Nu știu cum și de ce, zilele astea m-am gândit la cum e să mai primești scrisori. Scrisori adevărate, venite prin poștă și puse în plicuri pe care sunt lipite timbre de-alea cu zimți. Nu mai știu de câtă vreme n-am mai scris si n-am mai primit o scrisoare, un bilețel, o felicitare, un răvaș. Cu atât mai puțin o scrisorică de amor. Au trecut ani de zile de când n-am mai citit o scrisorica de amor lacrimogenă. Îmi amintesc cum stăteam eu întinsă pe pat și-mi curgeau lacrimile una după alta pe o foaie de-aia dictando, scrisă cu cerneală indigo. Si literele se întinau, se îmbinau intre ele și cuvintele și frazele căpătau în mintea mea o însemnătate aparte. Si citeam, si reciteam de 100 de ori, pana ce ajungeam sa cunosc fiecare virgula, punct, fiecare literă în parte cu ochii închiși. Apoi luam și eu o foaie și începeam să aștern un răspuns timid. Si-mi reciteam răspunsul meu și mototoleam foaia. Si încercam din nou și iar eram nemulțumită de încercările mele. Si eram supărată că răspunsul meu nu se ridica la valoarea literară a scrisorii primite. Si plângeam fără sa mai știu de ce: de fericire ca primisem o scrisoare de amor sau de tristețe ca nu sunt și eu în stare sa scriu una la fel de lacrimogena.
Nu ca mi-este dor de o astfel de scrisoare, pentru ca știu ca n-am de la cine si de ce primi. Dar să presupunem ca as fi o adolescentă în epoca computerului care primeste o scrisorica de amor de la iubitul ei. Parcă nu mai e așa de romantic să lăcrimezi pe o tastatură neagră. Nu?
