marți, 24 aprilie 2012

Tristeţe


William Bouguereau - The Sadness of Love (1899)

Uneori mă apucă tristeţea
Mă cuprinde de jos în sus,
Îmi strânge picioarele
şi-mi lipeşte braţele de trup
Apoi mă atinge în inimă
Și se cuibăreşte acolo
Căci unde poate fi mai bine decât în inimă?
Apoi își întinde tentaculele dureroase
În gât și mă împiedică să strig
Și-mi înfige degetele în ochi
Până ce-mi dau lacrimile
şi până ce lumea o văd prin ceaţă
şi-mi cuprinde şi creierul
Ca o psihoză şi face ce vrea din el

Îi dictează de pildă scenarii stupide
Cu imagini şi personaje reale
şi-i prezintă ca într-un film
Scenă după scenă cu tot ce va urma
şi inima biata, crede, că-i subjugată
Iar glasul, neputincios, nu poate a mai plânge
şi ochii...ei rămân secătuiţi

Uneori această tristeţe nu vrea să mă lase
stă lipită de mine de parcă ne-am fi născut împreună
şi mă îmbie să caut răspunsuri
şi să cer explicaţii
Apoi râde de mine că nimic nu mă poate-ajuta

Dar alteori ea dispare ca fumul împrăştiat de vânt
Lăsându-mă liberă şi zâmbitoare
Cu fruntea relaxată şi privirea albastră
Cu buzele vioaie şi cu mintea limpede
Cu inima deschisă şi cu braţele
înnodate într-o îmbrăţişare contorsionată
Fără a mai cauta răspunsuri,
Ci doar a dărui din zâmbetul meu
Fiecărui suflet care-mi este aproape
Îmbrăcat în culori de mulţumire
şi de sinceră recunostinţă

Pădurea de frasini




Pădurea de frasini
Cu poteci rătăcite
Şi umbre alungite
Ne-a smuls şoaptele
pierdute printre muşchii zemoşi
şi într-un ecou repetat
Le-a aruncat
Peste gâzele mustăcioase

Pădurea de frasini ne-a privit
Din înalţimile înfrunzite
Si s-a bucurat de paşii no
ştri
Pe care ni i-a răpit
şi i-a petrecut dincolo de zarea văzută
într-un col
ț de pârâu lăcrimat

De ce ne-am iubit în şoaptă
în pădurea de frasini,
Când ea ne a
ștepta ţipetele
Ca pe triluri animalice,
doar ca să-şi astâmpere nemurirea
de printre trunchiurile năpădite de sălbăticie?

Dintr-un cer profund
Un clopot solemn bătea a bucurie…


joi, 19 aprilie 2012

Vreme rea



Când vremea încă plânge
și timpurile-s reci
și norii groși cu sânge
Vibrează vise seci

Când vântul nepăsării
Tresare prin cotloane
și soarelui și zării
le pune reci canoane

Când vuietul durerii
Turbează lacrimi scurte
și fulgerele stării
iți aprind ieșiri rupte

Oprește și așteaptă
Să treacă vijelia
Tăcerea-i înțeleaptă
și spulberă  mânia

și orice rea furtună
Ce-n grele valuri doare
Scoici dulci pe mal adună
Stropite cu mult soare

vineri, 13 aprilie 2012

10 porunci de buna traire

1. Cuvântul dat e sfânt. Respecta-ți-l orice ar fi. Ai făcut o promisiune, tine-te de ea, asumati-o.
2. Discretia. Nu te lauda cu ce ai făcut, nu povesti despre lucruri care nu trebuie spuse. Fii discret in orice imprejurare.
3. Te-a rugat cineva sa tii un secret. Sa moara odată cu tine.
4. Nu forța lucrurile sa meargă asa cum vrei tu împotriva dorintelor celorlalti.
5. Diplomatia. De multe ori diplomatia salvează situații aparent fără iesire.
6. Zambeste. In loc sa spui o vorba urata, alege sa zambesti, chiar dacă zâmbetul ți-e amar.
7. Apară-ți familia si prietenii de toți cei care știu numai sa critice.
8. Fugi din calea celor care aleargă numai dupa putere si bani.
9. Spune deschis totul, dar adu si argumente.
10. Nu blestema. Un blestem întotdeauna se întoarce de unde a plecat.

miercuri, 11 aprilie 2012

Îmi ceri ceva...



Îmi ceri ceva...
 ... mă rogi
 cu ochii triști pătrunși de amintiri

Te chinui s
ă-mi pronunți
O rugăminte: vrei și cauți s
ă mă uiți
Mă rogi să plec!
F
ără s-o spui, o rugăminte e o lașitate
Dar totuși vrei s
ă plec
Fără s
ă mai privesc în spate

Îmi ceri ceva
Șoptit cred eu, dar e un șuierat
Te simt îndurerat și agitat

și vrei să mă evapor
S
ă dispar
Fără s
ă-mi ceri...

S
ă plec, deci...
Din suflet asta vrei
Deja de ieri

Da, fac ceea ce-mi ceri...

Îți mai pătrund o dat
ă ochii
și dincolo de ei te văd
Cum
mă implori...
Ceea ce nu poți spune tu cu glasul,
îmi spun ei

Acum eu voi pleca...

... și plec,
dar știu și simt
C
ă încă vrei
S
ă îmi mai ceri ceva,
sau doar să mă mai rogi ceva...

accept a nu mai sta

n-aș suporta
durerea din dorința ta

Safirele din ochii tăi


safirele din ochii tăi
îmi dau emoții și fiori
C-acum din ele îmi cioplesc
Oglinda-n care m
ă privesc
Îmi vad pe dinapoi de tine
Sânge scoțând văpăi prin vene

și tresăriri ce clocotesc
când ii privesc

și sticla verde translucidă
De mai greșesc, sta sa ucidă
dar ochii tai sunt mișcători
chiar de ucid, 's încântători
Îngenunchez în fata lor
Trăiesc prin ei și simt ca mor

când nu le vad măcar un ceas
Verzeala lor ca de topaz


Căci ei îmi spun ce fac cu mine

și dacă ce fac eu e bine
și doar prin ei mă tot transform

în vis suav la tine-n somn

Safirele din ochii tai
Atât s
ă știi: sunt ochii mei


marți, 10 aprilie 2012

Floare albă





Sădește-mă cu grijă, sub soare și sub ploi
doar în pământ fertil, departe de noroi
doar udă-mă cu rouă să-mi faci lăstarii vii
Păzește-mă de vânturi, arșiță, vijelii
 
Privește-mă cu teamă când cresc în ochii tai
și mângăie-mi tulpina ce naște muguri noi
Miroase-mi p
ărul moale plin de polen din aur
și frunzele plăpânde din care îți fac laur


Atinge-mi cu tandrețe petalele fragile
Ce ziua se înalță și noaptea cad docile
Păstrează-ți în toți porii miros de floare albă
 
ține-mă lângă tine, zveltă, curată, caldă.


Jeune femme tenant des fleurs, tableau d'Albert Lynch





luni, 9 aprilie 2012

Olarul


Mă privești ca pe o statuetă
perfectă, dar rece, nudă, inertă
Cu pielea din marmură albă crescută
din mâna ta și din pietre născută

Mă privești fascinat, încântat, încurcat
Mă atingi fâstâcit, rușinat, murmurat
Mă pătrunzi cu privirea greoaie, cu trucuri
mă topești,  mă faci lavă, mă scurgi spre adâncuri

și din nou mă preling lichidă în palme
Mă frămânți, mă amesteci, mă faci oale
Dintr-un lut pământiu, argilos-nisipos
Devin toartă ovală  pe ulciorul lucios

Îmi atingi gura rece cu buze flămânde
Ca să-mi sorbi toată seva de prin vene rotunde
Mă faci una cu tine și din nou mă transformi
în statuia perfecta în care adormi

Un motan alb mustacios



Un motan alb mustăcios
Ne-a intrat în cas' pe coș
Cu funingine pe el
A sărit pe-un scăunel

Coada lungă și zburlită
A spălat-o, a lustruit-o
Toată cenușa din horn
A pictat-o pe covor

Înainte să mai crească
Era ghem de lână deasă
Dar acum așa pătat
Zici că-i drac împielițat

sâmbătă, 7 aprilie 2012

Vis



Mă-ntreb când oare clipa ce plânge si se zbate
Să treacă de hotarul momentului de vid
Va face saltul morții si-n fine va răzbate
Acea încăpățânare ce stă-ntre noi stupid?

Si când îmbrățișarea de-atâtea ori visată
Ca flacăra ce arde tot ce cuprinde-n ea
Va reuși să strângă două scântei laolaltă
Si din cupa plăcerii să bem ni se va da?

Sau când de bunăoară a noastră-nchipuire
Ce-atât amar de vreme durerii i-a fost leac
Va fi pentr-o secundă triumf si fericire
Si visele ne vor fi reale încă-un veac?
 

joi, 5 aprilie 2012

Un umăr gol



Am un umăr gol
Cu un gât prelungit
Lungit
în palma ta ce-mi străbate
Pielea și sânul
Până mi-atinge
și-ajunge
La umărul dezgolit

Am o glezn
ă goală
Cu un picior lungit
și prelungit
Pan
ă la privirea ta ce-mi măsoară
Coapsa și genunchiul
și-mi descoperă uimită
Glezna ușoară

Am gâtul lungit
și prelungit
Unui trup dezvelit
Pe care-l frămânți
și te înfierbânți
și-l străbați cu un gând
Răzând
Iubind
și cautând
un gât prelungit,
un umăr gol
o glezn
ă ușoară
un trup
dezvelit
lungit
dezgolit
și obosit

miercuri, 4 aprilie 2012

Doi cocoși și-o primăvară



Se duce vântul printre țurțuri
S-aducă soarele-n cerdac
Luându-și ajutoare fluturi,
Niște albine și-un gândac.

Si zboară toți cântând voioși
Totul în urma lor răsare
Uimiți rămân cei doi cocoși
Cu ochii mici privind la soare

După o iarnă cam haină
In care au cântat grăbiți
Nu înțeleg cum de-i lumină
In zorii abia răsăriți

Si cum de-a reușit să fie
După atâta frig căldură
Cum poate vântul să adie
După înghețul ce-l îndură

Totul reînvie, strălucește
Cei doi cocoși cantă mai tare
Că azi natura pregătește
Un anotimp de sărbătoare