Unde?

Unde erai când eu te căutam
Prin vise,
printre gânduri?
Şi ce făceai când te descopeream
pierdut pe după temeri
pentru idei nescrise?

Unde fugeai când eu
veneam spre tine
şi în genunchi te imploram să stai?
Şi unde te opreai cu teamă-n suflet
Să nu cedezi, să nu mă ai?
 
Unde ești acum
când pașii mei,
cu tălpile rănite și pielea zgâriată,
au obosit și au căzut în drum?
Nu ți-e mila de ei,
nu te-nfioară credinţa lor trădată?

Când te-am găsit după prea multă vreme
Îmbrățișarea mea ți-a fost străină...
Ai ignorat toate acele semne
şi toată truda mea prin care
din suflet către tine împrăștiam lumină

Te-am regăsit o clipă,
același zeu în care
cele mai scumpe vise
mi le-am pus la păstrare...




foto - arhitect Coriu Alexandru  http://alexandrucoriu.blogspot.com/

Parfum de tine

Îți regăsesc mirosul în fiecare umbră
Ce palidă răsare de sub un vechi fior
Mă-mbăt cu amintirea unei poteci-n penumbră
Pe care-am urmărit un semn de-al tău picior

Respir cu îndrăzneală orice vie speranță
Ivită din cuvinte şoptite pe ascuns
Aştept locul şi timpul să-ți fie-n siguranță
Dorința zdrobitoare ce-n piele ne-a pătruns

Dar până-atunci ţi-adulmec izul primăvăratic
Oriunde prin visare în mine îmi apari
Presar pe pielea udă cuvântul aromatic
Prin care din mirosu-ţi parfum fin îmi prepari

De cumpărat

http://www.edituravremea.ro/poeme-naive

Să-nveţi să uiți

Să vrei să poți să știi să minți
Că nu ți-e greu, c-ascunzi ce simți
Să știi că vrei să-nveţi să uiți
Și-n tot ce faci nu te dezminți.

Să poți batjocori durerea
Să schimbi căderea cu puterea
Să zbori când aripa ți-e ruptă
Să urci panta cea mai abruptă

Să vrei să poți să razi când plângi 
Și sufletul ți-s răni adânci
Dar tu să poți să vrei să urci
Spre cer pe ascuțite stânci

Din tot ce faci să-nveți s-asculţi
Un suflet ce poți să-l ajuţi
Pentru c-aşa tot ce vei da
Durerea ta-ți va alina...

Durere

Îți cresc din piept
Haite de hiene
Flămânde și agresive
Dornice să devoreze
Dornice să-și înfigă colții
În carnea fragedă a unei iubiri

Le văd cum aleargă nebune
Adulmecând dorințe și doruri
Cu ochii injectați
Şi strigăte bolnave

Îmi înfig braţele în ele
Şi le împing cu picioarele
Şi cu tot trupul meu
Cu toată puterea pe care mi-o dă
Speranța

Creaturilor ciudate
Nu vă las să vă faceți de cap!
Nu aveți voie să vă hrăniți
Cu sufletul naiv și neajutorat
Al unui îndrăgostit...


Hiene nemiloase
Întoarceți-vă în inima canaliei
Care v-a zămislit

O taină

Fiecare plecare este un urlet
al unei doine pe versuri
reprezentând erori,
sau poate doar frânturi de aminitiri...
ori poate este o piedică
în calea pașilor ce duc spre uitare

Fiecare plecare îmi sapă 

un şanţ dureros în care ploaia
a plâns întâmplările întâlnirilor noastre

de prea multe ori decalate

Fiecare plecare
este o durere de boală incurabilă
pe care nici otrava nu o poate alina,
ori poate doar o muşcătură veninoasă
a spaţiului care ne ţine depărtaţi
şi ne răneşte tot mai în adânc
în timpul trecerii reîntâlnirilor ratate

Dar fiecare reîntoarcere este un miracol
al regăsirilor aceloraşi tărâmuri
prin care tu-ți porţi paşii
şi o minune cu izul de prospeţime
al aerului ce stă în juru-ți să-l respiri

De aceea mă scurg ca un nisip colorat
printr-o strâmtură de clepsidră
topită de singura taină ce mă mai uimeşte
aceea ca m-ai așteptat existând

Tristeţe

William Bouguereau - The Sadness of Love (1899)

Uneori mă apucă tristeţea
Mă cuprinde de jos în sus,
Îmi strânge picioarele
şi-mi lipeşte braţele de trup
Apoi mă atinge în inimă
Și se cuibăreşte acolo
Căci unde poate fi mai bine decât în inimă?
Apoi își întinde tentaculele dureroase
În gât și mă împiedică să strig
Și-mi înfige degetele în ochi
Până ce-mi dau lacrimile
şi până ce lumea o văd prin ceaţă
şi-mi cuprinde şi creierul
Ca o psihoză şi face ce vrea din el

Îi dictează de pildă scenarii stupide
Cu imagini şi personaje reale
şi-i prezintă ca într-un film
Scenă după scenă cu tot ce va urma
şi inima biata, crede, că-i subjugată
Iar glasul, neputincios, nu poate a mai plânge
şi ochii...ei rămân secătuiţi

Uneori această tristeţe nu vrea să mă lase
stă lipită de mine de parcă ne-am fi născut împreună
şi mă îmbie să caut răspunsuri
şi să cer explicaţii
Apoi râde de mine că nimic nu mă poate-ajuta

Dar alteori ea dispare ca fumul împrăştiat de vânt
Lăsându-mă liberă şi zâmbitoare
Cu fruntea relaxată şi privirea albastră
Cu buzele vioaie şi cu mintea limpede
Cu inima deschisă şi cu braţele
înnodate într-o îmbrăţişare contorsionată
Fără a mai cauta răspunsuri,
Ci doar a dărui din zâmbetul meu
Fiecărui suflet care-mi este aproape
Îmbrăcat în culori de mulţumire
şi de sinceră recunostinţă

Pădurea de frasini

Pădurea de frasini
Cu poteci rătăcite
Şi umbre alungite
Ne-a smuls şoaptele
pierdute printre muşchii zemoşi
şi într-un ecou repetat
Le-a aruncat
Peste gâzele mustăcioase

Pădurea de frasini ne-a privit
Din înalţimile înfrunzite
Si s-a bucurat de paşii noştri
Pe care ni i-a răpit
şi i-a petrecut dincolo de zarea văzută
într-un colț de pârâu lăcrimat

De ce ne-am iubit în şoaptă
în pădurea de frasini,
Când ea ne aștepta ţipetele
Ca pe triluri animalice,
doar ca să-şi astâmpere nemurirea
de printre trunchiurile năpădite de sălbăticie?

Dintr-un cer profund
Un clopot solemn bătea a bucurie…

Vreme rea

Când vremea încă plânge
și timpurile-s reci
și norii groși cu sânge
Vibrează vise seci

Când vântul nepăsării
Tresare prin cotloane
și soarelui și zării
le pune reci canoane

Când vuietul durerii
Turbează lacrimi scurte
și fulgerele stării
iți aprind ieșiri rupte

Oprește și așteaptă
Să treacă vijelia
Tăcerea-i înțeleaptă
și spulberă  mânia

și orice rea furtună
Ce-n grele valuri doare
Scoici dulci pe mal adună
Stropite cu mult soare

Paste Fericit!