joi, 27 iunie 2013

Tu


eşti mirosul ierbii de sub tălpile mele
şi prospeţimea cerului după plânsetul ploii
şi căldura soarelui după zorii reci
eşti dragostea din ochii parinţilor
şi îmbrăţişările pătimaşe ale copiilor
în întâmpinarea bunicilor
eşti devotamentul primei iubite
şi căinţa prietenului care ţi-a greşit

uneori eşti ceea ce sunt doar eu:
gândul meu, privirea mea şi gesturile mele
tot ce respir, tot ce trăiesc, eşti tu.
alteori eşti simplu: tu
tu, cel care mi-a dezvăluit secretul iubirii nemărginite
 

marți, 18 iunie 2013

Pentru iubire


Pentru iubire m-aş preface
un rac în a lui carapace
trăind în ale lui constrângeri
fugind în spate şi plângând la-nfrângeri
aş suporta şi umilinţa
şi lacrimi, doruri, dar şi credinţa
că într-o zi iubirea mea
va bate-adânc în fiinţa ta

Pentru iubire-aş doborî
din ceruri stele, le-aş urî
pe toate rând pe rând le-aş stinge
pentru a te putea convinge
ca una poate fi-a ta stea
şi-aceea e iubirea mea

pentru a mea iubire, pui
cred c-aş ucide fiinţe vii
şi m-aş lupta să înţelegi
că vreau să câştigi, nu să pierzi
să simţi că al meu sânge curge
la tine-n vene, dar se scurge
spre abisul în care eu
ma-ndrept absurd, mi-e foarte greu

voi dispărea pentru iubire
voi lupta pentru dezrobire
voi rupe lanţul de iluzii,
doruri şi chin-mi vor fi provizii,
dar ştiu că oricât m-aş lupta
rămân pe viaţă sclava ta
şi a iubirii pentru care
voi reînvia c-o sărutare...




 

duminică, 16 iunie 2013

Interviu pentru Mediascop

 
 
Cine este Elena Otilia Pîrlea în viaţa de zi cu zi? De unde vine şi încotro se îndreaptă?
M-am născut şi am crescut în Râmnicu Vâlcea, un orăşel prietenos şi modest de pe Valea Oltului. Am terminat un liceu teoretic, profil matematică-fizică. După ce am trecut prin toate meseriile pământului, m-am decis în clasa a XI-a să mă fac arhitect. Cred că a fost cea mai înţeleaptă decizie pe plan profesional pentru că este o meserie cu multe posibilităţi de manifestare din punct de vedere al creativităţii. Mai mult decât atât, este o meserie incitantă care îţi pregăteşte permanent noi provocări. Sunt mamă a doi băieţi de 6 şi respectiv 3 ani. Nu mi-am făcut planuri pe termen lung – îmi doresc să-mi văd copiii mari, capabili de a alege pentru ei ceea ce le este cel mai bine.
De ce poezie… în contextul în care eşti absolventa unor facultăţi tehnice cu specializări de inginer mecanic şi urbanist?
Nu ştiu exact cine mi-a insuflat dragostea pentru poezie. Îmi amintesc doar că prima poezie am compus-o în gând la grădiniţă şi am recitat-o ruşinata unei colege. Înainte de a ajunge la şcoală am învăţat să citesc şi cred de atunci am citit tot ce mi-a picat în mână: poveşti, poezii, proză. Şi tot de atunci am început să scriu ori de câte ori aveam ocazia şi pe orice prindeam. Scriam şi desenăm orice colţ de hârtie. În clasele primare, la orele de compunere, întotdeauna învăţătoarea mă punea să-mi citesc prima compunerile. Cred că era materia la care am avut tot timpul 10 pe linie. În clasă a VII-a profesoară de limbă română a aflat că scriu poezii şi m-a încurajat să nu mă opresc. A făcut chiar demersuri pentru a-mi publică o parte dintre ele, dar nu s-a concretizat nimic.
În clasă a VIII-a, la admiterea la liceu am vrut să merg la filologie. Mama m-a sfătuit să urmez un profil real, convingându-mă că e mai bine pentru viitorul meu să mă axez pe astfel de materii. Aşa am intrat la matematică-fizică, de unde cu uşurinţă m-am putut orienta către facultăţi tehnice. Poezia şi dragostea pentru literatură m-au urmărit pe tot parcursul liceului, fiind singura din clasele de profil real care mergeam la olimpiadele de limba şi literatura română, alături de colegii de la filologie.
Nu am scris doar poezie. Orice gând, orice stare… simţeam nevoia să mi le scriu. Păstrez mare parte din scrierile din copilărie. Unele sunt amuzante prin naivitatea şi inocenţa lor.
elena otilia pirleaCum ai început să scrii „organizat” şi ce te motivează? De unde îţi găseşti inspiraţia?
După naşterea primului copil am descoperit blogul. Mi s-a părut o idee excelentă de a scrie
într-un mod organizat, fără riscul de a pierde ceva. Aşa am început să am curajul de a arată şi altora ceea ce scriu, aşa mi-am făcut noi prieteni, iar pe unii dintre cei vechi i-am „cucerit”. Pot spune că acest lucru mă motivează. Susţinerea lor mă ţine în priză.
Inspiraţia? Este peste tot în jurul meu, dar în principal oamenii mă inspiră mai mult decât natură, decât întregul univers.
Unde scrii, cum scrii? Ai nevoie de o stare anume, de un loc anume?
Intotdeauna scriu pe blog. Seara, când mă bag în pat scriu pe telefon. În ziua următoare încerc să transpun pe blog ceea ce am scris cu o seară înainte. Nu fac corecturi decât de diacritice, foarte rar de exprimare sau legate de rimă. Scrierile de care nu sunt mulţumită nu apar deloc pe blog şi nici nu revin asupra lor. Dar rămân şi ele scrise undeva, le recitesc deseori şi hotărăsc de fiecare dată acelaşi lucru, de a nu apărea nicăieri. Legat de stare, cred că trebuie să fiu ori tristă, ori foarte obosită ca să-mi iasă ceva cât de cât coerent.
Primul tău volum a apărut în 2012. Povesteşte-mi un pic cum ai ajuns acolo şi ce ai simţit când ţi-ai văzut prima carte publicată / vândută.
Primul volum a fost o nebunie. Mi-a generat atâta adrenalină încât să-mi ajungă pentru tot restul vieţii. La insistenţele unor prieteni, m-am decis să trimit poeziile la unele edituri. Am trimis întâi la „Cartea romaneasca” la concursul anual organizat de ei. Pentru că nu am câştigat nimic, m-am ambiţionat şi am ales 5 edituri de pe piaţă, carorara le-am trimis întregul manuscris. Două dintre ele m-au refuzat, trei m-au acceptat. Am ales „Vremea” şi am început colaborarea. După ce am dat „bun de tipar” cred că am început să plâng de fericire. Lansarea, apoi vânzarea primului volum mi-au dat încredere în mine şi m-au făcut să nu-mi mai fie ruşine de a mă lăuda rudelor şi prietenilor că eu scriu poezie. Au trecut mai mult de 20 de ani că să prind acest curaj.
Anul acesta ai lansat cel de al doilea volum de poezii, un volum închinat bărbatului-partener. Vorbeşte-mi un pic de relaţia ta cu poeziile cuprinse în volum.
Al doilea volum cred că mă reprezintă pe deplin, este îndrăzneţ şi-mi relevă mare parte din acea nebunie de care are nevoie orice artist ca să creeze. Poate e mult spus „artist”, dar a recunoaşte că o anumită doză de nebunie am şi eu în mine nu mi se mai pare o ruşine. Da, este un volum dedicat iubirii mele pentru bărbat, bărbatul-partener, dar şi bărbatului-visat, pentru că aşteptările mele sunt, neîntemeiat, foarte mari. Iar atunci când visele mele nu-mi sunt îndeplinite, îmi revărs furia, frustările în poezie.
În cazul tău, care e drumul de la creaţie la publicare?
Eu mă simt, fără falsă modestie, un artist în adevăratul lui sens. Simt că am şi nebunia, şi inspiraţia, şi ustensileleeop 1 necesare pentru a exprima exact ceea ce simt şi pentru a crea. Îmi place şi sunt mândră că am început să fiu publicată. De acum înainte nimic nu mă mai poate opri. Nici chiar critica specialiştilor.
Cum te simţi ştiind că ai trecut de pragul de “autor debutant”?
Faptul că nu mai sunt debutant îmi da siguranţă lucrului bine făcut. Faptul că am nişte cititori constanţi şi prieteni care mă sună să-mi spună că s-au regăsit în unele poezii, îmi da aceeaşi satisfacţie fascinantă pe care o am când văd ridicată o casă sau un alt obiectiv proiectate de mine.
H.G. Wells spunea (parafrazez) că în fiecare lucrare a unui scriitor acesta pune şi o parte din el, că nu poate scrie fără a există o fărâmă de adevăr. E adevărat şi în cazul tău?
Da, da, absolut. Toate poveştile mele scrise în proză pornesc de la un personaj real sau de la o întâmplare din viaţa mea. Iubirea evocată în versurile mele este reală. Versurile mele sunt chiar sufletul meu. Cine mă cunoaşte şi în viaţă de zi cu zi, ştie acest lucru, iar poezia mea nu face decât să-mi confirme anumite sentimente pe care de multe ori nu am curajul să mi le manifest altfel. Ştiu, nu păr, dar am fost şi voi rămâne o timidă.
Ai iniţiat pe Facebook un grup intitulat “Cenaclul Îndrăzneşte”. Cum ţi-a venit ideea şi care ar fi scopul lui?
Cenaclul „Îndrăzneşte” este un vis de-al meu din copilărie. Am avut norocul de a face parte în copilărie dintr-un cenaclu literar şi un cerc de matematică. Eram supuşi la provocări fabuloase, se organizau concursuri şi serbări, la care participăm cu o fericire frenetică. Tot din timiditate l-am lansat pe Facebook, ţinându-l „secret”, pentru a le asigură participanţilor o oarecare intimitate. Aş vrea să-l trec din virtual în real, dar cred că trebuie să depăşesc acea timiditate de care vorbeam mai sus. Visez să devină un cenaclu cu mulţi membri din rândul copiilor şi tinerilor plini de creativitate care duc lipsă doar de un impuls că să-şi manifeste trăirile prin artă.
Pe blogul tău ai o secţiune dedicată special lucrărilor tale de artă plastică. Aşadar, pictură, poezie, un om universal, multilateral dezvoltat? Când mai ai timp şi de pictură? Ai expus deja?
Da, pictez, cu aceeaşi reţinere pe care o are orice începător, însă cu aceeaşi dedicaţie cu care şi scriu. Intenţionez să expun anul acesta, am nişte proiecte în minte pe care le voi materialiaza, dacă timpul îmi va permite. Pot să mă laud că am vândut deja câteva tablouri, am lucrat şi pe comandă. Dar cele mai multe dintre ele le-am dăruit. Şi asta nu pentru a-mi face publicitate, ci doar pentru că altfel nu am ştiut să-mi manifest afecţiunea pentru unele persoane.
Iar asta ne aduce şi la blog. De ce blogul? Postezi doar poezii deja publicate sau şi lucrări noi? Am văzut că ai şi ceva articole în proză.
Blogul deja face parte din viaţa mea, din mine, din rutina mea. Orice scriere de-a mea apare întâi pe blog, după care, va apărea sau nu şi într-o publicaţie. Cochetez şi cu proza, am început şi un roman (singurul care nu este afişat şi pe blog), dar probabil că primul volum de proză la care mă voi încumeta la un moment dat va fi unul de nuvele. Până atunci mă mai joc şi mai exersez cu poezia.
 
mirona mitache

Mirona Mitache – redactor Mediascop

miercuri, 12 iunie 2013

Anunţ

Pentru că unele comentarii au devenit răutăcioase, am activat moderarea lor. Panseluţa, anonim1, anonim2, anonim x, aveti tot dreptul sa comentaţi cât vreţi. Eu voi hotărî dacă un comentariu va apărea sau nu pe blog. Prefer sa fie comentarii pe subiectul articolului, nicidecum jigniri la adresa vreunui/vreunei cititor/cititoare.

Vă urez în continuare lecturare plăcută.

luni, 10 iunie 2013

Mă dezbrac de tine


mă dezbrac de tine și de brațele
cu care m-ai învăluit
te alung din suflet și-ți arunc
toate cuvintele mincinoase pe care mi le-ai șoptit
împrăștii departe de mine
toate promisiunile neținute,
călcându-le cu tălpile indecise odinioară, acum hotărâte

mă dezbrac de tine și de toate visele inoculate
de toate mângâierile așteptate
și de sărutările după care buzele mi s-au pârjolit
de pașii alergând după tine fără de izbândă
și de toate așteptările nemeritate

mă dezbrac de tine
rămân goală, așa cum m-ai cunoscut
îți păstrez doar ceasul pe care mi l-ai legat de mână
pentru a-ți măsura timpul rămas până ce
mă vei căuta îngenuncheat tu!

Mi-ai uitat nebunia?

 
 
mi-ai uitat nebunia?

mi-ai uitat lacrimile ce le strângeam în vase transparente când erai departe,
pentru a-ți spăla obrajii cu ele când te regăseam?
mi-ai uitat zbaterile sinucigașe în care mă tăvăleam când te asteptam,
urmate de rătăcirile pline de nebunia zborului fără aripi atunci când veneai?

și nopțile în care-ți scriam poezii interminabile, fărăa rimă, fără logică, fără început și fără sfârșit,
dar pe care tu le înțelegeai ataâ de bine, pentru că ma citeai pe mine... le-ai uitat?

mi-ai uitat fericirea zdrobitoare ce mă cuprindea când te aveam langa mine?
și focul ce ardea în mine când ma atingeai? și fiorii vizibili din pielea subjugată de atingerea ta atât de rară și de întâmplătoare?

ai uitat toate acestea?
te blestem să nu uiți nebunia cu care te-am iubit și să ajungi și tu să iubești așa!

vineri, 7 iunie 2013

Când te iubeam


când te iubeam, soarele îmi răsărea zâmbind
și-mi apunea mângâindu-mi obrajii, precum sărutul tău
și ziua-mi începea proaspătă și optimistă
și se sfârșea precum o vacanță reușită

când te iubeam, zilele aveau sens
și sensul lor îmi dădea energia necesară
pentru orice vis pe care-l încropeam împreună
zbătându-ne spre a-l împlini

când te iubeam așa cum te iubeam
și când tu mă voiai așa cum mă voiai
simțeam strălucirea aerului din juru-mi,
știind că ochii-mi licăreau în fața chipului tău

când te iubeam...timpul avea altă logică
 

joi, 6 iunie 2013

Muza


A vorbi despre muze este ca și cum ai vorbi despre modul în care faci dragoste, despre cum te simți când ai orgasm, despre ceea ce simți în cea mai intimă, personală și secretă clipă din timpul tău. A vorbi despre muza ta e ca și cum ai sta dezbrăcat într-un cub de sticlă amplasat în mijlocul unei piețe aglomerate. Muza pentru creator este ceva sfânt, extrem de personal și de intim. Este un sacrilegiu din partea artistului s-o dezvăluie, s-o descrie sau să se mândrească cu ea. Muza nu se arată niciodată privitorului, pentru că trebuie să fie intuită. Tu ca beneficiarul operei nu ai voie decât să-ți imaginezi, să intuiești muza reală, iar autorul nu are voie s-o prezinte decât ca pe-o replică. Nimeni nu are voie să cunoască secretul muzei, decât însuși autorul.
Când vezi o capodoperă, inevitabil te gândești: cine l-a inspirat pe autor? Cine i-a fost muză? Și următoarea dorința este ca și tu să poți deveni o muză. Te intrebi: pot fi eu muză? Ne dorim să fim modele în viață pentru cei tineri. Visăm să fim doriți, să inspirăm, să stârnim dorințe, să fim iubiți și apreciați. Să inspirăm creatia, să stârnim creativitatea și ulterior să fim transpuși în opere de artă. Dar merităm? Avem această forță lăuntrică, avem în noi ceva atât de puternic încât să poată fi transpus într-o operă de artă?

Muza pentru un artist este chiar sufletul său. Ea nu moare niciodată, nu seacă, nu-și pierde din calitatea ce dă viață creației. Un singur lucru nu știm noi, privitorii de rând: ca muza se schimbă. Rămâne ca sursa de inspirație (fără ea nu există operă de artă), dar se preschimbă neîncetat în alta. Muza rămâne lipita de artist, trăiește în el și prin el, dar ea-l transforma, îl desăvârșeste tocmai prin capacitatea ei incredibilă de a fi mereu "o alta".
Nu-l întreba pe artist cine i-a fost muză. Nu-ți va spune niciodată adevărul.


Foto: "Muza dansand" - Andrea Mantegna (n. 1431 pe Isola Mantegna -inițial Isola di Carturo- de lângă Padova - d. 13 septembrie 1506 în Mantova a fost unul din cei mai importanți pictori și gravori al Quattrocento-ului din Italia de Nord).

marți, 4 iunie 2013

Nu cred


Nu mai cred în povești cu zmei şi cu zâne
nu mai cred în cuvinte aruncate în grabă
nu mai cred în  intenţii şi-n sentimente bune
pe care le înşiri ca marfa-n tarabă

cu greu îmi reprim mâhnirea ce-apasă
în suflet când simt că mă minţi
mă lupt să pastrez iubirea rămasă
și-ți implor tot ce-mi spui să dezminţi

și cred că ce-mi spui e-adevărul,
tu nu minţi de fel,
dar simt că din nou îmi îndrugi o poveste frumoasă
și vreau să te cred și te cred, dar mă-nșel






















 


luni, 3 iunie 2013

Pe o bancă


- Ți-a fost vreodată dor de mine?
- Da. De multe ori îmi bag capul în perne și plâng înnăbușit, ca sa nu fiu auzit de cei din casă. Alteori mă urc în mașină și plec de nebun, unde văd cu ochii. Odată m-am și rătăcit.

Râde. Ea își lăsă privirea în jos. Îi întinse mâinile și-și trase mânecile în sus.

- Am făcut un gest disperat. Mi s-a părut că viața mea nu mai are rost fără tine. Am vrut să te pedepsesc ca să simți și tu cum e să trăiești fără iubire. M-a găsit actualul meu soț meu și m-a salvat. Îi sunt datoare cu o viață. De fapt... așa a început relația noastră.
- Sunteți frumoși împreună? Îl iubești?
- Cred că da. Îmi pasă de el.
- Nu pot uita cât de vijelios, de sălbatic și de duios deopotrivă mă iubeai. A fost prea greu de acceptat pentru mine că pot fi iubit așa . Dar n-am suportat gândul că și un alt bărbat din viața ta se mai poate bucura de așa iubire. Spune-mi că nu-l iubești așa.
- Tu nu erai gelos.

Îi zâmbi ștrengărește ca odinioară și el simți că vrea s-o răpească și s-o ascundă într-un loc neștiut de nimeni, decât de el. Ea se ghemui la pieptul lui și-i sopti:

- Te-am iubit din prima clipă și o voi face până la sfârșitul vieții.

Rămaseră amândoi împietriți în întrebarea: "De ce nu suntem împreună?".

duminică, 2 iunie 2013

Ţi-am dăruit inima


Ţi-am dăruit inima mea
mi-ai luat-o în palme aşa cum a fost ea,
vibrând de setea respiraţiei tale
Tu ai găsit cheiţa potrivită cu care s-o deschizi

Primul sărut a fost aromat ca un trandafir
Şi prima îmbăţişare a fost ca o baie
în rouă topită din petale moi

Ţi-am simţit sărutul pe buzele roze
fin şi aproape mistuitor
şi inima mi s-a deschis ca un trandafir

Ţi-am dat inima mea
în schimbul sărutului tău parfumat
şi a atingerilor tale mirifice, surprinzătoare,
ca un trandafir ce înfloreşte