În ultima vreme v-am plictisit numai cu poezii. Azi vă provoc la povești: povestea unei păpădii.
Când spui păpădie te gândești la ceva fragil, ușor de distrus. Cum orice lucru plăpând are o poveste, așa și Păpădie are povestea ei. Păpădie a fost si ea cândva o fată, cu nimic mai specială decât alte fete de vârsta ei. O fată săracă, nevoită să muncescă mai mult de 16 ore pe zi ca să-și întrețină familia, suratele, fluturii, albinele, toate gâzele și întreaga poieniță în care s-a născut. Pe cât era de firavă, pe atât era de îndârjită în a-și face datoria cu conștiinciozitate. Purta mereu o rochiță galbena, care o făcea să pară atât de frumoasă, oricât de obosită ar fi fost, deși era o rochiță banală, la fel ca ale celorlalte surioare.
Într-o zi pe Păpădie a culcat-o la pământ un vânt napraznic. Apoi o ploaie cu bulgări mari de gheață i-a umplut trupul de răni. Apoi un fulger a țintuit-o pe un pat de frunze uscate. A venit toamna cu reci și ploioase zile. Păpădie nu s-a mai putut ridica. Apoi zăpezile au acoperit-o. Abia de mai putea zări lumina zilei. Ea stătea ghemuită și neputincioasă. Nici nu și-a dat seama ca așteaptă ceva, nici nu mai spera ca ar putea să-și mai revină, nici nu visa ca sfârșitul ei nu era atunci.
Dar după o vreme s-a trezit descoperită, zăpada de pe ea se topise, iar soarele-i zambea frumos. Și-a înălțat ochii către el și s-a minunat de frumusețea si măreția lui. El o scăpase de gheața care-o încorsetase atâta timp. Îl aștepta în fiecare dimineață nerăbdătoare ca să-i atingă cu razele lui frunzele, tulpina firava și ghemul pufos și galben: sufletul ei. El o privea din înaltul cerului său, iar ea dansa fericită la fiecare adiere luminoasă. Cu timpul și-a recapatat puterea, a reînvățat să cânte, să zâmbească. Soarele-i zâmbea și el în fiecare zi, din zori până la apus, iar Păpădie îi simțea căldura până în adâncul ființei sale.
Într-o dimineață, abia trezită și încă somnoroasă, Păpădie nu-l mai zări pe soare. Nori negri acopereau tot cerul. Păpădie îl strigă cu toate puterile, dar el nu se arată. Nu înțelegea cum de el, atât de puternic, nu putea învinge acei nori, nu putea trece dincolo de ei ca să-i evapore lacrimile.
Atunci s-a întâmplat ceva neașteptat. Rochița cea s-a galbenă s-a transformat în fire transparente de mătase, ca un glob de sticlă. La fiecare mișcare, oricât de mică, din ea se desprindeau ca niște raze, sentimentele ei, lasând o rană adâncă în trupul ei. Privea înlăcrimată cum pufușorul ei a prins aripi și zboară fir cu fir către cer, spre soarele ascuns. Suflețelul ei din mii de fire s-a împrăștiat în infinitul cerului, iar la soare nu a ajuns o fărâmă măcar. Era prea departe...
Sleită de puteri, fără bulgarele ei transparent, Păpădie a îngenuncheat, și-a lipit fruntea de pământ și l-a implorat pe soare să nu o părăsească. Dar soarele plecase deja pe-un alt cer, fără nori, acolo unde ea nu-l mai putea vedea.
Păpădie nu a înțeles ca la măreția unui soare nu poate cuteza oricine, că locul ei este printre frunze uscate, pe pământ. Visând că-n primavara următoare soarele se va reîntoarce, Păpădie adormi, rugându-se ca măcar în vis să simtă pe ea razele calde ale soarelui pierdut.
The end: Se spune că de atunci, în fiecare toamnă toate păpădiile își preschimbă rochițele galbene în raze transparente de puf și, la orice adiere de vânt le împraștie către cer, către Soare, în speranța ca-l vor îndupleca să-și coboare privirea către Păpădie.
