arata la fiecare pas fata morgana, dar ramane o iluzie si se stinge de sete?

Deodata m-a cuprins un soi de panica. Nu m-am gandit vreodata ca as mai avea ceva de pierdut pe lumea aceasta. Si brusc, aceasta fiinta mi-a demonstrat in cateva cuvinte ca tot timpul mai este ceva de pierdut, oricand, cat esti viu, mai ai parti din tine ce se pot desprinde si le poti pierde. Definitiv! Doar pentru ca ai fi putut sa faci ceva si n-ai facut, ai ignorat, ai trait in indolenta si in nepasare.

Nu, asta nu se va mai intampla. Mereu, cand am pierdut o iubire, a fost din vina mea. De ce nu am avut aceasta revelatie pana acum?

Ziua 9

 

 

In dimineața aceasta ma simt sleit de puteri. Nu știu cât am băut aseară, nu-mi amintesc ce decizii am luat, dar acum ma simt epuizat. Nu am putere nici sa fiu trist. Mi-e din ce in ce mai clar ca m-am îndrăgostit de Frosi, dar sunt deja sigur ca nu va fi nimic între noi, ori de va fi, la scurt timp ma va părăsi. Ma va părăsi brusc, fără nicio explicație, așa cum a făcut-o și Ecaterina, frumoasa vânzătoare de anul trecut. Așa cum a făcut și Izabela, cum au făcut-o și Maria și Mihaela și Andreea. Măcar Violeta, cea care mi-a fost sotie nu trebuia sa-mi explice nimic. Acolo a fost o drama, povestea ei e prea dureroasa pentru a fi amintita in romane.

Ce nume banale au toate ... cu toate acestea le-am iubit pe fiecare in parte. Si da, tot timpul as fi vrut sa primesc o explicație pentru fiecare despărțire, dar niciodată nu am primit-o. Și ce este straniu, este faptul ca toate aceste fugi ale lor mi-au mărit suferința, dar m-au ajutat sa scriu. Poate este un blestem al scriitorului, al pictorului, al poetului, al artistului, sa fie părăsit pentru a-i da timp sa creeze. Ori poate e o binecuvântare, la naiba! Dar eu sunt un scriitor ratat, de ce sa primesc și eu aceeași pedeapsa ori cadou? De ce nicio relație nu durează mai mult de un an? De ce nicio femeie pe care o iubesc pana la ultima celula din ființa mea nu rămâne langa mine? Sunt alcoolic, dar nu am fost mereu așa. Am circumstanțe. Am o scuza sa fiu un ratat. De ce nici una nu a putut sa înțelega? La naiba, îmi lipsește un dinte, dar iubesc ca un nebun, cu fiecare globulă roșie din sângele meu, cu ființa mea pana in cele mai îndepărtate unghere ale existențelor mele, iubesc pana la ultima sinapsa din creier.

Am plecat spre editura, bleg, aproape târându-ma. Iubesc din nou, din nou și nou, ca o perpetuum mobile neobosit, deși am așa o presimțire ca de data aceasta Frosi ma va devora. Îmi va distruge și ultimele rămășițe de suflet. Pentru ca nu mai am putere sa lupt. Pentru ce? La naiba!

Frosi deschide usa. Cu parul ei de maciafuie se uita la mine cu mila. Este o fetișcană inteligenta, prea politicoasa pentru zilele noastre. 

 

- îmi pare rău, dar tata nu este acasă. A fost in fiecare zi din ultimele 3, dar dvs. nu ați venit. Ar trebui sa va fie rusine!

Am vrut sa ma scuz in vreun fel, am simțit ca ma înroșesc, dar gura mi-a rămas împietrită. Am scos totusi un sunet, un fel de “da” amestecat cu “ma”, dar ea m-a expediat rapid.

- Dacă mâine va fi disponbil, va voi suna eu.

Și mi-a închis usa.

Nu, nu am putut sa ma mai enervez pe mine. Știu ca m-a așteptat. Nu am avut tăria și demnitatea sa invoc vreo scuza. Am hălăduit pe străzi pana noaptea târziu. Ajuns acasă, m-am apucat sa scriu. Despre ciuperci...

 

“El: ești o făptură aproape perfectă!

Ea: de ce mă minți?

El: de ce nu mă crezi că te iubesc la nemurire?

Ea: pentru că toți bărbații mint și tu ești bărbat!

El: dar eu nu sunt bărbat, sunt CIUPERC. ai uitat?”

 

Ma surprinde placut imaginea iubirii dintre un ciuperc si o femeie. Este chiar o iubire imposibila, asa cum ar fi intre mine si Frosi ori intre mine si regizoarea cu ochii turcoaz. Si eu am asa un caracter de ciuperc. Sunt un soi de om-parazit. In plus, nici amor probabil ca nu as mai putea face. 

Stiloul aluneca pe langa piciorul meu drept și cade fix cu vârful peniței pe parchet. Ma uit la picăturile de cerneala împrăștiate și ma întreb dacă ar fi sa aleg pe viața între iubire și scriitura, ce as alege?

 

Ziua 8

După o noapte agitata, plină de gânduri, de temeri, chiar panica la un moment dat, am adormit spre dimineața. M-am trezit cu fata încinsă de la soarele care intra puternic prin fereastra uitată deschisă și cu draperiile netrase. Am vrut sa-mi fac planul pentru o vizita la Frosi, dar mi-am amintit visul feeric pe care l-am avut. Am visat-o pe Maria, regizoarea cu ochii turcoaz. Ne plimbam amândoi pe malul marii, ținându-ne de mâna, iar eu ii povesteam ceva din copilăria mea. Îmi spunea: îmi place sa te ascult povestind. Ești atât de înflăcărat, încât ma simt personaj in filmul tău, ma simt ca un prieten din copilăria ta. Defect profesional, toti suntem actori in piesele ei, am gândit in vis și-am continuat sa-i povestesc. Am avut o copilărie frumoasa, contrastanta cu viața mea de adult. Habar nu am unde am schimbat macazul, ce am greșit in calea progresului meu social și cultural. Eram un scriitor apreciat, primele romane s-au vândut pana la ultimul exemplar in timp record. Probabil satira politica mi-a schimbat cursul. Cândva aveam umor si succes, acum sunt o ruina. Maria este incredibil de frumoasa și de rafinata, de fiecare data când ne-am întâlnit mi-a vorbit cu o caldura aparte. Probabil îmi poarta un soi de respect de pe vremea când eram încă un bărbat respectabil. Cum de am visat-o pe ea când toate gândurile mele sunt numai către Frosi? Ar trebui sa ma adun. Sau nu. Viața mea nu mai este de mult o lupta pentru propriile idealuri, este doar o încercare criminala de supraviețuire. Și cu cât ma străduiesc mai mult sa supraviețuiesc, cu atât ma adâncesc mai mult in depresie. Ma îndrept spre moarte. Ce sens ar avea sa lupt pentru Frosi, pentru Maria, pentru iubire. La naiba cu iubirea! Nu exista iubire!

Am renunțat și azi sa merg la editura. Am ales sa stau in Cișmigiu pe-o banca și sa privesc cerul. Probabil Frosi și-ar dori s-o vizitez. Nu-mi pasa. Sunt un nemernic. Ce altceva mai mult de atât as mai putea fi?

Ziua 7

M-am trezit vomitând, destul de devreme. Îmi amintesc vag ca m-am decis sa renunț la a mai merge la Frosi și ca am ales sa raman acasa sa beau. La naiba cu alegerile astea. Mi-e îngrozitor de dor de ea. Simt ca ma rup in doua, ma disprețuiesc pentru cum sunt și cum ma comport. Nu-mi este mila de mine, ma privesc ca pe un personaj dintr-un film și mi-e indiferent de ce mi se va întâmpla. Pot sa mor chiar acum. Sa mor, la naiba. Sunt nimic. Singurul regret pe care l-as avea ar fi ca poate Frosi m-ar regreta. M-as întrista, fiind mort, sa aflu ca ea s-ar întrista vreun pic, chiar și pentru o secunda. In rest, la naiba cu viața asta. N-am familie, am avut un copil pe care l-am pierdut, creierul meu a refuzat sa retina in ce mod, nevasta m-a părăsit la scurt timp, s-a retras intr-o manăstire, părinții mi s-au dus și ei de mult, n-am frați, rude, n-am plante, n-am animale, nu ma plătește nimeni pentru ceea ce scriu, sunt ratatul absolut. Chiar nu văd cu ce rost ma mai tine acest pământ pe el. Și pe Frosi, aceasta mirifica făptura, pentru ce as intra eu in viața ei?

Ar putea sa ma impresioneze povestea mea, as putea chiar sa vars o lacrima penrtu mine, dar in afara de faptul ca sunt un ratat pentru societate, nu ma simt singur. Nu am nevoie de companie. Am un Dumnezeu al meu, cu care ma întrețin la fiecare beție. Posibil sa fie și El un bețiv, de vreme ce ne înțelegem așa bine. Așa ca la naiba, nu merg azi la Frosi. Hai, Doamne sa bem! Noroc!

Ziua 6

După 3 ore de somn m-am trezit cu un chef nebun de-a scrie. Mi-a rămas mirosul palmelor Frosinei impregnat in obraji. Ii simt încă atingerea firava și îmi imaginez palmele ei pe tot corpul ei. Senzația aceasta nu am trăit-o niciodată atât de pregnant, fără sa fie. Ma încânta, dar ma și revolta. Începe sa-mi fie frica. Ma apuca un tremurat spasmatic. O fi de la sevraj, gândesc. Nu am mai băut de câteva zile. Îmi aprind o Țigara și incerc sa-mi mut gândurile către o noua carte. Îmi apare fantomatic numai imaginea ei. Sunt un mos ratat, fără niciun rost pe lume, nu-mi permit sa ma îndrăgostesc de un înger. Îngerii nu sunt pentru muritori. Nu am făcut nimic emblematic in viața, nimic remarcabil, nimic demn de perfecțiunea ei. Cumva trebuie sa ma opresc și sa nu dau curs acestei iubiri. Nu am ce sa-i ofer, in afara de dragoste pana la adicție. Nici măcar nu știu dacă ma place. Ar fi putut sa ma mângâie de mila, cred ca arat suficient de rău încât sa stârnesc mila. Intru la dus, ma tund, ma barbieresc, folosesc aftershave după ani de zile de când nu mi-a mai pasat cum miros. E o zi mare, este prima zi din aceasta poveste. Poate se va termina prost, așa cum s-au terminat toate poveștile din viața mea, dar azi trebuie sa știe ca ma atrage inexplicabil și aproape pedofilic. Ma simt oarecum malefic, deși sunt un om bun, așa cred despre mine. Ma uit in oglinda și zâmbesc. Hai, ca nu sunt așa urat. Dacă mi-as pune dintele acesta pe care l-am pierdut intr-o bătaie stupida pentru o femeie ușoară, as fi chiar atrăgător. Încep sa rad. Încep sa plâng. Nu am ras niciodata de infatisarea mea și mai ales nu am plâns pentru ca am ras. Pur și simplu nu m-a interesat cum ma văd alții. Nu înțeleg cum fătuca asta ma trece din depresie in fericire, din euforie in disperare. E urâta și rade zgomotos. Ah, este sublima! 

Gata aranjat, cu ochii umeziți, mai arunc o privire in oglinda cea mare de pe hol. Ma opresc consternat in fata oglinzii și ma privesc cu atenție. Sunt frumos, poate, dar brusc mi se pare penibil s-o caut pe Frosi. Mai mult decât penibil, mi se pare lipsit de sens. Pot alege sa merg la ea sa-i mărturisesc pasiunea pe care am descoperit-o in mine pentru ea, ori pot alege sa rămân in casa. 

Și rămân. Ma dezbrac, îmi scot o sticla de băutura din frigider, îmi aprind o Țigara și ma arunc pe canapeaua  asta împuțită. Sunt un monstru. Frosi probabil ma așteaptă. Nu ma interesează câtuși de puțin dacă ar putea suferi. Aleg sa beau. Și beau. Habar nu am dacă o iubesc ori dacă o urăsc. La naiba cu iubirea. La naiba cu ura. 

Beau ca un drogat pana când adorm cu gândul la ea. La naiba, Frosi! 

Ziua 5

Pentru ca ieri am ratat întâlnirea cu Eusebiu, m-am decis sa merg și azi. Nici nu cred ca ma mai interseaza sa-mi publice ceva, vreau doar s-o revăd pe Frosi. Sa-i cer scuze ca am fugit ca un las. Știu ca nu duce nicăieri povestea asta. Ea este deosebit de tânăra, eu sunt neasemuit de Prost.

Drumul spre editura e pe Magheru. Nu conduc, nu am mașina și nu folosesc RATB-ul. Simt ca ma sufoc de fiecare data când urc intr-un autobuz. Am rămas cu un soi de claustrofobie de la revoluție. Bărbații n-ar trebui sa aibă fobii, dar eu nu ma mai ridic de multă vreme la rangul de bărbat. La naiba cu bărbații. As fi putut sa fiu o cioara nesimțita prin Cișmigiu. Sa ma cac pe toate bancile pe care se aseaza îndrăgostiții și ratații, ca mine.

E deja 6. Lumea pare ca se precipita. Observ tot mai multă poliție pe strada. Apar și câteva salvări. Opresc un tânăr și-l întreb dacă s-a întâmplat ceva. Se uita La mine ca un vițel speriat și striga: e protest, tataie. Pe ce lume trăiești?

- ce protest? Ce cerem?

- Noi împotriva lor! Huoooo!

Intru fără sa vreau in mulțime. Valul de protestatari ma înghite și acum trebuie sa ma deplasez in același ritm cu ei. Sunt mulți tineri, pare ca știu ce vor. Un altul intra in vorba cu mine. 

- ție nu ți-au dat pancarta?

- Aaaa, mmmm, ma fâstâcesc, vreau sa par ca sunt de-ai lor. Nu, ba da, mi-au dat, dar mi-a căzut in mulțime...

- Mama lor de hoți, ne fura țara, ne alunga geniile din țara. 

- Cine? 

- Cine, cine, de parca n-ai sti. Hoții!

Bieții copii. Copiii ăștia n-au crescut cu cărți, au crescut cu filme. Filme in care mafia este puterea absoluta, sufletele sunt vândute diavolului pe droguri, violenta, adrenalina. Au fost crescuți de părinți buni, cu un sistem de valori sănătos, dar au fost îndoctrinați cu știrile online din care nu citesc decât titlurile. Mi-e mila de ei, mi-e mila de țara asta. Trăim toți cu aceeași frica viscerala a sistemului, mai puțin ei. Suntem roboți plătiți cu ora. Suntem inca marionetele comunismului. Ni se insufla iluzia liberului arbitru prin circ. Și ei lupta. Lupta pentru ca nu au frica. Nu le e frica de nimic. Dar frica este singura care îți ascute simțurile pana la supraviețuire. Ei se sinucid. Și odată cu moartea lor, țara, nația, sufletul românesc mor puțin câte puțin. 

La scurt timp simt ca amețesc, simt o usturime ascuțita in ochi și cad. Ma trezesc după un timp de la durerea provocată de picioarele care ma calcă pe fata. Aud țipete și simt in piept o durere atroce. Cu greu ma ridic, nu văd nimic, simt doar trupuri ce ma lovesc in alergare. Cineva a împrăștiat gaze. Eu le-am inhalat din plin. Nu știu prin ce minune ajung la usa la Vis. Deschide Frosi. Ma sprijină cu trupul ei fragil, ma întinde pe o canapea, îmi pune ceva rece si ud pe ochi. Îmi da ceva sa beau și adorm.

Nu știu când ma trezesc cu o tuse seacă înăbușitoare. Pare întuneric afară și Frosi nu e lângă mine. Apare de la gălăgia pe care o fac tușind. Zâmbește ca o femeie înțeleapta, care le știe pe toate. 

- Tata nu a venit încă. E la partid. L-au chemat ... e situație de criza.

- ?

- Oamenii au ieșit in strada. Sunteți nechibzuit sa va băgați in așa ceva. 

- ?

- Au nevoie urgentă de niste show-uri cu puternic impact emoțional. El e cel mai bun. Te poate trece in 5 minute prin toate emoțiile: ura, dispreț, manie, fericire, revolta, extaz, apoi neputința. Neputința e cea mai grea. Te îngenunchează. E lovitura de gratie. După neputința vine resemnarea. Când te resemnezi devii inofensiv. Te întorci in bula ta, in zona ta de confort și nu mai incomodezi. Credeam ca știți toate acestea. M-ați surprins ca v-ați dus la prostest. 

- Frosi, Frezi, ești atât de frumoasa. Ești atât de pura! Cum naiba a fost in stare Eusebiu sa creeze o zeița?

Frosi roșește. E ireal de strălucitoare. 

- Tata e un om bun. Prea bun pentru locul asta. Dar prea puțin bun pentru altele. Aici a putut sa ridice manipularea la rang de arta. Aici e magnific. In alta țara l-ar fi închis imediat. Dar aici lumea îl cere, îl vrea, îl cauta, îl plătește s-o minta, îl idolatrizează. Oamenii vor sa fie mințiți, amăgiti, duși cu zăhărelul. Și știți de ce? Ca sunt depresivi. Ca le e lehamite. Ca nu mai au pentru ce sa lupte. Și cer droguri. Tata le da doza. Le spune ceea ce vor sa audă.

Știam toate astea. Cum poate o copila sa fie atât de lucida? Ma ridic in fund, ii prind fata micuța in mâini și-o privesc. Clocotesc de dorința de-a o săruta. Dar o privesc. O privesc și nu-mi mai simt respirația. Timpul s-a blocat. Totul s-a oprit. Tot universul sta ca s-o contemplu. Zeița aceasta trebuie doar contemplata.

Ziua 4

M-am trezit la 5, înainte sa înceapă sa se lumineze și m-am apucat sa caut informații despre melci. Habar nu aveam ca unele cosmetice anti-rid se fac din melci. Îmi vine sa vars și nu e de la mahmureala. A fost a doua seara când m-am culcat fără sa ma ating de alcool. Zeci de reclame la produse cosmetice din melci. Câteva Rețete cu melci par apetisante și comestibile. Nu am mâncat niciodată melci. Ma gândesc la Eusebiu. Sunt sigur ca el a mâncat. La câte tari a vizitat, sigur i-a încercat. Brusc mi se pare un monstru. Când eram studenți, tot timpul avea cele mai frumoase fete din campus. Nu multe prindeau 3 luni in preajma lui. Mai toate îl părăseau și nu înțelegeam de ce. Nici acum nu înțeleg cum a reușit sa facă o fata atât de urâta. El nu e urat. E chiar frumos. Și smart. Și manierat. Acum îmi pare un monstru. Oare de ce? Cu cât citesc mai mult despre melci, cu atât îmi pare mai monstruos. Cum sa scriu pentru un infractor? Nu am greșit niciodată in fata legii, nu am fentat niciodată pe nimeni. Sunt un ratat, dar nu sunt infractor. Ma apuca o tristete covârșitoare. Nu, nu voi scrie nimic despre melci. Și niște despre ciuperci. Ele nu sunt ființe, dar nu o voi face. Ma voi duce la Eusebiu și-i voi cere altceva. Trebuie s-o văd de Frezia. Frosina, prin urâțenia ei e atât de frumoasa, atât de umană comparativ cu Eusebiu. Cum e ea atât de frumoasa și el atât de urat.

Încep sa plâng. Sunt un depresiv ratat. La naiba cu toți melcii și toți pușcăriașii care scriu cărți!

Am plecat cu sufletul făcut bucăți spre editura Vis. Mi-e greață știind ca ma voi întâlni cu Eusebiu, dar imaginea Frosinei îmi înfierbânta sângele in vene. M-am văzut intr-o vitrina și m-am oprit. Sunt înalt și slab, puțin adus de spate, parul albit in mare parte, cu lungimea asta indecisa, ma îmbătrânește. Mi-au crescut riduri pe frunte, obrajii mi s-au lăsat. Mi-ar trebui o crema de melci. Încep sa rad ca prostul și îmi amintesc de rasul Frosinei. E adorabila aceasta fata.

Îmi deschide ea usa. As vrea sa facă o gluma, s-o aud râzând, dar ma trezesc împietrit in fata ușii.

Și ea rade și sare in brațele mele.

- Dl Doru, abia așteptam sa veniți. V-am scris o poezia.

Consternat, abia reușesc s-o rog sa-mi aducă putina apa.

Frosi vine cu un caiet cu coperta roșie. Ma roagă sa ma asez. Începe sa recite cu o sobrietate magistrala:

“Intr-o zi i-am citit primul roman

Fără sa respir l-am citit

Apoi am plâns, apoi am ras, apoi am dansat.

Am dansat fără poante

Pana mi-au sângerat degetele

Apoi am ars romanul și am curățat parchetul

Cu multă apa, multă apa”

A făcut o reverența si a început sa rada.

Eu am îmbrățișat-o și am vrut s-o sărut. Aveam lacrimi in ochi.

Am fugit. Nu am fost in stare de altceva mai bun. La naiba!

Ziua 3

M-am trezit cu un gust de apa clocita in gura. Langa pat zac împrăștiate cutii de bere, foi mototolite, o scrumiera plină ochi de mucuri vulgare. Toată camera mi se pare vulgara, parca ar fi o femeie ușoară beata, cu saliva curgând-i pe la colțul gurii. Am nevoie de aer și de lumina. O sirena de salvare duduie ca o locomotiva stricata. Probabil mai moare cineva chiar acum. Salvarea va ajunge prea tarZiu. Pana ieri fatalitatea produsă de traficul imposibil din București îmi producea durere. Acum ma lasa rece. La naiba, oamenii mor. Plantele mor, animalele mor, totul moare. La naiba cu moartea asta. Eu sunt viu!

In baie aceeași atmosfera de bar ieftin rablagit. Simt ca e momentul sa ma bărbieresc. Am un tub cu spuma, dar de când nu l-am mai folosit, a făcut un dop tare. Spuma nu iese. La naiba, dau cu lama așa. Am fata plină de tăieturi, sângele curge de peste tot. Dar îmi place ce văd in oglinda. Îmi amintesc ca aseară nu am băut. Am adormit zâmbind, cu gândul la Frosina. La naiba, ce nume urat. O s-o întreb dacă ii pot spune Frezia. Freziile sunt atât de delicate. Nu putea sa aibă și ea un nume normal? Ioana, Elena, Ana, Madalina. Totusi nu, nu putea, ea nu e o femeie normala. Radea ca proasta când ar fi trebuit sa ma pocneasca.

Ajung la editura Vis in scurt timp. Scurt, lung, naiba știe cât a trecut, dar parca am zburat. Constat ca-mi tremura degetele pe sonerie. Deschide...Frosina!

Îmi pare ca-i o zâna. E ireal de frumoasa cu parul ca o matura, cu bluza asta multicoloră, ca o ie nespălată.

Și ea rade ca proasta. Rade isteric. Eu stau. Acum eu sunt prostul.

- Frosi, tactu’ veni?

- Da, va așteptam de azi dimineața.

- Acum e dimineața, fei urato!

- Acum e spre seara. E deja 5.

Avea dreptate. Ceasul din perete arata 5. Unde naiba am pierdut atâta timp?

Prietenul meu din studenție iese din livingul demodat, prin cele 2 uși înalte de 3 Metri care-l despart de anticamera. E la fel de șarmant, înalt, bine îmbrăcat, sprâncene groase, ținuta atletica, fără pic de burta, mers impunător, drept și apăsat. Ochii ii par umeziți, dar probabil mi se pare. Ma îmbrățiseaza scurt și ma invita in salon.

- știi, iubitul meu prieten, economia nu duduie...

- Nu vreau bani

- Dar ce vrei? Pe Frosina nu ți-o dau. E viața mea, cea mai deșteaptă, frumoasa și sensibilă făptura de pe planeta.

Nu cred ca e un moment potrivit sa-l contrazic. Începem sa depănăm amintiri. Radem copios. La un moment se oprește din tot și deschide dosarul cu care venisem și-l lăsasem neglijent pe masa.

- iubitul meu Doru, cartea nu se mai vinde. Cu atât mai mult povestea de iubire. Tinerii nu mai citesc. Ai mai văzut tu tineri citind in metrou, in parc?

Dau sa-i răspund ca da, chiar alaltăieri in parc ...dar ma întrerupe brutal.

- nu te pot publica!

- nu este un roman de iubire. La naiba, Eusebiu, ma știi, nu am fost niciodată un romantic. Este o satira politica.

- Satira politica???!!! Izbucnește eusebiu. Tu nu trăiești in România? Cine citește satira politica? Numai burghezii, iar aia s-au dus toți, unul câte unul. Ba in America, ba in cimitir. Adu-mi sânge, crime, violuri, bancuri sau pilde ieftine. Alea se vând.

- Pai de unde sa-ți aduc? Nu sunt jandarm, sunt scriitor.

- Vino mâine cu ceva suculent. Și te fac un Cărtărescu in 3 luni.

- La naiba cu Cărtărescu. Cărtărescu nu scrie ce spui tu.

- Nu, dar el poate scrie la comanda. Uite, am un prieten politician. E in pușcărie de 2 ani. Trafic de influența, mita, ceva ușor, 3 ani și 8 luni cu executare. I-au fabricat un dosar și l-au închis. Are și el familie, copii frumoși, nevasta cu botic lucrat, puțin Botox in buza de sus, puțin hialuronic in obraji. Mai are nevoie de 2 cărți. Ceva ușurel, una despre creșterea melcilor in apartament și una despre ciuperci, sa zicem. Dai și tu un google pe internet, faci 2-3 traduceri, mai bagi 1-2 metafore și scoatem băiatu’ de la zdup. Ce zici? Te umpli de Armani in tot șifonierul. Ai și tu nevoie de o cămașă adevarata, cu butoni de firma.

- Eusebiu, ma știi, nu ma vând pe 2 lei.

- Nu??!! Dar pe cât? Vino mâine. Gândește-te, te fac vedeta din ratat. Și ajuți și tu un suflet nevinovat. Hai, du-te acasă, bea ceva tare și scrie bine, așa cum trebuie, lasa satira politica, pt aia îți trebuie geniu...știi tu.