O căutare

Plâng
răscolesc pământul uscat
dupa metafore din care-au crescut flori înghețate
lacrimile-mi ajung la capatul pământului
si-mi stropesc fierbinți degetele picioarelor
palmele tremura de frenezia
căutarii

ce caut aici?
răspunsuri?

Râd
mângâi iarba fierbinte cu trupul gol
câutand mângaierea mânjită de clorofilă
zâmbetul mi se întinde pe cerul purpuriu
inundându-mi retina cu frumosul
așteptării

ce aștept acum?
întrebări?

mi-e sufletul inundat
de fotosinteză,
de univers neînțeles,
de aer înțepător
de apă, de foc și de pietre rare

viața-i o căutare!



De câte ori?

De câte ori trecut-ai orbit pe lângă mine?
De câte ori n-ai vrut sa te oprești?
Plângând de-atâtea ori rugatu-m-am de tine,
Tu tot de-atâtea ori n-ai vrut
                                  ceva sa îmi grăiești.

De cate ori în vise te-am pus pe-un piedestal?
De cate ori din tine icoană am făcut?
Rugându-mă sub ea cu lacrimi de cristal,
Din drac în dumnezeul meu
                                     te-am prefăcut.

Și tot de atâtea ori am vrut sa te ucid,
Din mintea mea cu forța sa te scot.
Și toate sentimentele mi le-am zdrobit lucid,
Pe calea prea bătută nicicând
                                      să te mai văd!

Din altă lume

Când ți-ai pus pasul pe pământul meu
Nu am crezut ca ești chiar zeu
N-am visat strălucirea din jurul feței tale
Și nici scânteile ce-ți creșteau sub picioare 

Nu am crezut o clipă că izul tău tomnatic
Te face să îmi pari și straniu și romantic
Că mersul legănat ca după-o melodie
Vorbește despre țara ta: o altă galaxie

Nu am fost pregătită să-mi pun un scut atomic
Și nici să mă gătesc cu un costum acronic
O clipă n-am visat că-n fața mea va sta
O creatură rară, căzută dintr-o stea

Nu am știut atunci că timpul nu mai trece
Că nu există cald, că nu există rece.
Chiar dacă graiul tău pare greu de înțeles,
te-ai născut pentru mine dintr-alt vechi univers!

Un pic

Cu forcepsul ai tras din mine
Vise, speranțe, calde șoapte ,
Sufletul abia-mi se mai ține
Pe traiectoria ce arde.
Mi-ai rupt visarea de sub pleoape
Speranța mi-ai făcut-o scrum
și șoaptele ce cântau calde
Mi le-ai strivit în al tău drum.
M-ai făcut una cu pământul
M-ai rupt, m-ai plâns, m-ai umilit
Cu ochii închiși iți simt plecarea
Ca un sfârșit! M-ai nimicit!

Renasc acum dintr-o cădere
Timid încerc să mă ridic
Căci mi-ai rămas doar o părere
Ce mare-ai fost și-acum ce mic!

Sufletul parca își închide
Încet-încet fiece rană
Se vindecă și se deschide
Cu arta cea pe post de hrană

Te du! Nu-ntoarce iar privirea,
N-am fost să fiu eu pentru tine.
Tu nu mi-ai înțeles menirea,
Ăst truc nu e pentru oricine!

Da, poți să pleci, nu e nimic,
Ai smuls din mine doar un pic!

Mi-am obișnuit

Mi-am obișnuit ochii cu lumină puțină,
Cu soarele mereu ascuns după nori,
Cu cerul plângăcios, colorat în gri.
Pleoapele se închid și se deschid, într-o cadență isterică,
Încercând să spargă tunetele în căutarea timidei străluciri.

Mi-am obișnuit palmele cu mângâieri rare,
Cu pielea zbârcită, deshidratată de lipsa atingerilor,
Cu timpul trecând dureros peste pori.
Trupul zvâcnește de încordare
Căutând parcă așternuturi tot mai moi,
Pentru a-și găsi odihna molcomă.

Mi-am obișnuit sufletul cu puțină iubire,
Cu vorbele sacadate ale oamenilor prea grăbiți,
Cu așteptări nesfârșite ale inefabilului.
Totuși inima-mi bate neobosită și așa strivită
în puținul cu care a învățat să supraviețuiască...

Ce faci cand esti trist?

"Ce faci când ești tristă?"

Am zâmbit amar 

și am presuspus că erai trist. 

Altfel de ce m-ai mai fi întrebat?!

"Zâmbesc" ți-aș fi răspuns,

dar ți-am apus adevărul:

Uneori plâng,

Alteori scriu,

Câteodată pictez 

Sau doar mă rog...

"Ai multe opțiuni!", mi-ai răspuns, 

iar răspunsul tău s-a înfipt în mine 

ca un reproș înghețat și ascuțit. 

Brusc m-am simțit vinovată 

pentru evadările mele 

și pentru neputința 

de-a-ți arăta calea spre fericire. 

Chiar și acum îmi plâng neputința 

și desenez fantome rânjite dansând pe pereți.

Chiar și acum îmi scriu povestea.

Căci acum sunt tristă!

Sunt așa cum știu să fiu acum, 

Dar Dumnezeul meu mă va ajuta

să încep să te uit.

Mâine nu voi mai fi tristă, 

iar tu vei rămâne tot fără răspuns

atunci când te vei întreba: 

"Oare ce pot face atunci când sunt trist?" 

Era un loc

Era un loc

În care ne întâlneam doar pentru a ne simți

În care ne ascultam respirația 

Și ne umezeam buzele 

Cu roua născută din praful de stele 

În care ne contopeam degetele 

Până ce sângele ne fierbea fâstâcit 

Era un loc

În care ne întâlneam

Pentru a ne vorbi 

Așa cum o fac iubiții, fără a ne fi fost iubiți 

Și pentru a ne vedea 

Așa cum se privesc îndrăgostiții

Fără chiar a ne fi îndrăgostit 

Era un loc,

un loc aproape magic!
 

Acum plouă și noaptea plânge peste el,

De dorul acelor întâlniri...

Era un loc,
Este locul acela pe lângă care 

eu nu mai pot trece.

Plânset de vârfuri de degete, dor de obrajii tăi

 

Îmi picură din vârfurile degetelor lacrimi
Lent, precum răspunsurile
La întrebările mele nefirești pentru tine

De pildă te întreb:
"Când ți-a mângâiat cineva obrajii cu propria-i inimă?"
Ți-e greu să-mi răspunzi,
Pentru că nu înțelegi întrebarea
Dar spui fâstâcit: "niciodată!"
Crezând ca acest adverb temporar
Nu există
Știind că acest tip de mângâiere
Este doar o utopie, o simplă metaforă.

Si degetele-mi lăcrimează
Pentru ca ele simt durerea
Lipsei tale de iubire
O fac lent și calm
și puțin resemnate
Pentru ca tu nu știi
Că această iubire pe care ai întâlnit-o
Total întâmplator,
Nu este o metafora,
ci este! Atât!
Chiar fără a putea-o tu concepe.

Lasă-mi vârfurile degetelor sa plângă,
Nu le opri tremurul
Așa se vor elibera
De dorul obrajilor tăi!

Uită-mă!

Azi mi-am reamintit:

prima căutare, prima emoție, prima atingere.

Si tot azi 

am simțit ca o rană:

ultima căutare, ultima durere, ultima revedere.

Nu-mi voi întoarce privirea,

Nu-mi voi opri pașii,

Si nu-mi voi da drumul lacrimilor.

Îmi voi sugruma cuvintele,

Îmi voi forța trupul să nu te mai vrea,

Îmi voi urma calea.

Azi voi pleca 

Asa cum am venit:

voi pleca fără a-mi cere tu,

pentru ca am venit doar când m-ai chemat.

Nu mă voi răzgândi!

Uită-mă!