Ură și iubire

 

Noaptea când vrei sa dormi

Din palme îți curge sânge

Șiroaie

E sângele împușcaților tăi

Ziua

Când privești cerul negru de fumul bombelor

Ochii îți lăcrimează

Sunt lacrimile părinților ai căror copii i-ai ucis

Și lacrimile copiilor ai căror părinți au fost sfârtecați

Dimineața când cobori din pat

Picioarele tale îngenunchează în rugăciune

Sunt rugăciunile supraviețuitorilor tăi

Sufletul îți este împietrit în ură

Mintea ți s-a oprit în a mai raționa

Inima ta…

A murit pe 24 Februarie

Te poți opri

Du-ți război în tine, intre ură și iubire

Și ucide-ți doar ura!

Frica

 

Mi-e frica de ruine

Mi-e frica de cenușă

Mi-e frica de noroaie

De toate acele tranșee

săpate prin gunoaie

Mi-e frica de întuneric

Mi-e frica rău de beznă

Mi-e frica de drapeluri

Căzute iar in bernă

 

Mi-e frica de tuneluri

Prin care se ascund civilii bombardați

Mi-e frica de copiii

Cei ce c-o pușca-n mâna

Au devenit bărbați

Mi-e frica și de tancuri

Dar mi-e și de rachete

De puști, mitraliere, gloanțe și izoleze

Mi-e frica de dezastru

Mi-e frica de război

Dar cel mai rău mi-e frica

De oamenii ca voi!

Flamingo

Pe Netflix rulează numai filme optimiste

In afara camerei tale in care ții televizorul

Se moare

Se moare de covid

Ori de alte mii de boli,

Explodează bombe nucleare,

Cad avioane

Oamenii mor sub furia naturii,

copii orfani mor si ei insetati si infometati,

ori banal, de malarie...

Dar tu te uiți la Netflix

Și in bula ta

E totul roz

Ca un flamingo guraliv

Fă-ți suferința artă

Să-ți pictezi suferința pe piele
Cu lacrimi, cu emoții
Și cu praf de stele

Să nu pară durere
Și să nu pară rană
Să nu pară o luptă
Din care ai ieșit lovită,
Nimicită...

Să nu pară povară
Să pară o pictură
Nu-ți face suferința
Pe trupul tău o dramă

Pictează-ți-o pe piele
Să pară o poveste
Să pară drumuri arse
Dintr-o hartă
Fă-ti suferința artă!

#colectiv

Ne-a murit regele

Pionii stau răpuși 

Pe scene pătrățită

Regina îngândurată 

Plânge tot nepăzită

Câmpul de bătălie 

Despădurit, e mut 

Tranșee-s inundate

De sânge mult prea mult 

O bătălie seacă

Într-una se tot ține 

În noi, în mine-n,-n tine...

Stupid, fără destine 

Soldații tânguiesc 

Răniți printre ruine 

Ne-a mai murit o șansă

De-a câștiga războiul 

În bătălia vieții 

Muri conducătorul 

Rămaseră doar hoții 

Dar și ei, fără-un rege 

Vor lupta doar cu morții 

Săracul

ban cu ban săracul strânge 

luându-și pâinea de la gură

nu cerșește, nu se plânge 

doar muncește, niciodată el nu fură

taxele și le plătește 

și-l respectă pe cel drept 

de-i de muncă, nu crâctește

doar ce-i legal e corect 

și iubește totu-n cale

șefi, părinți, învățători

dă răspuns fără-ntrebare 

toți copiii-i-s muncitori 

așa s-a născut, corect 

calea sa e adevărul 

și-i solemn și înțelept 

dar sărac, precum poporul

iar în crunta-i sărăcie
n-ar plânge măcar o clipă
este plin de energie
tot ce-i sfânt el întruchipă 

Foto: Jean-Francois-Millet -  Culegatoarele de spice

 

Apocalipsa

se adună nori de ploaie 

negri şi încețoșați 

peste poteci străine 

peste pași neumblaţi

ca ei le sunt obrajii 

de atât-amar de plâns 

pierduți le sunt toți vracii 

către pustiu s-au dus 

palmele tremurânde 

imploră îngăduinţă

suflete muribunde 

minți pline de căință

şi vântul suflă aprig 

crivăț înverșunat 

toți oamenii-i adună

din sat în sat, la sfat 

căci vijelia vine 

nu știu ei ce va fi 

li-i teama pentru dânşii 
şi pentru-ai lor copii

nu știu 'ncotro s-apuce 

sfârșitul e aproape 

norii sunt tot mai grei

moartea tot mai aproape 

pe marele Pământ 

un singur Dumnezeu 

îi apăra de rele, 

el este Duhul Sfânt 

dar ce păcat că azi 

chiar însuși Dumnezeu 

cu aşa crundă soartă

nu poate lupta el

căci cea neagră furtună 

ce-n oameni s-a-abătut 

l-a rupt pe om de oameni,

pe oameni de pământ 

din buni facut-a răi 

din îngeri bestii crude 

din suflete iubite,

suflete rătăcite 

şi-atunci rămasă una 

o singură scăpare 

să vină uraganul 

sa spele cu șuvoaie 

tot răul de pe lume
tot ce e blestemat
e timpul ca Pământul
să rămână curat

Toți poeții sa se închine

toți poeții sa se închine 

la iubirea diafana 

ce-i inspira si ii tine 

cu condeiul pregătit 

ii trezește si-i îndeamnă 

sa zboare spre infinit 

toți poezii sa inspire 

aer expirat de muze 

sa se-nchine si sa scrie 

optimiști, sa se amuze 

zumzet fin de pași mărunți 

sa-i inspire pe poeți 

sa-i transforme pe asceți 

din profani in înțelepți 

caci de n-ar fi poezie 

si poeți care se-nchină

muzei, Sfintei inspirații

n-am fi neam si nu s-ar știe 

ca acest pământ de veacuri 

naste an de an într-una 

un popor cu aspirații

Zborul

Într-o zi un om a căzut de la balcon 
Lumea se adunase în jurul lui
Câtă groaza și ce mai rumoare
"De ce-a făcut-o? Cine să fie oare?"
Vine salvarea, sosește și Smurd
Omul stătea întins pe trotuar mut și surd 
Ținea ochii închiși, parcă era mort 
O babă țipa, un milițian scria, 
Un nene bătrân o brichetă-aprindea 
În 5 minute, ca la armată
Apare în scenă duduia turbată
E angajata reporter de stradă 
La cea mai bună TV privată. 
Scoate un web mic, de buzunar, 
Toarnă o cola pe gât ca-n pahar, 
Se pune-n genunchi lângă bărbat 
Și-l ia gazetărește la interogat: 
"Cum ai căzut? De ce ai făcut-o? Te doare burta? Stai în chirie?"
"Esti dusă cu pluta?" gândește omul. 

Apoi se scoală. E plin de praf 
Privește absent lumea șocată. 
Un pix se aude căzând pe trotuar 
Și ce oroare, sacou'-i murdar!

Fuge orbește printre mulțime
Plânge aproape, dar nu de rușine 
Caută-un bloc ceva mai înalt 
Cu logii mai mici, vecini mai puțini 
Trotuar mai curat și străzi mai pustii 
Un bloc mai retras, fără "stafii". 

Se-aruncă din nou, plin de speranță, 
Dar în cădere, vede-o-ambulanță
Apoi un reporter la fel de turbat 
Un Smurd, un web-cam și un tâmp băiat. 

Conchide bărbatul, tot în cădere, 
Așa într-o doară, ca o părere: 
"La tine în țară ești un tâmpit 
Nici să mai zbori, nu poți, liniștit!"

Lacrimi pe asfalt

Ma împiedic și cad
De lacrimi pe asfalt
Sunt lacrimi sfințite
De bocanci strivite

Mă rog îngerilor să aibă în pază
Suflete sfinte
De părinți părăsite,
Părinții uciși
Sub gloanțele lașe
Părinții plângând
Sub munții de oase

Cad pe pământ înrosit de durere
Lacrimi de înger mă acoperă grele
Doamne, cu groază Îți cer
Fă-le durerea zboruri spre cer
Spulberă groaza din sufletul lor
Părinților ce-n fața copiilor mor

Iar lor, cei rămași orfani pe pământ
Fă-i sa își uite blestemul lor crunt
În crudul război de-a se fi născut

Cu durere pentru orfanii Războiului din Ucraina

Sânge de dac

Curge prin mine sânge de dac
Ochii mi-s vulturi, gura mi-e spadă
La nedreptate nu pot sa tac
Țara mi-e mumă, țara mi-e tată!

Locul în care venit-am pe lume
Sub cer infinit e cel mai sfânt
Aici mi-e și rău și-aici mi-e și bine
Trupul din-trânsul îmi este rupt .

Când vine dușmanul să-mi ia din pădure
Mă-nfig în pământ și mă cresc un copac
Tăiați dar din mine odioase jivine
crăpare-ar toporul sub sânge de dac!

N-am multă avere, așa m-am născut
și sunt fericită cu zestrea primită
Copiii și neamul sunt darul meu sfânt
în țară rămân chiar și rănită.

Pruncii ni-i creștem sub legea dreptății
săraci de vom fi, sărăci ne vom stinge,
le scriem limbajul onestității
"aleșilor" rai pe care-i vom-învinge!

De vine tiranul, tiranul să plece!
Luptăm pan' la moarte să nu fim 'nrobiți,
vlaga din el toată să sece,
nimic nu subjugă dacii-învrăjbiți!

112

Din piepturi ne smulgeţi ultima suflare
Cu forcepsul indiferenţei voastre
Apoi dați ţării știre c-a fost o întâmplare
Creată de condiții meteo nefaste

Ne-ați luat de lângă rude şi de lângă prieteni
Si ne-ați lăsat să-ngheţe sângele în noi
În timp ce voi dormeaţi în paturi somptuoase
În locul nostru mai bine-ați fi fost voi!

Contează omenia, curajul, dăruirea?
Pălesc în faţa lenei, minciunii şi a urii
Noi că ne-am dus...aşa ne-a fost ursirea
Dar voi rămâneţi mândri, ucigași de familii

Toţi oamenii cu suflet care ne plâng plecarea
O singur'-alinare mai au în a lor viaţă
Că noi prin moartea noastră şi către-a cer chemarea
Scăpat-am pe vecie de-a voastră ignoranţă



În memoria studentei Aurelia Ion  şi a lui Adrian Iovan