Ne cad frunzele

 

ne cad frunzele
ca lacrimile ne cad
galbene, cărămizii sau pe alocuri verzi
ne cad
ca lacrimile

ne zboară vântul
ca pe frunzele uscate
ne usucă, ne răsuceşte, ne zboară
ne zboară
ca pe nişte frunze uscate

ne usucă gerul
ca pe crengile rămase fără frunze
sleindu-ne de căldură
ne usucă iarnă
ca pe frunzele uscate
căzute din cer

ne cad frunzele
ca lacrimile ne cad

Azi noi suntem părinți

copiii noștri, sufletele noastre
lăsați-ne pe frunte să vă sărutăm
noi suntem slugi sub trupurile voastre
de-acum până spre ceruri să plecăm

c-atunci când voi lipsiți și-ntârziați
începem să ne îngrijorăm
poate ca suntem noi exagerați
și sigur vă și enervăm

dar dacă-odată vă îmbolnaviți
tot cerul năpustește peste noi
viața ne-o dăm să fiți mereu feriți
de griji, de boală, de nevoi

nu vrem decât să creșteți mari
de nimic să nu fiți lipsiți
luați aminte, că-ntr-o bună zi
veți fi și voi ca noi, părinți

 

Amor

prin vârful degetelor îţi picură dorinţa
fierbinte, ca ceara topită
se-aşterne alunecoasă pe pielea aburindă
vârful degetelor tale
înmărmurite pe sânii mei

prin colţul ochilor îţi picură pasiunea
limpede, ca lacrima unui sfânt
se prelinge languroasă pe obrajii îmbujoraţi
lacrimile tale
alunecânde spre colţul buzelor mele

prin marginea inimii tale zvâcneşte iubirea
diafană, ca un curcubeu strălucitor după ploaie
se depune ca un omăt mătasos în sufletul meu
dragostea ta
picură în mine până la umplere...
 

Sfârşitul lumii

o stranie tăcere zace în ceruri stinse
şi parcă prevesteşte un sfârşit de lume
fulgere nevăzute se-ntind zvâcnind aprinse
să dea foc ierbii dese parcă stau anume

dar ochii mei vibrează din lacrimile roşii
şi palmele-mi frământă durerea-nţepătoare
m-am săturat de gesturi primite de la laşii
ce fug precum gândacii când dau de puţin soare

e chiar sfârşitul lumii şi nu vreau să m-ajuţi
e lumea mea distrusă de plecarea ta
mai bine stai deoparte, încearcă să mă uiţi
căci teama ta înseamnă apocalipsa mea




 

Nu-mi lãsa fluturii

 

nu-mi lãsa fluturii sã moarã
sau vraja unei mângâieri,
de-a lungul mâinii mele drepte
sã se topeascã, sã disparã

nu-mi lãsa dulcea amintire
sã se evapore încet
să-mi sape-n suflet urme mici
ca niște cicatrici

nu-mi lăsa gesturile tale
ce le-am primit cândva
să mă rănească și să doară

te rog plângând:
nu-mi lăsa fluturii să moara!

Linişte

o linişte caldă se-aşterne pe gene
inspiră visare şi lungi mângâieri
se scurge prin norii de ceaţă alene
un soare plapând, radiind adieri

din marea albastră ne-nvolburată
doar liniştea pietrei se mai aude
o perlă se naşte din scoica furată
de valul tăcut şi sub şoapte s-ascunde

lumini tresărind din timidul crepuscul
se joacă feeric prin fine nisipuri
ramân căpătâi la întâiul opuscul
al amintirilor pierdute-n răstimpuri




 

În tine

sunt încă în urma ta
umbra ta se contopește cu a mea
și pașii mei se adâncesc în urmele tale
mă vezi?

sunt încă în gustul tău
tot ce mănânci, miroase a mine,
iar căpșunile au gustul sărutului meu
mă simți?

sunt încă în mintea ta
gândurile tale parcă ți le-aș șopti eu
iar în toate gesturile îți apare himera mea
mă auzi?

chiar acum,
chiar aici,
sunt!
sunt încă în tine
mă trăiești?

Puţin

Puţine cadouri ai primit de la mine:
o pană şi o carte, cartea vieţii mele

Puţine întâlniri ai avut cu mine:
prima oară apoi, ultima oară

Puţine cuvinte ţi-am spus:
câteva acelea care se şoptesc cu privirea

Puţine stări am trăit pentru tine:
doar pasiunea şi iubirea

Ţi-am dăruit atât de puţin,
doar atât am avut: sufletul meu!





 

Copacul

iubindu-mă cu tine, respir prin frunze cerul
și fruntea mi-e lipită chiar de-un sistem solar
trăiesc prin toți rărunchii culoarea, curcubeul
și cresc din Antarctida până-n astrul polar

iubindu-mă cu tine, din trunchi, din rădăcină
lăstari solari se-nalță spre cerul incolor
parfumuri dulci adulmec de sub a scoarței smirnă
și m-adâncesc în chipu-ți verde și multiflor

iubindu-mă cu tine, copacul milenar
asist chiar la big-bangul omenirii
ajung din euglenă trup multicelular
și bându-ți seva verde, învăț taina iubirii


Inspiratia mi-a venit de aici: http://vimeo.com/51003227?fb_action_ids=4964241263077&fb_action_types=og_vimeo%3Aupload&fb_ref=og_api&fb_source=other_multiline&action_object_map=%5B539263646090817%5D&action_type_map=%5B%22og_vimeo%3Aupload%22%5D&action_ref_map=%5B%22og_api%22%5D&fb_collection_id=10151435804318964&ref=profile

 

Curteana

pe pielea-mi bronzată îţi sprijini cuvântul
ducându-mi spre buze sărutul, alintul
îmi legeni genunchii şi-mi mângâi o geană
"genunche-mi în faţă, frumoasă curteană!"

şi perla ce-atârnă la gâtul supus
străluce rebelă în propriul apus
îmi rogi glăsuirea smerită să-ţi fie
"ramâi nestemată, copilă zglobie!"

pe piele-mi bronzată îmi scrii marturia
a celei mai dulci nebunii: adâncirea
eşti tot universul din care traiesc
"pe pielea cea arsă te-ating, te gravez, te iubesc!"