Karma

E straniu să trăiești
doar într-o viață
Destine uimitoare
Cu personaje ce par ireale,
Din alte vieți desprinse
Și puse-n cârca ta
De parcă ți-ar fi fost
Cioplite în destin din fragedă pruncie
De către ursitoare

Îți pare incredibil
Dar roata se învârtește
Neîncetat, perpetuum
O clipă ești nimic
Atât de neînsemnat
Ca mai apoi să urci
Să devii împărat

Cândva ai fost un sclav
Gândac ce te târai
Stăpânul tău de-atunci
Te umilea în brânci
Apoi, printr-o minune
Dintr-un nimic pervers
Ai devenit stăpânul
Peste-un regat imens
Tot în această viață
Și nu-n alt univers

E straniu, e hilar, e magic, ireal
Întreaga galaxie
Ți-a complotat destinul
Ai fost pe rând:
speranta,
umilința,
micimea,
neputința
Apoi ai devenit:
puterea,
pasiunea
mărirea
năzuința

Când nu mai crezi în tine
Când nu crezi în destin
Când nu crezi în nimic
Când totu’-ți pare scrum
Doar nu capitula
Nu-ți pierde încă arma
Mai ai încă speranță
Și crede!
Crede-n Karma!

Te-aș fi vrut

Eu te-aș fi vrut în mine
Și tu m-ai vrut afară
Când dorul te cuprinde
M-ai vrea în brațe iară

Eu te-aș fi vrut flămând
De mine nesătul
Când mă vedeai plângând
Deja-ți eram destul

Și te-aș fi vrut întreg
Cu bune și cu rele
Visele mele toate
Ție-ți erau probleme

Eu te-aș fi vrut cu totul
Tu doar ocazional
Tu-mi erai idealul
Eu ți-eram doar banal

Și când în clipa-n care
Eu nu te-aș mai fi vrut
Tu m-ai fi vrut în tine
Dar nu s-a mai putut

Atât de aproape de tine

Sunt atât de aproape de tine

Chiar aici, la doi pași

Ne desparte secunda-ntâmplării

Doar pentru că

Tu o lași

Ochii de-ai vrea să-i închizi un moment

Visul să-l lași în tine să zburde

Timp decadent

S-ar preface

Din secundă-n secunde

Sunt atât de aproape

Șoaptele mele

De-ai vrea să le-auzi

Ai putea

De-ai întinde o mâna spre mine

M-ai atinge pe față

Mi-ai simti toată ființa

Cu toată iubirea din ea

Ziua 16

Dimineața mi-a început cu razele soarelui intrând neobisnuit prin draperie groasa. De unde atâta putere pe frigul asta? O sa merg sa cumpăr niște vin, e ciudat cum de am rămas fără vin tocmai când a trecut Maria pe aici. Ar trebui sa ma apuc sa-mi pun in ordine manuscrisele. Poate chiar va ieși ceva cu acest proiect. Telefonul suna strident chiar in momentul in care ies din dus, tuns, parfumat, curat. E Maria și vocea îmi rămâne înțepenită intr-un “ok. Te astept”

Peste câteva ore Maria intra din nou pe ușa casei mele. Pentru prima oară o văd îmbrăcată sport, intr-o salopeta mulată in partea de sus și evazata către partea de jos. Croiala aceasta o face sa para și mai înaltă și ii da un aer copilăresc. Ma laud ca am cumpărat vin și o servesc imediat intr-un pahar subțirel, parca făcut special pentru degetele ei delicate. Este nerujata, complet naturală și pare atât de tânăra. Ochii ei fără rimel par niște safire, montate parca de un bijutier iscusit. Ma farmecă iremediabil Frumusețea ei și ma trezesc mărturisindu-i asta cu glas tare.

- ești neobișnuit de frumoasa așa și nu cred ca as putea vreodată in viața aceasta sa nu mai fiu îndrăgostit de privirea ta tulburătoare.

Maria nu pare surprinsă, dar mi se pare puțin nefiresc sa roșească.

- ți-am citit romanul. Ai o singura religie in sufletul tău, religia iubirii. N-as fi crezut ca poți ascunde atâta sensibilitate. Orice femeie te-ar putea iubi citindu-te, deși, așa dezinteresat de tine cum te porți, nu as da doi bani pe scriitorul Doru Vișironeanu. Știi care este paradoxul tău? Ca legea hazardului tău este chiar premeditarea universului a întâmplării. Da, nimic nu este întâmplător!

Tremurând ca după o baie in blocuri de gheata o strâng in brațe și îmi înfig nasul in parul ei. Este atât de mătăsos și miroase atât de bine, încât îmi dau lacrimile. Ceea ce a urmat ar fi dezonorant pentru ea sa povestesc. 

Când a plecat, a smuls din mine o parte din suflet.

Stau de câteva ore întins pe patul pe care m-am iubit cu Maria, cu ochii pironiti in tavanul prăfuit și ma gândesc la Frosi.

La naiba, viața asta chiar e surprinzătoare. Când ai senzația ca totul e pierdut și mort, ceva in tine învie și îți da putere sa te ridici. 

Credința mea este iubirea, Frosi! Si chiar asa, nimic nu-i intamplator, frumoasa Maria!

O barcă

O barcă singură pe val 

Și fără vâsle și fără marinar 

Plutea-n derivă în aval 

Pierdută, fără de vreun mal 

Vântul puternic îi schimbă zarea 

Și valul albastru îi răstoarnă chemarea 

O barcă singură pe val

Nicicând nu va ajunge la vreun mal

Ziua 15

foto: "Woman With Blue Eyes - "Amedeo Modigliani Paintings Collection"

M-a trezit telefonul. Cine naiba ma suna atât de dimineața și de ce insista atâta? Alerg spre telefon, am ochii încețoșați de la băutura de aseară. Cred ca am exagerat din nou cu alcoolul. Răspund morocănos și recunosc glasul Mariei. Ma roagă sa rămân acasă, ar vrea sa vina intr-o vizita scurta pentru a discuta despre cartea la care scriu acum. La naiba, i-am zis intr-o doară despre noua mea carte, fără sa-mi treacă o secunda prim minte ca ar putea-o interesa vreodată. 

Alerg ca un hamster pe rotita aceea imbecila din care nu mai poate cobori odată ajuns acolo. E haos in casa mea. Înghesui toate hainele aruncate prin casa pe patul din dormitor. Parca aveam cândva și un aspirator. Îl descopăr prăfuit pe balcon, îl bag in priza. Un miros de șobolan in putrefacție iese din el. La naiba, nu l-am mai curățat de o vesnicie. Incerc sa nu ma panichez prea tare, am totusi 2 ore la dispoziție. Romanul, unde este romanul? Găsesc câteva caiete aruncate pe langa fotolii, cu coperțile pătate cu vin roșu. Sunt scriitor de moda veche, încă scriu de mâna. Am încercat de câteva ora sa scriu direct in word, dar inspirația mi s-a tăiat de fiecare data in fata calculatorului. Tot foaia dictando și stiloul cu penița de aur îmi dau având creator. Sunt caiete mici, pentru scolari, cu niște ursuleți roz desenați pe coperți. Incerc sa le așez in ordinea capitolelor. Așa, e totul aranjat. Am aerisit, miroase frumos in casa. Usa dormitorului in care am înghesuit tot va sta închisă. Nu am timp sa merg sa cumpăr niște flori proaspete, dar remarc cu fericire ca trandafirul japonez mi-a înflorit. Nu știu de cata vreme nu l-am mai udat. Urăsc plantele, mi-e greu sa am grija de ele, dar acesta s-a încăpățânat sa supraviețuiască in preajma mea.

Maria suna la usa. La naiba, chiar a venit. Intra ca o felina, delicata, dar extrem de stăpâna pe sine. Ma întreb dacă aceasta făptura diafana are sentimente. As asemăna-o mai degrabă cu o războinică nemuritoare, decât cu o zeița cu super puteri in ale dragostei. Se aseaza pe canapea și pune mâna pe caietele mele. Pe prima coperta cu ursuleț roz scrie mare cu marker negru “Legea hazardului - partea".
- Sunt curioasa ce înțelegi tu prin legea asta? Apoi, dupa o tacere prelungita, timp in care rasfoieste caietele, spune: pot accesa niște fonduri. Dacă e bun subiectul, putem face și-un film. 
Ma uitam buimac la Maria. Ochii ii sclipeau intr-un turcoaz ca de  ocean. Refuz s-o privesc in ochi, ma răscolesc prea tare și risc s-o devorez intr-o clipita. 
- Data viitoare te rog sa iei un vin. Roșu! Sec! 

O văd plecând, trăgând ușor usa după ea. Ma trezesc îngăimand “vei mai veni?” suficient de incet incat sa nu ma auda. 

Ma trântesc pe canapea, fix in locul in care ea a stat și închid ochii. I-a rămas parfumul impregnat in aer, in camera, in nările mele. Miroase a mare, a ploaie, a aer curat și a cer senin. Cu ochii ei nu ar fi putut mirosi altfel...