marți, 31 ianuarie 2012

Nu-s și eu om?

Jacques-Louis David, Mars Disarmed by Venus and the Graces, 1824, oil on canvas, 308 x 262 cm. Musées royaux des Beaux-Arts de Belgique, Brussels (© Royal Museums of Fine Arts of Belgium, Brussels [dig. photo: J. Geleyns / www.roscan.be])

De ce tu crezi că nu pot fi
la fel cum sunt toți oamenii?
crezi că nu văd, nu simt, n-aud?
sunt și eu om, nu sunt un sfânt...
 
la fel aud și eu, ca tine
un vers, o șoaptă, o melodie
la fel ca tine mă cutremur
și plâng și eu și gem și tremur
 
și gust plăcerea sau tresar
când beau otravă sau nectar
și mă furnică toată pielea
când simt plăcerea sau durerea
 
o floare albă mă-nfioară
cu frumusețea ei de-o vară
iar o furtună mă-nspăimantă
așa cum soarele mă încântă
 
și-mi tot pun și eu întrebări,
dar sunt deschisă la schimbări
și am și țeluri și dorințe
și fericiri și suferințe

pe toate le trăiesc din plin
și stau și plec, mă-ntorc, revin
mă îndoiesc,  m-ntreb, mă zbat,
că-s om ca tine: și cu virtuți și cu păcat

duminică, 29 ianuarie 2012

Despre națiune și virtuți

Știu că nu sunteți obișnuiți cu mine vorbind despre țara mea sau abordând subiecte despre politică, despre români și despre ceea ce se întâmplă azi, acum în România. Am refuzat să fac acest lucru, dintr-o dorință personală de a mă ține departe, de a nu mă otrăvi, de a nu suferi. Pentru că, oricât de nefiresc vi s-ar părea și mie îmi pasă. Și eu vrea să-mi cresc copiii într-o țară mai bună, mai frumoasă și mai potrivită pentru ei. Și eu vreau să mă mândresc cu țara mea sau să nu-mi fie rușine să spun unde m-am născut. D-l Stoica este un scriitor pe care-l apreciez și pe care-l respect așa cum se cuvine pentru tot ceea ce face. Pentru domnia sa și nu numai am scris această scrisoare pe care am postat-o pe Face Book:

Scrisoare deschisă D-lui Dtoica și nu numai...

D-l Stoica este un scriitor stabilit în Austria de mai multă vreme. Este regizor de profesie, dar preocuparea principală acum este scrisul. Prin venele domniei sale curge sângele nostru românesc, iar cultura și scrierile sale sunt de o valoare incontestabilă. De ce m-am hotărât să scriu despre D-l Stoica? Pentru că, deși nu este printre noi, deși nu trăiește în haosul din această țară, deși nu este martor direct la toate nedreptățile de aici îl văd cum se zbate, cum luptă, cum suferă pentru noi, pentru nația noastră, pentru sufletul țării din care a plecat. Sunt puțini români care trăiesc în România atât de înflăcărați în dorința de a face ceva pentru salvarea neamului. De ce? De ce simte nevoia să facă acest lucru? De ce simte că toate valorile țării au dispărut, fiind înlocuite doar de mediocritate și meschinărie? Pentru că Roamanie este la ora actuală doar un teren de luptă pentru politicieni și o bună piesă de circ pentru televiziuni, piesă aducătoare de mulți bani. Oamenii, răpuși de lipsa unei discipline și a unei educații civice, urmăresc ore în șir elucubrațiile prezentatorile de talkshow-uri politice și se revoltă. Se revoltă pentru că-și văd sărăcia în care trăiesc, își conștientizează neputința și non-valoarea.


Nu am orientare politică. Nu țin cu nimeni, nu laud și nu critic niciun partid politic, niciun politician. Niciunul nu mi se pare demn de luat în seamă, suficient de interesant încât să-mi creeze vreo părere. În casă adesea au loc discuții contradictorii plecând de la refuzul meu de a mă implică în dezbateri pe teme politice. De ce? Valoarea unui om la mine se măsoară în alte unități. Valoarea unei țări este dată de oamenii care trăiesc sau care au plecat din ea. Nu este dată de bani, de întindere, de bogățiile naturale, de partidul aflat la guvernare. De aceea vreau să-i povestesc d-lui Stoica câte ceva despre viața din România. Sunt sigură că sunt lucruri pe care nu are cum să le afle de la televizor, de pe FB sau de pe alte pagini de pe internet.

Am fost crescuta de oameni simpli, ambii parinti au fost muncitori. Vacantele toate mi le-am petrecut la tara. Toti 4 bunici ai mei au fost tarani autentici, care si-au construit casele cu caramizi facute de propriile maini. Mi s-a insuflat dragostea pentru Dumnezeu, Biserica, pentru Patrie si pentru Familie. Am invatat de la toti cei 6 parinti ai mei (mama, tata si bunicii) ce inseamna Respectul, Compasiunea, Munca, Generozitatea si alte cateva virtuti pe cale de disparitie. Bunica mea a vazut o singura data Bucurestiul, cand a venit cu fiul ei cel mare pentru o operatie pe cord, fiu pe care l-a si pierdut la scurt timp nu din cauza nepriceperii medicilor, ci din cauza vremurilor si destinului nemilos. Respectul pentru oamenii simpli care muncesc din zori pana la apus fara a astepta nimic de la nimeni probabil ca de atunci il am. Nu este vorba despre resemnare in fata destinului, este vorba doar de ideea pe care o au in sange romanii autentici ca viata este in mainile tale si pentru viata ta tu trebuie sa te zbati, nu statul, nu prietenii, nu politicienii, nimeni!

D-le Stoica, ati vazut la televizor cateva sute sau mii de protestatari afisand lozinci unele hilare, altele dramatice, unele scrise cu greseli de ortografie, altele in versuri. Este de apreciat dorinta dvs de a va alatura lor, sunt de apreciat toti cei care au un tel in viata si lupta pentru el. Cu atat mai mult este mai de apreciat atunci cand acest gest vine de la un om care traieste intr-o tara civilizata, in care toate sunt la locul lor. Acest lucru evidentiaza acele virtuti de care vorbeam mai sus: generozitatea si compasiunea, traduse prin chemarea sufleteasca de a fi alaturi de fratii din tara natala. Dar acei oameni pe care i-ati vazut acolo nu sunt oamenii pe care va asteptati sa-I gasiti aici, luptand pentru o tara civilizata. Nu sunt profesorii care-si fac meseria cu devotament pentru salarii cuprinse intre 800 – 1600 lei. Nu sunt actorii care ne inveselesc sufletele pentru salarii de 1000 de lei. Nu sunt medicii care salveaza viata dupa viata pentru salarii la fel de mizere. Nu sunt pompierii care scot oameni din flacari, nu sunt zidarii, fierarii, muncitorii necalificati care trudesc cate 12 ore pe zi la -10 grade sau la 30-35 grade vara. Nu, acolo nu sunt oamenii care au treaba si care muncesc pana la epuizare pentru painea lor, pentru familiile lor si pentru telul personal. Probabil ca din spirit de solidaritate, cativa dintre cei enumerati de mine au ajuns alaturi de protestatari, dar va asigur ca sunt niste scapari, niste exceptii de la regula.

Un episod dramatic din viata mea a fost imbolnavirea stupida a fiului meu cel mic. A luat un virus si in stare critica am ajuns cu el la spitalul Emilia Irza, la sectia de “terapie intensiva”. Sa va mai spun ca medicii de aici traiesc pe salarii de 1500 – 2000 lei? Sa va mai spun ca isi aduc de acasa hartie igienica, solutie dezinfectanta si de multe ori cumpara medicamente din banii personali? Sau ca pe medicii de garda de acolo, in lungile nopti de zbatere intre viata si moarte ii simteam ca-si doresc la propriu sa-si dea viata acelor mici fapturi pentru a le alina suferintele? Ca pe sefa sectiei am simtit-o cum se prabuseste in ea cand a fost nevoita sa declare decesul unui micut abandonat de cateva saptamani, disperata ca nu a putut face mai mult?

Cunosc profesori care merg kilometri intregi pe jos prin zapezi, prin viscol, prin ploaie sau prin soare sufocant, care au ore la cate doua trei scoli aflate la zeci de kilometri distanta intre ele, tot pentru un salariu mizer, fara sa se planga, fara sa li se para greu. Sunt profesori universitari care in loc sa iasa in strada, stau si cauta metode inedite de a-si atrage studentii. Pe aceleasi salarii… Nu mai vorbesc de actori, de ingineri, de arhitecti, de chimisti, de pompieri, de fizicieni, de programatori, de economisti, de avocati, de scriitori, de pictori, de simpli muncitori si de multi altii care chiar muncesc, care isi fac cu pasiune meseria si pe trei lei. Si nu mai vorbesc de cei care doneaza sange pentru cateva bonuri de masa (pentru ca nu aveti cunostinta ca exista asemenea oameni si aici) sau de cei care muncesc 10-15 ore/zi pentru un SALAM.

Acestia, domnule Stoica, nu sunt in strada. Pentru ca ei au treaba. Ei trebuie sa-si hraneasca familiile, sau sa salveze vieti sau sa-i invete pe tineri despre valorile morale.

In strada ii gasiti pe cei care nu au de lucru, dar care nici nu-si cauta. Cei care muncesc 8 ore/zi, din care cate 10-15 minute de cate 10-15 ori ies in pauza de o tigara. Cei care isi plang de mila si care isi doresc sa le planga si altii de mila. Cei care isi bleasteama destinul, isi urasc viata si cei care asteapta ca Statul si Politicienii sa le imbunatateasca traiul imposibil.

Imi cer scuze fata de oamenii Corecti, Devotati meseriei lor, Curajosi, Muncitori, Intelectuali, Generosi, Patrioti si cu alte virtuti care acum imi scapa care nu au iesit in strada si pe care nu i-am nominalizat. Imi cer scuze si fata de cei care poseda aceste virtuti, dar care au iesit totusi in strada din spirit civic.

In incheiere D-l Stoica, fara intentia de a va supara in vreun fel, consider ca tot ceea ce se intampla la ora actuala aici, in Tara sufletului dvs. este doar o mascarada, este doar o manea cu versuri de Nichita Stanescu, de Arghezi, de Eminescu. Este o insulta la adresa adevaratelor valori romanesti.



marți, 24 ianuarie 2012

Primii fulgi


Iarna trecută fulgii ne-au găsit
Cu sufletele-ncolocite
Într-o spirală 
Si cum ne-au nins
Si cum ne-au mângâiat
Atât de tare ne-au apropiat
Ce minunat!

Am așteptat și-acum
Cu-nfrigurare
Să vină fulgii
să ne ningă iar
Să ne ia sufletele și să le risipeasca
Prin amintiri trecute de hotar
Să le danseze printre reci troiene
Si noi să le privim aproape inghetati

Dar fulgii n-au venit la vreme
I-am așteptat și i-am tot urmărit
Să cadă lenesi sau vioi
Numai să ningă
Si sufletele-au obosit
In așteptare iernii s-au topit

E trist că in final cu greu venit-au
De nicăieri, din cerul mohorat
Si i-am privit cum cad agale
Fără putere, parc-ar fi murit
De-atâta așteptare
Si sufletele noastre
Parcă s-au despărțit

duminică, 22 ianuarie 2012

J’ai soif d’amour



Mi-e sete de iubire
Și-un dor nebun
de vorbe deocheate mi-a venit
Și-aș vrea să-ți simt o palmă
Alunecând pe pielea mea
În timp ce îmi șoptești ceva

E încă ora 12 și nu vreau să renunț
La vis
Și mă întind fierbinte încolocită
Printre albastre perne și cearșafuri

Cât de mult îmi doresc
Să fii aici ca să-mi reciți un vers

M-am săturat de vise, de speranțe
De ceva vreme ești plecat
De azi, de-acum
Renunț la tot și la visat
Cobor din pat

De azi te-am încuiat
Într-un sertar cifrat
Să nu-mi ceri codul
Pentru că l-am uitat

Așa mă iubește el

Așa începe el  să mă iubească: de la vârful degetelor de la picioare.





sâmbătă, 21 ianuarie 2012

Știam


Știam ca n-o să vii
La fel de bine cum știam 
Că nu va ploua în toiul iernii
Si știam că vei adormi obosit
Înainte de a-ți ura eu "noapte bună"
La fel de bine cum știam că un strigat
Nu se poate auzi în vacarmul
unei cascade de râsete
Știam că vei uita de mine
Cum știam că luna răsare înainte
de a se lăsa complet bezna tăcerii
Si știam că nu știi ca eu încă aștept...

Dar uite că tocmai a început să plouă
Când ar fi trebuit să ne trezim troieniți
Si uite că nu dormi când eu
Îmi încă recit rugăciunea
Si că-mi auzi strigarea din vârful rațiunii
pe care te-ai cocoțat cu ușurință
Si că deși ai ochii inchiși,
lumina gândului meu îți călăuzește întunecimile obosite
Iar acum, în această situație, 
Se pare că nu mai știu nimic.

vineri, 20 ianuarie 2012

O venă nerușinată



Aseară tăiam o roșie. La un moment dat am simțit o durere în degetul arătător de la mână stânga. Imediat a început să se umfle și să se învinețească. Brrrr. Ce ciudat! N-am mai pățit niciodată asta. Mi s-a spar un vas de sânge. Hmmm...

Această întâmplare mi-a amintit de colegă mea din cămin, Di.

O cunoașteți pe Di. V-am mai povestit de ea. Di era o tipă obsedată de frumusețe și de trupul ei.

Într-o zi, pe când se epila i s-a părut că are pe picior o venă mai pronunțată:

- Oti, uită-te puțin pe piciorul meu

Mi-am orientat privirea pe piciorul ei. M-am apropiat mai mult pentru a putea surprinde problema lui Di, care părea îngrijorată de-a dreptul.

- Unde trebuie să mă uit? Că nu văd nimic.

- Aici, aici. Și și-a pus degetul undeva în spatele genunchiului, imediat sub el. Vezi, vena asta este umflată.
- Haide măi Di, nu e nimic. Ți se pare.
- Nu, nu, am varice. Trebuie să fac ceva.
- Nu-i nimic de făcut, stai potolită. Nu se vede absolut nimic, decât pielea ta.
- Uită-te cu atenție, se vede prin piele, e urâtă.

 E de prisos să vă spun că nici eu nu am convins-o, nici ea nu m-a convins. Peste un timp a venit cu soluția.

- Oti, am găsit un doctor. Mă operez, gata. O sun pe mama să-mi trimită bani.

- Pentru ce să te operezi?
- Cum pentru ce? Ca să-mi scot vena!

Cred că mi-au sărit ochii din orbite, s-au plimbat puțin pe masă, au intrat la loc și s-au pironit pe piciorul ei. Ești nebună? Cum să-ți scoți vena? Pe unde o să mai curgă sângele tău?

Di a început să râdă. Din privirea ei am înțeles că nu mai e cale de întoarcere. Decizia o luase.

Am mers cu ea la doctorul arab. Acesta s-a uitat mirat la Di. Operația era destul de scumpă, nu putea s-o piardă de clientă. Totuși a avut bunul simț s-o întrebe: sunteți sigură? Răspunsul ei a venit imediat: absolut sigură.

I-a desenat cu carioca neagră locul de unde urma să extirpe vena respectivă. A anesteziat-o total și i-a mutat circulația prin alte locuri, probabil la fel de nepotrivite de natură în corpul ei. Când s-a trezit era mai săracă cu o venă care îi traversase nerușinată cândva tot piciorul.

 - Auzi, Di, dacă ți s-ar mai părea altă venă puțin proeminentă, ai proceda la fel?, am întrebat-o eu convinsă fiind că regretă alegerea făcută.

Cu ochii puțin întredeschiși, amețită de la anestezie, cu buzele arse și fața palidă mi-a răspuns stins:

- Fac orice ca să fiu perfectă!

Pentru mine era oricum perfectă. Și cred că nu numai pentru mine. Cine a cunoscut-o pe Di știe... Mi-e dor de ea și de "nebunia" ei.

joi, 19 ianuarie 2012

Cum te-aș iubi?


cum te-aș iubi?
te-aș iubi cum își iubește apa
abia izvorâtă
pietrele din calea ei
cum le cuprinde vijelios și rece
lăsându-le pure
și la fel de statornice
 
 și te-aș iubi  cum își iubește
 pământul crăpat prima ploaie
 cum o soarbe însetat
 și și-o îmbibă până în măruntaiele
 cele mai adânci
 eliberând-o apoi
 prin porii sătui
 sub formă unor vapori diafani
 
 și te-aș iubi cum își iubește
 dimineața răsăritul
 cum își așteaptă soarele zâmbind întunecată
 pentru a se lumina apoi prin toate colțurile
 și pentru a se îmbăta
 cu razele multicolor ale astrului divin
 și pentru a-l abandona apoi
 în întunericul nepăsător,
 dar atât de pătrunzător
 
 și te-aș mai iubi
 în orice mod inedit
 aș înțelege eu din natură că se poate
 pentru a te face să înțelegi
 cât este de spectaculos
 acest univers
 apoi te-aș lăsa gânditor
 și îndrăgostit
 de toate trăirile încă proaspete
 în visele tale neîmpărtășite 
























luni, 16 ianuarie 2012

O femeie

Sunt o femeie
Cu doi ochi, cu doi sâni,
cu un pântec
Si cu o sensibilitate firească
Dar cu privire drăcească
Acum îți spun:
Am un gând nebun
Să nu mă mai supun
Sa rămân închisă
Doar în baloane de săpun
Devin istorica femeie
Ferecată-n patru ziduri
Cu cosița despletită
Fără vise, fără riduri
Așteptându-și răsăritul
La trezire, la "Trezirea"
Închipuirea
Si trăirea
Si simțirea
Si menirea
Mă-mpresoară, mă măsoară
Mă răstoarnă
mă găsesc, mă regăsesc
Ca-s femeie și iubesc
E firesc,
Dar intuiesc
Că nu-i bine cum trăiesc
Si-i mai bine să încerc
Sa tai zarea și sa plec
Deschid ochii, mă îndrept
Trezesc mintea, mă deștept
Caut un alt infinit
Aștept alt răsărit
Îți dau mana s-o săruți
Sufletul să mi-l încânți
Ca-s femeie
Si nu vreau
Sa mă uiți!

duminică, 15 ianuarie 2012

O, rămâi



“O, rămâi, rămâi la mine,
Te iubesc atât de mult!
Ale tale doruri toate
Numai eu ştiu să le-ascult;

În al umbrei întuneric
Te asamăn unui prinţ,
Ce se uit-adânc în ape
Cu ochi negri şi cuminţi;

Şi prin vuietul de valuri,
Prin mişcarea naltei ierbi,
Eu te fac s-auzi în taină
Mersul cârdului de cerbi;

Eu te văd răpit de farmec
Cum îngâni cu glas domol,
În a apei strălucire
Întinzând piciorul gol

Şi privind în luna plină
La văpaia de pe lacuri,
Anii tăi se par ca clipe,
Clipe dulci se par ca veacuri.”

Astfel zise lin pădurea,
Bolţi asupră-mi clătinând;
Şuieram l-a ei chemare
Ş-am ieşit în câmp râzând.

Astăzi chiar de m-aş întoarce
A-nţelege n-o mai pot…
Unde eşti, copilărie,
Cu pădurea ta cu tot?

vineri, 13 ianuarie 2012

Ca o păpădie



Sunt câteva semințe de păpădie
Pe care cu o singura suflare
Le poți risipi
Sau niște aripi de fluture
Cărora cu o singură atingere
Le poți împrăștia culoarea
Sau poate niște zbateri plăpânde
De inimă bolnavă de nou născut
Care doar la un strigat
Pot aduce moartea
Sunt praf de stele
Împrăștiat în patru zări
La prima luminare a zilei
Sunt lacrima tristă a copilului
Căruia i s-a luat jucaria preferată
Si sunt filele uscate ale unei cărți
Vechi de mii de ani de pe care
Literele s-au tocit devenind scrum
De acea te rog:
Ia-mă în palmele tale
Și protejează-mă ca și cum aș fi
Sufletul tău
Am nevoie de grija ta
Pentru a nu mă risipi
Ca o păpădie

miercuri, 11 ianuarie 2012

Magic music




mi-am scris mărturisirea
cu lacrimi
pe hârtia virtuală
dar tu ai pătruns
dincolo de zidul plin de particule
colorate
și ai prins dintr-o adiere
toată zbaterea unei coarde
vibrând muribundă
înainte de-a se rupe
și-ai suprapus-o peste
o șoaptă magică
și ai făcut-o cântec
eu l-am ascultat
ca pe o binecuvântare
divină și vindecătoare
mulțumesc

luni, 9 ianuarie 2012

Eliberare



Tăcerile muțești
Și vederile orbite
Ca și brațele legate
Ca și tălpile rănite
Toate înseamnă condamnare
La neputință

Și lacrimile uscate
Și plânsetele înfundate
Ca și strigătele îngropate
Ca și zbaterile înlănțuite
Toate înseamnă întemnițarea
Aducerii aminte despre mine

Deschide-mi ochii
Eliberează-mi glasul
Dezleagă-mi membrele
Ca să-mi auzi cântecul
Ca să-mi vezi zborul
Ca să-mi simți atingerile

Sparge lanțurile, lacătele
Ca să mă dez-temnițești!

sâmbătă, 7 ianuarie 2012

Mirosul de țară



Mirosul de țară , de pământ si de var
De lemne nearse, de cenușă, de jar
Miros de vopsea stângaci aplicată
Pe ușa cu geamuri de molii mâncată

Mirosul icoanei ce plânge-n perete
Miros de ștergare cu mătase cusute
Miros de odaie din paie zidită
De casa bătrână de viața lipsită

Bunicii mei aici au trăit și-au murit
Aici s-au iubit, aici au muncit
În marea de-arome pe rând s-au topit
Le pun spre păstrare mirosul sfințit

vineri, 6 ianuarie 2012

Pendul pentru timp pierdut



Ciudatul balans al ceasornicului care
Se zguduie să se facă din nou auzit
Trezește în tine fiori și tresare
La oră fixă într-un nou zguduit

Și sari dintr-un pat în care lungită
Îți cauti pierdută în perne o veste
Începi languroasă o zi învechită
Cu-aceleași rutine, cu-aceeași poveste

Alergi pe un drum prea bătut spre niciunde
Asculți șoapte triste și te-mbeți cu iluzii
Îți numeri cu greu anii-n secunde
Ce-ți picură-n tine seci deziluzii

Dar seara te-ntinzi în cuibul în care
Prin vis și răbdare îți porti idealul
Adormi pe pendulul ce-n noapte tresare
La ore fixe anunțându-și finalul









miercuri, 4 ianuarie 2012

Tăcerea e de aur



Un cuvânt ca un acrobat
stă pe-o sfoară suspendat
vrea să zboare
face luping la intrare,
dar rămâne agățat

dinții-l strâng, limba-l împinge
esofagul vrea să-l scuipe
el rămâne prins de sfoară
tremurând, gura și-o frige

publicul îl aclamează
îl imploră să se-avânte
el rămâne prins de buze
speriat, nedumerit
biet cuvânt de nerostit

ca la circ așteaptă lumea
cu urechile-ascuțite
dar cuvântul nu se pierde
nu e vreme de cuvinte

ca un laș coboară scara
se ascunde în decor
și spectacolul se-nchide
în rumoare și omor

stă cuvântul trist, gândește
la ce n-a putut să spună
căci tăcerea, bat-o vina
totdeauna e mai bună!



marți, 3 ianuarie 2012

Fals adio


a câta oară spun adio?
a câta oară îndrăznesc
să-ntorc privirea dinspre tine
să nu te mai urmez?
a câta oară mă întreb
de ce privesc în ochii tăi
și caut fericirea oarbă
ce nu ne-a mai găsit în doi
îți spun din nou adio în gând
și iar te părăsesc plângând
din nou promit, din nou mă jur
sunt vinovată de sperjur
și în genunchi mă spovedesc
că nu vreau sa te părăsesc
 
  

luni, 2 ianuarie 2012

Ajutor!

Incep noul an cu o rugaminte: ajutati-ma sa gasesc un film. Am uitat in introducerea acestei postari sa va urez:  "La multi ani!"
Acum sa trecem la problema mea.
Acum ceva vreme (un an, doi sau trei ani - nu-mi amintesc cand exact) am vazut un film la TVR1. Era vorba de o tanara sud-americanca divortata sau vaduva (nici asta nu-mi mai pot aminti exact, dar oricum nu conteaza prea tare, era singura asta e sigur) care cu ajutorul unei prietene sau unei rude isi gaseste de lucru in casa unei familii bogate pe post de guvernanta si fata buna la orice in casa. Se muta in noua ei locuinta de serviciu impreuna cu fiica ei de 8-9-10 ani, poate chiar putin mai mult. Familia unde se angajeaza era formata dintr-un sot bogat, muncitor, foarte chipes si fidel, o sotie cam zbanghie, putin isterica si iubitoare de alcool si doi copii minunati. Fiica sa se integreaza foarte bine in familie, amandoua sunt iubite de toata lumea, totul merge minunat. Tanara (o actrita bruneta superba) nestiind limba engleza este ajutata de fiica ei in conversatiile cu stapanii casei in prima faza, apoi incepe si ea sa invete si sa rupa cateva cuvinte uzuale: "multumesc", "te iubesc", "mi-e dor". :) Caci da, se indragoste de stapanul casei. Si el de ea. Filmul nu se termina asa cum probabil s-ar fi asteptat toata lumea cu un divort si o noua nunta intre cei doi indragostiti. Pentru ca ea, femeie rationala, dandu-si seama de durerea pe care ar provoca-o daca s-ar lasa condusa de pasiune, renunta la o slujba foarte bine platita, la o scoala foarte buna la care fusese acceptata fiica ei si pleaca pe un alt drum, in alt oras sau in alta tara, urmand a lua totul de la inceput.

Acum va rog: daca stie cineva cum se numeste filmul sau ce actrita a jucat in el sa-mi dea de stire. Vreau tare mult sa-l revad. Multumesc!