Povestea lui Moş Crăciun



A fost odată, demult tare, pe vremea când oamenii îşi pierdurseră sufletele şi pe vremea când Moş Crăciun nu exista. Pe vremea când nimeni nu credea în el.

Pe vremea aceea, o fetiţă la vreo 10-11 ani, cu ochii negri ca tăciunele şi părul cârlionţat ca blana oiţelor era convinsă că Moş Crăciun există. Şi ar fi vrut ca toata lumea şi mai ales  familia ei, să creadă ce crede şi ea. De aceea a inventat o poveste. În povestea ei era vorba despre un bătrânel haios cu căciuliţă roşie cu moţ alb în vârf care trăieşte într-o ţară a gheţurilor şi meştereste toată ziulica tot felul de cadouri, pentru copii şi pentru adulţi. Şi că el vine în ajunul Crăciunului şi lasă pe sub brazi, prin ghete sau pe la ferestre minunăţii de pacheţele, care mai de care mai frumoase. Şi a încercat să spună această poveste părinţilor, prietenilor ei, tuturor oamenilor pe care i-a întâlnit. Lumea a râs de ea, părinţii au mustrat-o, copiii au îndepărtat-o. Nu ştia biata de ea ce să facă pentru a le demonstra tuturor că ceea ce simte este real. Şi atunci s-a gândit la o nevinovată păcăleală. Mai mult de jumatate de an s-a ambiţionat şi a confenţionat ea însăşi cadouri pentru prieteni, părinţi, fraţi şi surori. Chiar şi pentru Moş Crăciun a învelit un ceas vechi de perete de la bunicul, pe care acesta îl aruncase, în hârtie aurie, după ce-l lustruise bine.

În noaptea de Crăciun fetiţa noastră s-a trezit înaintea rasăritului şi a pus în ghetele părinţilor, ale frăţiorilor şi ale bunicilor cadourile ei mărunte, împachetate cu grijă. Lângă ghetuţele ei tocite şi tăiate pe alocuri din caucic roz a lăsat pachetul pentru Moş Crăciun însoţit de un bileţel pe care scrisese cu mare atenţie:

“Eu ştiu că exişti. Crăciun fericit!”

Şi s-a ghemuit fericită în pătuţul ei, aşteptând emoţionată reacţia familiei ei. Dimineaţa, o mare zarvă a trezit-o. Toţi ai casei erau strânşi în jurul cadourilor şi glumeau, râdeau. Erau fericiţi. Fetiţa noastră, somnoroasă încă, s-a lăsat îmbrăţişată şi sărutată de mama, de tata, de fraţi şi surori şi s-a bucurat ruşinată de mulţumirile primite. Dar ochii i s-au oprit pe pendulul din perete, identic cu cel lăsat pentru Moş Crăciun. Nimeni nu-l observase, nimeni nu-l luase în seamă, de parcă ar fi fost acolo de când lumea. S-a apropiat de el, l-a ascultat. Funcţiona, ticăia ca într-un cântecel. A sărit în sus fericită, a început să danseze prin casă. De pendul stătea agaţăt bileţelul ei, dar… în locul textului scris de ea, era un alt text, cu litere de aur tremurate:

“Tu m-ai făcut să exist. Crăciun fericit!”

Articol clasat pe locul I la Concursul ”Nopţi Magice în Miez de Iarnă” de pe http://www.mostwantedblog.org/2012/11/06/nopti-magice-miez-de-iarna-editia-2012/, concurs sponsorizat de Luxurygifts.ro http://www.luxurygifts.ro/

Povestea unei păpădii

În ultima vreme v-am plictisit numai cu poezii. Azi vă provoc la povești: povestea unei păpădii.

Când spui păpădie te gândești la ceva fragil, ușor de distrus. Cum orice lucru plăpând are o poveste, așa și Păpădie are povestea ei. Păpădie a fost si ea cândva o fată, cu nimic mai specială decât alte fete de vârsta ei. O fată săracă, nevoită să muncescă mai mult de 16 ore pe zi ca să-și întrețină familia, suratele, fluturii, albinele, toate gâzele și întreaga poieniță în care s-a născut.  Pe cât era de firavă, pe atât era de îndârjită în a-și face datoria cu conștiinciozitate. Purta mereu o rochiță galbena, care o făcea să pară atât de frumoasă, oricât de obosită ar fi fost, deși era o rochiță banală, la fel ca ale celorlalte surioare.

Într-o zi pe Păpădie a culcat-o la pământ un vânt napraznic. Apoi o ploaie cu bulgări mari de gheață i-a umplut trupul de răni. Apoi un fulger a țintuit-o pe un pat de frunze uscate. A venit toamna cu reci și ploioase zile. Păpădie nu s-a mai putut ridica. Apoi zăpezile au acoperit-o. Abia de mai putea zări lumina zilei. Ea stătea ghemuită și neputincioasă. Nici nu și-a dat seama ca așteaptă ceva, nici nu mai spera ca ar putea să-și mai revină, nici nu visa ca sfârșitul ei nu era atunci.

Dar după o vreme s-a trezit descoperită, zăpada de pe ea se topise, iar soarele-i zambea frumos. Și-a înălțat ochii către el și s-a minunat de frumusețea si măreția lui. El o scăpase de gheața care-o încorsetase atâta timp. Îl aștepta în fiecare dimineață nerăbdătoare ca să-i atingă cu razele lui frunzele, tulpina firava și ghemul pufos și galben: sufletul ei. El o privea din înaltul cerului său, iar ea dansa fericită la fiecare adiere luminoasă. Cu timpul și-a recapatat puterea, a reînvățat să cânte, să zâmbească. Soarele-i zâmbea și el în fiecare zi, din zori până la apus, iar Păpădie îi simțea căldura până în adâncul ființei sale.

Într-o dimineață, abia trezită și încă somnoroasă, Păpădie nu-l mai zări pe soare. Nori negri acopereau tot cerul. Păpădie îl strigă cu toate puterile, dar el nu se arată. Nu înțelegea cum de el, atât de puternic, nu putea învinge acei nori, nu putea trece dincolo de ei ca să-i evapore lacrimile.
Atunci s-a întâmplat ceva neașteptat. Rochița cea s-a galbenă s-a transformat în fire transparente de mătase, ca un glob de sticlă. La fiecare mișcare, oricât de mică, din ea se desprindeau ca niște raze, sentimentele ei, lasând o rană adâncă în trupul ei. Privea înlăcrimată cum  pufușorul ei a prins aripi și zboară fir cu fir către cer, spre soarele ascuns. Suflețelul ei din mii de fire s-a împrăștiat în infinitul cerului, iar la soare nu a ajuns o fărâmă măcar. Era prea departe...

Sleită de puteri, fără bulgarele ei transparent, Păpădie a îngenuncheat, și-a lipit fruntea de pământ și l-a implorat pe soare să nu o părăsească. Dar soarele plecase deja pe-un alt cer, fără nori,  acolo unde ea nu-l mai putea vedea.

Păpădie nu a înțeles ca la măreția unui soare nu poate cuteza oricine, că locul ei este printre frunze uscate, pe pământ. Visând că-n primavara următoare soarele se va reîntoarce, Păpădie adormi, rugându-se ca măcar în vis să simtă pe ea razele calde ale soarelui pierdut.

The end: Se spune că de atunci, în fiecare toamnă toate păpădiile își preschimbă rochițele galbene în raze transparente de puf și, la orice adiere de vânt le împraștie către cer, către Soare, în speranța ca-l vor îndupleca să-și coboare privirea către Păpădie.

Prieteni pe viaţă!

Aseară fiul meu cel mare m-a pus să-i spun o poveste. Să-i spun, nu să-i citesc. Aşa că a am fost nevoită să inventez o poveste. Despre ce? Despre animale şi dragostea copiilor pentru ele, despre prietenie şi sacrificiu, despre iubire şi recunoştinţă pe viaţă. Iată:

<< A fost odată, de mult tare, un băieţel ascultător pe care-l chema Şerban. Avea doar câţiva anişori pe vremea când deja cutreiera în lung şi-n lat pădurile împreună cu bunicul său, care era pădurar pasionat şi mare iubitor de animale sălbatice. Într-o zi, plimbându-se ei prin pădure, cei doi au găsit un pui de urs care se pierduse de familia sa. Era trist şi dezorientat. Şerban s-a aplecat asupra lui, l-a mângâiat şi l-a întrebat pe bunicul său: - Bunicule, putem să-l luăm acasă? - Desigur, băiete! Şerban l-a luat acasă pe ursuleţ şi i-a pus numele Pupi. L-a spălat, l-a pieptănat, i-a dat să mănânce lăptic cu biberonul, l-a învelit în haine groase şi l-a mângâiat. I-a vorbit mereu, i-a spus poveşti. Cei doi puiuţi, unul de om şi altul de urs au devenit nedespărţiţi. Şerban mergea cu Pupi şi la Biserică. La joacă, la cumpărături, la plimbare cei doi erau nedespărţiţi. În scurt timp Pupi a învăţat limba oamenilor. Pupi dormea cu Şerban în cameră, însă noaptea, după ce băiatul adormea, Pupi părăsea tiptil camera băiatului şi mergea în pădure la fraţii şi familia sa, pe care-i regăsise în scurt timp după ce-şi mutase locuinţa în sat. În zori, Pupi intra în camera băiatului, iar băiatul se trezea zîmbind şi-l îmbrăţişa pe prietenul său somnoros care lenevea pe covor lângă sobă. Într-o zi, chiar de ziua băiatului, Pupi îi spuse: - Şerban, a venit momentul să-ţi fac şi eu un cadou. Astăzi te voi duce într-un loc în care nu ai mai fost niciodată. Şi l-a luat Pupi pe Şerban şi l-a dus departe în pădure. Şi l-a vârât într-o scorbură mică şi întunecată şi l-a tras după ele prin nişte şanţuri pline de rădăcină. Deodată, în faţa ochilor lui Şerban s-a deschis o mare peşteră, în care erau mulţi urşi, vulpi, lupi, bufniţe, iepuri, căprioare şi alte multe animale. Pupi l-a prezentat pe Şerban. Toate animalele s-au bucurat, fiecare pe limba ei. Numai Pupi ştia să-i vorbească băiatului. S-a încins o petrecere pe cinste. Şerban i-a cunoscut pe fraţii lui Pupi, pe părinţii şi pe bunicii lui. Toţi erau uimitori. Seara s-au întors obosiţi în sat. Pe drum Şerban i-a văzut lacrimile lui Pupi. S-a oprit şi l-a îmbrăţişat: - Pupi, lumea ta este în pădure. Tu trebuie să te întorci acolo şi să trăieşti împreună cu rudele tale. - Nu, Şerban, viaţa mea, din clipa în care m-ai salvat, îţi aparţine. Nu mă voi putea întoarce în pădure până când şi eu la rândul meu, îţi voi salva viaţa. Nu-mi doresc să fii vreodată în pericol, de aceea voi veghea lângă tine tot timpul. Şerban s-a bucurat foarte tare că Pupi nu s-a întors în pădure, dar a înţeles că iubirea şi recunoştinţa lui Pupi erau mai presus decât propriile dorinţe ale ursului. De aceea, cei doi au rămas prieteni pe viaţă!>>

Uite aşa l-am adormit eu pe fiul meu.
Noapte bună, copii!