joi, 25 decembrie 2008

Poveste de Crăciun

A fost odată... Aşa începe orice poveste şi tot asa a început şi povestea care urmează.

A fost odată un băieţel. Un băieţel cuminte şi frumos, aşa cum îşi doreşte orice părinte. Era ascultător şi-şi ajuta părinţii în orice moment. Niciodată nu îndrăznea să le ceară ceva, nici măcar o pereche de pantofi, prefera să meargă desculţ. Erau prea săraci, abia de aveau ce mânca. În fiecare an de Crăciun se adunau în jurul focului şi ascultau poveşti inventate de ei, rând pe rând. Când ningea afară, se bucurau împreună şi primeau ninsoarea ca pe un cadou preţios. Era singurul lor cadou.

În noaptea aceea de Crăciun, băieţelul cel cuminte era trist. Auzise de la prietenii lui despre marile petreceri care se dădeau în casele lor în noaptea de Crăciun, despre bucatele delicioase cu care se desfătau, despre cadourile voluminoase pe care le primeau de la părinţi. După miezul nopţii, când parinţii lui adormiseră senini lângă sobă, băiatul a încălţat cizmele tatălui şi a ieşit afară. Ningea ca întro poveste, cu fulgi mari argintii. Zăpada scârţâia sub tălpile sale. Vântul rece îi izbea obrajii. Îi simţea cum îi ard de emoţie. A fost cea mai frumoasă noapte din viaţa sa. A mers la toate casele pritenilor săi, s-a cocoţat la fiecare pe unde a nimerit, atât cât să poată pătrunde cu privirea în saloanele luxoase, din care străbatea muzica de sărbătoare. A văzut cadouri minunate: ponei adevarăţi, balansoare-căluţi din lemn, păpuşi imense, mingi multicolore, jucării extraordinare şi pantofi din piele lăcuită. Şi-ar fi dorit şi el fiecare cadou, toate ar fi vrut să le primească şi el în ajunul de Crăciun. S-a mulţumit să le priveasca şi să se bucure în taină de bucuria prietenilor săi.
S-a intors înainte de răsăritul soarelui şi s-a băgat înfrigurat în pătuţul lui de lângă sobă. A adormit fericit şi a visat cum se joacă cu soldăţeii frumos ciopliţi în lemn.

Au trecut mulţi ani de atunci. Să tot fi trecut vreo 2000 de ani. Băietelul nostru a crescut mare, dar odată cu trecerea anilor sufletul lui a rămas tânăr şi pur, ca în acea noapte. Pentru că a fost bun şi muncitor, a reuşit prin munca lui să-şi construiască propria fabrică de jucării. Cu timpul a devenit cea mai mare fabrică de jucării din lume. Avea comenzi din toata lumea: din China, din America şi chiar de la Polul Nord. Ceea ce l-a facut atât de apreciat a fost politica sa managerială ce consta în faptul ca el personal livra jucăriile, exact în camera copilului. Îşi confecţionase o sanie mare, pe care o trăgeau 8 reni înaripaţi. Ajungea cu viteza gândului în orice parte a lumii. Pe la varsta de 30 de ani a cunoscut o tânără frumoasă ca o zeiţă. A luat-o pe loc de nevastă şi a făcut cu ea mulţi copii. Sute, mii de copii au avut împreună. Şi acum, deşi sunt foarte bătrâni, tot mai fac copii. Copiii lor îi vedeţi peste tot: în magazine, la televizor, la prieteni acasă, la teatru, în parcuri. Sunt peste tot. Sunt îmbrăcaţi la fel, unii au barbă, alţii nu, unii au burtă, alţii sunt slabi şi cocoşaţi. Dar toţi au o singură misiune, aceea de livra jucariile confecţionate de tatăl lor. Fiecare are sania lui şi poate ajunge în orice casă întro clipă. Şi oricare dintre copiii săi răspunde la un singur nume: Moş Crăciun.

La noi în casă a intrat pe geamul de la baia din mansardă. Era un Moş Crăciun cocoşat şi se spijinea întrun toiag alb. Renii nu am apucat să-i vad, dar i-am auzit bătând din copite la poartă. Ne-a împărţit daruri şi ne-a suflat poleială în suflete. Fiul meu la început s-a speriat, a fost primul lui Moş. Apoi s-a apropiat de el şi i-a întins mâna. Şi-a însuşit repede cadoul, pentru că a fost cel mai cuminte băieţel din lume. La anu' îl va aştepta din nou şi se va bucura mai mult. Iar Moşul va veni din nou şi-l va îmbrăţişa cu dragoste şi-i va pune în fiecare cadou o bucăţică din sufletul său.

Înainte de plecare l-am rugat pe Moş să treacă şi pe la voi, dacă aţi fost cuminţi. M-a asigurat că va trece pe la fiecare în parte şi va pune în fiecare pachet şi o bucăţică din sufletul meu.

Primiţi-vă cu drag cadourile şi bucuraţi-vă de Crăciun. Şi nu uitaţi că în fiecare cadou veţi găsi parte din gândurile mele de bine!

La mulţi ani, dragii mei!


duminică, 16 noiembrie 2008

Scrisorică de amor


Nu știu cum și de ce, zilele astea m-am gândit la cum e să mai primești scrisori. Scrisori adevărate, venite prin poștă și puse în plicuri pe care sunt lipite timbre de-alea cu zimți. Nu mai știu de câtă vreme n-am mai scris si n-am mai primit o scrisoare, un bilețel, o felicitare, un răvaș. Cu atât mai puțin o scrisorică de amor. Au trecut ani de zile de când n-am mai citit o scrisorica de amor lacrimogenă. Îmi amintesc cum stăteam eu întinsă pe pat și-mi curgeau lacrimile una după alta pe o foaie de-aia dictando, scrisă cu cerneală indigo. Si literele se întinau, se îmbinau intre ele și cuvintele și frazele căpătau în mintea mea o însemnătate aparte. Si citeam, si reciteam de 100 de ori, pana ce ajungeam sa cunosc fiecare virgula, punct, fiecare literă în parte cu ochii închiși. Apoi luam și eu o foaie și începeam să aștern un răspuns timid. Si-mi reciteam răspunsul meu și mototoleam foaia. Si încercam din nou și iar eram nemulțumită de încercările mele. Si eram supărată că răspunsul meu nu se ridica la valoarea literară a scrisorii primite. Si plângeam fără sa mai știu de ce: de fericire ca primisem o scrisoare de amor sau de tristețe ca nu sunt și eu în stare sa scriu una la fel de lacrimogena.

Nu ca mi-este dor de o astfel de scrisoare, pentru ca știu ca n-am de la cine si de ce primi. Dar să presupunem ca as fi o adolescentă în epoca computerului care primeste o scrisorica de amor de la iubitul ei. Parcă nu mai e așa de romantic să lăcrimezi pe o tastatură neagră. Nu?

joi, 16 octombrie 2008

Poveste de iubire


A fost odată....
Asa a început povestea lor. Ea era încă în școala gimnaziala, el era deja mare. Era licean. Niciunul nu înțelegea ce i-a plăcut mai întâi la celalalt. Ochii curioși? Buzele mereu în încercarea de a spune ceva, dar întotdeauna neputincioase? Mâinile copilăroase care treceau prea des prin par? Tremurul nestăpânit al corpului sau transpirația rece din palme?

Prima îmbrățișare a venit ca o adiere și i-a surprins pe amândoi. Primul sărut s-a consumat pe o frunza de nufar. A fost urmat de plimbări lungi și cuvinte nerostite. Niciunul nu putea spune ceva, orice. Amândoi își făceau scenarii, își pregăteau conștiincios frazele, dar, când se întâlneau, ceva îi împiedica să-și rostească cuvintele pregătite de cu seara. Mergeau mereu tăcuți, fericiți ca se țin de mână. Lumea era a lor, iar iubirea dintre ei era la fel de plina ca un cer înstelat.
Câteodată își făceau mici cadouri: un volum de versuri sau doar o poezie pe un bilețel, un album pop sau doar un cântecel înregistrat pe o caseta uzata, un film la cinema sau doar o fotografie învechită. Povestea o scriau chiar ei, iar personajele erau atent selecționate, ca actorii intro piesa de teatru regizata bine.
Veșnicia stătea la picioarele lor. Povestea lor era sortita nemuririi.

Prima vara petrecuta despărțiți le-a adus adus primele lacrimi de dor. Revederea a fost fantastica. Iubirea lor era acum un dans nesfârșit pe o scena îmbrăcată în flori. Distanta ii apropiase mai mult, mai frumos, dar cuvintele tot nu-și găseau portița să iasă. Povestea se consuma în tăcere, pentru ca în definitiv nici nu aveau nevoie de cuvinte. Oricum își puteau citi gândurile. Si de multe ori roșeau fără sa se vadă, doar știind la ce se gândește celalalt.

Anii au trecut în tăcere. La fel de frumoși ca prima zi în care s-au văzut. Erau sortiți unul altuia.

Intro noapte a fost o furtuna groaznica. Era frig și întuneric. El, la câțiva pași distanta, tremura de spaima. Pământul a fost zguduit de un fulger nemaivăzut. Si intre ei s-a deschis un hău negru. Pe geam se putea vedea gaura dintre casele lor. Aripi de-ar fi avut ar fi zburat pe malul celalalt. Niciunul nu putea striga, doar se priveau îngroziți. Vin spre tine! i-a auzit ea gândul și s-a retras 2 pași de la fereastra. Ploaia cădea rece și puternica pe pervazul de piatra. Câțiva stropi au atins-o. Răceala stropilor au înghețat-o. L-a văzut doar cum își ridica mâinile deasupra capului, cum își ia avânt și se arunca în prăpastia întunecată. Aripile nu i s-au deschis. Malul era prea departe.

Dimineața, prin perdeaua roza pătrundea un soare puternic și vesel. Orice nor dispăruse. Parca nici n-ar fi plouat vreodată. S-a dus la geam. Prăpastia se inchisese. In locul ei rămăsese el, întins, cu aripile frânte. Ochii ii erau deschiși și parca priveau cerul, la fel de albastru. Lângă aripile lui insângerate stătea ucisa povestea lor, frumoasa ca o dimineață senină.

I-a desprins cu grija aripile și le-a spălat de sânge. Le-a așezat în camera ei. Câteodată și le punea și se privea ore în sir în oglinda. Era tot ce-i rămăsese de la el: o poveste de iubire nerostita și o pereche de aripi care nu i se potriveau.

miercuri, 15 octombrie 2008

Gelozia

:) Am găsit prin niște foi care le credeam pierdute câteva poezioare de acum vreo 7-8 ani. Eram puștoaică, eram îndrăgostită și iubeam bolnăvicios. Și ceea ce m-a făcut sa zâmbesc este faptul ca mi-am reamintit cât de geloasă eram. Făcând abstracție de calitatea discutabilă a versurilor, va invit sa citiți 2 dintre poezioarele mele de atunci. Iată:

Din gelozie

Am și eu o slăbiciune
Recunosc, nu mi-e rușine
Orice om normal deține
Un călcai al lui Ahile

Plâng, ma bucur și trăiesc
Ca un om normal, firesc
Însă des mă controlează
Gelozia nemiloasă

Zeii toți m-au blestemat
Să trăiesc ca un bolnav
Iubirea mea sa fie arsă
De boala-aceasta păcătoasă

Orice om îmi e dușman
Hotărât să-mi ia ce am
Și iubirea, da, iubirea
Mi-o omoară gelozia

Dragul meu, iți cer iertare
Căci normal, nu sunt în stare
Să-ți ofer nealterată
Dragostea adevărată.

04.01.2001

Neputință

Adorm plângând, căci neputința
De-a-ți arăta iubirea mea
transformă totul în credința
C-acum tu ești cu altcineva.

De gelozie sunt bolnavă
și singurul medicament
este atingerea suava
a ta, precum un pansament

și sufletul îmi sângerează
când mana ta este departe
și calmul meu atunci cedează
căci infinitul ne desparte

23.11.2000

vineri, 10 octombrie 2008

Sex shop



La stop, plictisită și obosită de "mersul piticului" în trafic, mi-am aruncat privirea pe marginea bulevardului. Am zărit un sex shop unde se vindeau cărți. Mâine o sa ma duc până acolo să mă elucidez. Ce vând ei la sex shop? Cărți erotice? Manuale de tantra? Romane de Sandra Brown? Sau memoriile Alinei Plugaru?

Mi-a plăcut ideea ca intrun sex shop să găsești carți, mai ales atunci când sunt afișate cu ostentație și când geamurile negre lipsesc. Prin extrapolare, în curând o să vedem balet în night-cluburi, o sa ascultăm muzică bisericească la concertele de rock, în cârciumă o sa bem lapte cald cu miere, iar discursurile politicienilor vor începe cu o rugăciune. Ceea ce e de bine, nu?

marți, 7 octombrie 2008

cazaturile mele


Weekend-ul acesta am fost la Vâlcea și mi-am revăzut copilul după trei săptămâni de dor cumplit. Mulți ma condamna pentru faptul ca-mi țin fiul departe de mine, dar credeți-ma, n-as putea sa-i ofer siguranța financiara altfel. Revederea mi-a redat optimismul exagerat (pana la prostie) care ma caracterizează și energia necesara ducerii la bun sfârșit a lucrurilor începute.

In fine, azi mi-am propus sa va vorbesc despre câteva dintre "căderile" mele. La propriu. Am "căzut" și la figurat, în primul an când am dat la arhitectura. Dar m-am "ridicat" rapid și am dat în toamna la Construcții. Si ca ca sa ies victorioasa din aceasta "cădere", am intrat în anul următor si la universitatea visata. Si le-am terminat pe amândouă, ca sa moara dușmanii de ciuda.

Dar nu despre asta este vorba, ci despre căzăturile, împiedicările, alunecările mele la propriu.

Fiind mica de înălțime, îngrozitor de mica, am purtat tot timpul B.P.- uri (pentru cine nu cunoaște termenul BP = bucuria piticilor), adică încălțăminte cu tocuri și tălpi exagerat de înalte. Știu ca încălțându-ma astfel nu am făcut decât sa-mi atrag și mai mult atenția asupra marelui meu complex, dar nu mi-a pasat niciodată. Pe tocuri foarte înalte m-am simțit întotdeauna "la înălțime". Dar înălțimea mea falsa mi-a adus si multe neplăceri cauzate de penibilele cazaturi. Cu timpul am făcut o arta din a cădea de la înălțime și am început sa antrenez în căderea mea și persoane aflate, printr-un ghinion maxim langa mine.

Prima mustrare mi-am luat-o de la diriga, in clasa a XI-a, când am pășit țanțoșă pe niște tocuri zgomotoase la tabla. Știam matematica, clar lucru, dar era o sfidare sa scriu exercițiul la tabla cocoțată pe cele mai înalte tocuri existente în comerț la vremea aceea. "Tarita (căci asa ma chema înainte de căsătorie), ce te mai chinui tu pe toacele alea!, mi-a spus diriga cu dispret. Nu, doamna diriginta, credeți-ma, merg foarte bine pe ele!." Nu era evident lucrul acesta și s-a dovedit în scurt timp. La bac, la prima proba, m-am lungit toata în mijlocul clasei, stârnind râsete pana la lacrimi. Aveam niște sandale negre, cu tocuri de 12 cm. S-au rupt amândouă, tocurile s-au smuls pur și simplu din tălpile mele. Am dat proba scrisa la limba romana desculță. Dupa examen m-am dus la o colega care stătea lângă liceu și am imprumutat o pereche de pantofi cu tălpi subțiri, subțiri, cu 3 numere mai mari. Am mers ca o rata pana acasă, murind de rușine mai mult de faptul ca eram prea pitica decât de faptul ca pantofii atârnau la mine-n picioare ca limbile vacilor satule care-și spală vițelușii nou-născuți.

Pentru cine nu cunoaște scările din holul facultății de arhitectura, îl sfătuiesc sa dea o fuga, ca sa înțeleagă mai bine cum m-am simțit eu când am aterizat de la capătul lor de sus pana în capătul celalalt, ca o sanie bine lustruita, cu mare grija sa adun pe fund tot praful adunat pe ele în zeci de ani de existenta. Nu-i bai ca mi-am făcut fundul negru de vânătăi. Nu-i bai ca zeci de capete luminate care erau întâmplator în holul facultății au ras pe înfundate pana am ieșit pe ușă si apoi in cor, într-un ras isteric. Problema cea mai mare a fost ca niciodată n-am mai găsit în comerț cizme cu tocurile acelea impresionant de înalte. Bineînțeles ca s-au rupt ireparabil. :(

Primeam săptămânal pachet de acasă. In fiecare duminica ma îmbrăcam frumos (pe vremea aceea nu ieșeam din casa nefardata și nepusa la 4 ace) și ma duceam la gara sa ma aprovizionez. De cele mai multe ori ma duceam singura, nu prea aveam colegi în cămin din același oraș cu mine. Cei care mai mergeau la gara după pachet, plecau în timp util sa nu întârzie, drept urmare găseam rareori parteneri de drum. Ca o floare, ca un boboc de floare frumos mirositor ce eram, pășeam agale spre stația autobuzului 282. Aranjata, fardata, parfumata ieftin cu Oriflame, mergeam cu grija sa nu-mi stric pantofii foarte înalți, găsiți după îndelungi căutări în Unirea. La câțiva pași distanta, autobuzul s-a teleportat brusc în stație și imediat s-a umplut cu oameni. Am grăbit și eu ritmul, era deja foarte târziu. In dreptul lui chiar am început sa alerg. Pesemne ca șoferul nu m-a observat, căci mi-a închis ușile în nas și a plecat burdușit cu oamenii unii amuzați, alții îngrijorați. Eu am rămas întinsă pe trotuar, plina de nervi. M-am ridicat, mi-am scuturat sacoul din catifea neagra de praf, mi-am recuperat pantofii (ah, pantofii, cât țineam la ei) și m-am ascuns într-un colt de stație pana ce a venit colega de camera cu o alta pereche de sandale (a, ploua un pic afara, era deja toamna). Mi-am scos șosetele transparente, mi-am pus sandalele și am așteptat, tot ascunsa, venirea unui alt autobuz. Nu pot sa va spun cât mi-a fost de frig în picioarele dezvelite pana la gara și înapoi și în cele 20 de minute de așteptare în stație și încă cele vreo 50 de minute pana mi-am recuperat pachetul din autobuzul deja retras la garaj.

Spre sfârșitul facultății am început sa port ținute sport. E drept, mai mergeam și la sala pe vremea aceea. Eram si ceva mai supla, cam cu 20 kg mai supla decat acum, dar asta e alta poveste. Imi găsisem printro minune, intrun second-hand o pereche de pantofi sport cu talpa ortopedica foarte înaltă. Doamne, cât am iubit adidasii aceia. Erau albaștri, cu șireturi galbene și talpa înaltă alba, din doua straturi. Eram în autobuz, era deja ora 8 și ma grăbeam sa ajung la serviciu. Evident, eram în întârziere. Am coborât în graba din autobuz și din nefericire, când am pus și al doilea picior pe trotuar m-am împiedicat de aerul din jurul meu. Si am căzut, ca o pleașcă lângă autobuz. In căderea mea, m-am agățat de prima persoana de lângă mine, o d-ra frumos îmbrăcată în ținută office. S-a prăvălit cu toata masivitatea ei lângă mine, peste mine, strivindu-ma ca pe un gândac. Uff, am avut noroc, mi-a rezistat încălțămintea, dar nu mi-au rezistat ochii s-o privesc pe dra. M-am scuzat, mi-am cerut iertare, am implorat-o sa ma ierte, far sa ma uit la ea. Am fugit mâncând pamantul dupa ce s-a ridicat și ea. Nu știu ce s-a întâmplat cu dra, dar nu cred ca s-a mi dus la birou in ziua aceia.

Intro iarna, ieșeam din scara blocului soțului meu, cocoțată pe niște cizme cu talpa ortopedica de 12. Pe jos, gheata. Am alunecat, dar nu mi-am putut redresa poziția și mi-am lipit fundul, spatele și capul de cimentul înghețat. Se zice ca te căsătorești când iei asa o căzătură. M-am căsătorit și eu în același an, în vara. Si la nunta nu m-am împiedicat deloc. Pe cuvânt!

Mai sunt si altele ca mine aici:
http://www.youtube.com/watch?v=3RB2Hlqw-KY

marți, 30 septembrie 2008

Ganduri negre in nopti albe

Nu mai stiu decand nu m-am mai culcat mai devreme de 12 noaptea. Nu mai stiu cand a fost ultima dimineata cand m-am trezit fara sa ma sune vreun client grabit. Nu mai stiu cand am fost ultima oara mandra de tara mea, de semenii mei sau cand m-am data mare ca sunt olteanca. Stiu doar, ca in fata monitorului, extrem de obosita de la lungile nopti de proiectare, cu stirile morbine in surdina in spatele meu, ma apuca o tristete neinteleasa si o revolta incontrolabila. Ma gandeam asa: daca as sti ca nu-i pacat sa ucizi, oare as face-o? Daca as stii ce D-zeu m-ar iubi petru asta, as lua un pistol si l-as pune la tamplele unor "oameni"? Nu am avut niciodata porniri criminale, poate doar mici iesiri isterice. in ultima vreme insa, acestea au inceput sa prinda un contur din ce in ce mai definit. Da, vreau sa omor cateva persoane. E un pacat ingrozitor gadul meu, dar nu mai pot. Lacrimile cad pe tastatura neagra, la fel ca gandurile mele. Da, se poate sa fie un inceput de depresie si sa incep si eu sa iau Xanax in curand, cum o fac multi indivizi deja. Da, se poate sa fie cel mai groaznic gand care mi-a trecut vreodata prin minte si care nu s-a oprit doar a-mi traversa creierul in fuga, nelasand urme. de data aceasta gandul s-a oprit. si nu in creier, in suflet. vreau sa omor cativa politicieni, cativa functionari publici, gainarii care mi-au furat pubela de la poarta si pe toti cei care ucid pentru cateva sute de mii de lei, sa ucid violatorii si pedofilii si pe toti cei care prefera sa-si manjeasca mainile pentru un trai mai bun. oho, deja am devenit un mic Hitler.

acum nu va mai plictesec cu gandurile mele criminale. mi-am descarcat un pic din energia negativa. nici nu mai am chef sa corectez acest articol. poate maine o sa-l sterg. sau poate maine o sa revin la ganduri pozitive. am nevoie de putin odihna. ma scuzati!

sâmbătă, 20 septembrie 2008

Ploaia de dupa concediu

Mulțumesc, Inu, pentru impuls! Uite, m-am pus din nou pe treaba, pentru ca nu vreau sa ma scoți din blogrolul tău. :p
Din nefericire sunt în pana de inspirație, chiar nu știu ce sa scriu la ora asta. Dar o sa va povestesc despre micul meu concediu, plin de peripeții.

Întâi de toate va spun ca am fost la mare, pe meleaguri asiatice și ca am avut totuși mare noroc...

Am simțit din ziua plecării ca vor fi ceva probleme. Am sperat totuși sa nu cada avionul... și nu a căzut după cum vedeți. N-ați scăpat de mine. ;))

Zborul a fost lin și a durat doar 1 ora jumătate. Ajunși însă în stațiune, a trebuit sa mai mergem vreo 3 ore cu autocarul pana la hotelul unde nu mai aveau locuri și pentru noi. Ne-au suit din nou în autocar și ne-au transportat la un alt hotel, chipurile de 5 stele (noi aveam bilete la 4).
- Vă plătim noi diferența! ne-au spus, scuzându-se mai-marii hotelului.
Ooooo, va mulțumim mult! o asa pleașcă de noroc sa cumpăram bilete la 4 stele și sa ne petrecem vacanta la 5, nu speram nici în cele mai frumoase vise. Chiar ma gândeam să-i cumpăr un suvenir tipei de la agenție, pentru că-mi imaginam ca nu a rezervat cu buna știință camerele la hotelul cu pricina, încât sa fim trimiși la un hotel mai luxos. Si uite asa am plecat spre vacanta de vis, cu Bogdan chior de somn, cu același autocar garnisit cu beculete, autocolante și piele-imitație, condus de un șofer care nu înțelegea nici "mulțumesc" in engleza, dar care trecea intro mare viteza pe rosul semaforului. Am ajuns la un hotel cu nume de rechin. De la intrare părea ceva nemaipomenit, avea niște grădini superbe. Ne-au cazat în bungalou-ri, iar camera noastră avea și pătuț pentru copii. Mai conta ca aerul condiționat scuipa doar un miros cald de mucegai, ca tv-ul avea doar "pro tv international" și 3 canale turcești cu muzica populara și filme dublate și ca în camera mirosea a canal? Nuu, pentru ca eram cazați 5 stele. Mai mult decât atât, acest hotel era chiar în oraș, nu la 20 de km în pustiu, cum era al nostru. Pana la urma am zis ca nu-i bai o noapte. Om supraviețui noi. Restul concediului nu a fost decât, pe buna dreptate, o lupta pentru supraviețuire.

Dimineața, după scandalul făcut reprezentantei agenției, tatăl meu a făcut o baie în mare, cu puțin înainte de a ne strânge bagajele și a ne sui în același autocar cu același șofer, pus la dispoziție de agenție, pe cheltuiala ei. Ghinion. Tocmai l-a muscat un peste și a făcut o reacție alergica. Bine ca aveam asigurare. L-au ținut pe perfuzii și a scăpat. Ca pisica neagra, a mai rămas cu 6 vieți. Pe care le-a consumat, rând pe rând, pana la ultima.

Am trecut peste cumpănă, ne-am cazat la noul hotel. Mai bine la 4 stele. cele doua camere comunicau intre ele printro ușă, ceea ce era bine pentru ca Bogdan putea sa se plimbe liniștit de la părinți la bunici și invers. Dar același miros de mucegai și de canal. Iar scandal, o mica șpagă și gata: camere noi, recent renovate. La aer n-am putut da drumul tot concediul, era plin de mucegai în grile. am preferat cela 40 de grade de afara riscului de a pleca de acolo bolnavi de plămâni.

Peripețiile au continuat: toxiinfecție alimentara, dureri de cap, stări de voma, temperatura. Eu, maica-mea și soțul. Tatăl meu doar ce a intrat în apa marii și iar s-a umplut de bube. A renunțat sa mai intre, s-a limitat la piscina în care balenele rusoaice făceau aqua-gim cu animatorul plin de mușchi, Diego. (m-am simțit și eu slaba printre ele). Totul a culminat cu o infecție de-a mea la o măsea, cu febra și plânsete de durere. Singurul care s-a simțit cel mai bine a fost Bogdan, căruia i-am dat sa mănânce mai mult din traista. N-a fost scutit nici el de micile neplăceri cauzate de țânțarii din camera, care nu mureau cu pastilele cu care veniserăm de acasă. Amețeau un pic de la spray-ul cumpărat de peste drum cu 5 lire, dar se trezeau dimineața și-și făceau plinul cu sânge curat de copil.

Cand am tras linie am tras o singura concluzie: din orice concediu pe viitor va fi exclusa Turcia. Nici măcar la 7 stele! (nu cred ca poate exista acolo vreodată hotel de 7 stele)

Am rămas cu: amintirea unor peisaje superbe, vizitarea unui oraș antic construit de ROMANI, nu de turci, casa Fecioarei MARIA de unde mi-am luat apa sfințită, o geaca de piele care s-a rupt în prima zi în România, un lănțișor de aur care s-a înnegrit după prima purtare, mulți bani cheltuiți pe puține prostii, o cutie de calmante pentru măsea de care nu am mai avut nevoie și multe fotografii deosebite.

Dupa un zbor de 1 ora și jumătate și după 3 ore de mers cu 5 km/ora cu taxiul pe centura plina de praf, de camioane și de lucrări am ajuns la noi acasă. Si ce e ciudat este faptul ca toți supraviețuiserăm și ne simțeam chiar bine. Extraordinar de bine.

Afara este foarte frig. Si ploua. Dar iubesc la nebunie ploaie rece din România și nu as da-o pe 100 de zile senine si calduroase din Turcia.





duminică, 17 august 2008

leapsa de la jamilla


Buna ziua, dragii mei.
Din păcate mi-a fost imposibil în ultima perioada să mai scriu câte ceva pe blog. Am mai intrat în fuga pe la voi ca să vă supraveghez :p, dar pentru articole noi la mine-n blog nu am găsit o clipa libera. :(  Vă mulțumesc că în tot acest timp m-ați vizitat, chiar dacă numai pentru câteva secunde, cât să vedeți dacă am noutăți. Innu, nu am fost încă în concediu. Abia în septembrie plec. Pot spune ca da, m-am lenevit, pentru ca altă dată aveam timp și de lucrările mele și de familie și de blog și de multe altele. Acum... dar poate e de la bătrânețe. ;) In fine, n-o mai lungesc, trebuie să mă achit de datoriile vechi. :)

Am primit acum aproape 1 luna o leapșă de la Jamilla. Ce fac alți oameni și nu face Regina25? Sau ce face ea și nu fac alți oameni?

Nu, nu sunt o persoana specială. Nu excelez în nimic. Nu ies în evidență cu ceva special. Practic o meserie să zicem un pic mai grea decât multe altele, dar mult mai ușoară decât alte multe altele. N-am talente deosebite, n-am idealuri mărețe, n-am vise imposibil de realizat. Am un băiat minunat (minunea vieții mele și însăși viata mea) [update: am doi băieți minunați], o casă modestă cu curte mică, o mașină normală, asigurare mică și cont în bancă mai mult pe 0, ca multe alte femei de vârsta mea. N-ar fi prea multe de spus despre mine... Nu cred să existe un "ceva" pe care eu îl fac și nimeni altcineva nu-l mai face. Sunt multe lucruri pe care alții le fac și eu nu. Deci:

Ce fac alții și eu nu?

- Oamenii, în general, au o ordine în viata. Eu nu. Eu duc o viață dezordonată. Nu am un program fix de somn. Ma culc de multe ori dimineața și ma trezesc la prânz. Mai rar ma culc și ma trezesc la ore normale.
- Oamenii pun preț pe mâncare. Eu nu. Chiar dacă știu ca ma pot îmbolnăvi. Acest aspect se răsfrânge și asupra soțului.
- Oamenii se uita la TV, comentează, cresc ratingul unor emisiuni. Eu nu ma uit la TV, decât atunci când chiar nu am ce face.
- Oamenii se mai și întâlnesc. Eu sunt dependentă de internet. Încerc sa rezolv aproape totul pe internet.
- Fiecare om are un viciu. Eu nu mai sunt dependenta de nimic, ma pot abține și de la ciocolată.
- Femeile își cresc singure copiii, eu am ales sa-l dau mamei mele sa-l crească [update: de ambii băieți se ocupa mama mea]
- Oamenii au curaj. Eu nu. Aici nu vreau sa dezvolt mai mult, pentru ca nu sunt mândră de acest aspect.
- Oamenii sunt mulțumiți de ei înșiși. Eu nu. Eu sunt complexată de felul cum arăt și nu numai. Mereu am fost.

Ce fac eu și alții nu?

- Nu sunt ranchiunoasă și pot ierta aproape orice.
- Sunt civilizată, bine crescută și răbdătoare.
- Imi accept prietenii cu toate defectele lor, fără a le reproșa vreodată ceva.
- Nu cer nimic de la nimeni, cer totul de la mine.
- Accept să întind o mana de ajutor și celui care m-a refuzat când eu am avut nevoie
- Sunt încă extrem de naivă, ca în adolescență 
- Iubesc poezia, scriu versuri fără valoare artistică și plâng când îmi ascult melodiile preferate
- Nu fur, nu mint decât ca să mă apar, nu vreau să mă îmbogățesc pe spinarea altora
- Sunt corectă, sinceră și loială
- Nu sunt răzbunătoare si nu atac pe la spate
- Când sunt atacată, prefer să ma retrag în carapacea mea
- De cele mai multe ori, îmi ascund nemulțumirile
- Nu sunt cicălitoare, nu bârfesc, păstrez cu sfințenie secretele altora
- Toate dorințele mele ascunse rămân ascunse, nu sunt spuse nimănui și nu sunt scrise niciunde.
- Duc o viata paralelă, dincolo de ceea ce se vede, în lumea visului. Acolo îmi trăiesc destinele pe care le-am ocolit, drumurile pe care le-am evitat, acolo îmi rezolv problemele pe care nu le pot rezolva în viata reală și tot acolo ma întâlnesc cu anumite persoane. Tot acolo am curajul sa fac tot felul de nebunii despre care "aici" nici nu deschid gura. :)
- Cred în D-zeu și în legea compensației, sunt "axiomele" după care îmi trăiesc viata, mi-e frica de D-zeu și în tot ceea ce fac țin cont că roata se învârtește.

Dau mai departe leapșa către: Innu, Suflet frumos, Micutzu, Razvy si Djsmoc.

miercuri, 16 iulie 2008

de ce-as mai vrea?

de ce-as mai vrea sa fiu din nou copil
extrem de curios si de agil?
la ce mi-ar ajuta sa astept cu nerabdare
sa cresc si eu si sa fiu un om mare?

de ce-as mai vrea sa fiu adolescenta
o zi sportiva, o zi cocheta
la ce mi-ar ajuta sa pot cu usurinta
sa trec de la indiferenta la dorinta?

de ce-as mai vrea sa fiu iar liceeana
azi doar indragostita, maine doar tocilara?
la ce mi-ar folosi atata desfatare
o zi sa rad in ploaie, o zi sa plang in soare?

de ce-as mai vrea sa fiu un pic mai mica
studenta amarata, cand moale sau cand stricta?
la ce mi-ar folosi sa invat pe zi o carte
si-a doua zi sa cant si sa dansez o noapte?

de ce-as mai vrea sa fiu din nou mireasa
azi sa fiu slaba, maine grasa?
si la ce bun sa tot privesc in urma
cand viata mea e-acum atat de buna?

un singur lucru as vrea sa se repete
sa pot sa am al doilea si al treilea bebe.


duminică, 13 iulie 2008

ah, cat de mult iubesc

ah, cât de mult iubesc poezia
cu versurile și cu rima ei
cu multiplele înțelesuri care le ascunde
și cu starea care mi-o da când o recit

ah, cât de mult iubesc și muzica
cu acordurile ei ca scâncetele unui copil
și cu vioara care se aude în spate
ca o umbra care te urmărește peste tot

și cât de mult iubesc marea
cu valurile ei odihnitoare
și cu spuma moale și alba
ca o înghețata de vanilie

și cât de mult iubesc noaptea
atunci când e de nepătruns
când face sa strălucească luna
ca o minge de foc în bezna

și cât de mult iubesc nisipul fierbinte
pe care când pășesc desculță
îmi înfige colțurile de scoica sparta
fix în suflet

și cât de mult iubesc nemărginirea albastra
din care răsare o lumina roșie
exact în valurile negre ale marii
pe acordurile unei melodii
puse pe versurile
unui poet celebru...

duminică, 6 iulie 2008

de ziua mea



chiar daca oficial de ieri nu mai pot spune am douzeci si ceva de ani, ieri a fost o zi speciala pentru mine. nu am avut artificii, nu am suflat in lumanari, nu am avut o petrecere cu zeci de invitati, icre negre si preparate culinare exotice. nu am fost imbracata in rochie de seara de zeci de mii de euro. nu am primit cadou de la sotul meu o masina luxoasa, o excursie in spatiu sau o insula. cu toate astea, a fost o zi minunata pentru ca:
- nu ma simt deloc batrana. parca as avea 15 ani.
- am petrecut toata ziua alaturi de familie.
- am fost vizitata de cativa prieteni si am mancat un tort delicios de ciocolata facut de soacra mea.
- am vorbit, am ras, am barfit, am stat comod pe canapea fara sa fiu stresata ca mi se sifoneza rochia de seara sau ca am o pozitie necuviincioasa, ca mi s-a stricat coafura sau mi-a curs rimelul.

A fost o zi minunata pentru ca m-am trezit tarziu si m-a intampinat fiul meu care mi-a dat un pupic. Cel mai dulce pupic din viata mea. :)

Va doresc si voua sa traiti in fiecare zi ce am trait eu ieri, de ziua mea.

miercuri, 25 iunie 2008

Ce găseşti în geanta unei femei



De multe ori m-am decis să-mi fac curăţenie în geantă. De fiecare dată m-am răzgândit imediat ce am desfăcut fermoarul.
Se zice că nu-i frumos să umbli în geanta unei femei. Pentru că aşa cum este la ea în geantă, este şi în viaţa ei. Este adevărat?
Iată ce poţi găsi la mine-n geantă:

* pentru înfrumuseţare:
- ruj (diverse forme şi culori, rezistent la transfer, gloss, transparent, strugurel, etc), rimel (rezistent la apă, de volum, de lungit genele), creioane de buze (asortate pentru diferitele rujuri), dermatograf negru
- forfecuţă de unghii, forfecuţă cuticule
- şerveţele demachiante
- câteodată ojă şi acetonă
- oglindă (obligatoriu cu farduri încorporate)
- elastice de păr, diverse culori
- clamă păr transparentă (să meargă cu orice îmbrăcăminte)
- 1-2 pensete (una mai proastă, una mai bună)

* pentru activitatiile mele "intelectuale" şi nu numai
- ruletă 5 m
- aparat foto
- creioane, pixuri (niciodată nu le găsesc prin geantă când le caut, tot timpul împrumut)
- capsator
- câteodată perforator
- port-vizit
- multe cărţi de vizită, nici nu mai ştiu ale cui
- agendă (de multe ori o uit acasă)
- ciorne cu schiţe, măsurători, etc (rezultatul muncii mele când uit să-mi iau agendă)
- memo-stickul

* pentru igienă
- şerveţele intime
- deodorant solid
- parfum, spray, parfum, parfum, parfum (diverse mărimi şi arome)
- cremă de gălbenele (am coatele iritate de la statul la calculator)
- ... cu aripioare (normal şi de zi)

* pentru contabilitatea firmei
- facturi de plătit
- facturi plătite, pe care nu le-am dat la timp contabilei
- bonuri de benzină
- bonuri de taxi
- facturi de cumpărături
- digipass-ul
- hârtiuţe pe care am trecut ce trebuie să fac

* pentru vicii
- brichetă (n-o găsesc când o caut, dar sigur am. Imi amintesc când am pus-o)
- ţigări nu ţin în geantă, pentru că dăunează grav sănătăţii

* pentru pisici
- carneţele de sănătate (nu le-am mai scos de când am fost cu ele la doctor)

* obiecte indispensabile
- ochelari de soare (1, 2 sau 3 perechi)
- cheile (dublurile, pe celelalte le-am pierdut)
- portofel de mărunţiş
- cardul (e tot timpul gol, nu ştiu de ce-l mai ţin)
- buletin, permis
- încărcătoare telefoane
- telefoanele (n-am decât 2)
- gumă de mestecat
- portofelul (şi el burduşit bine cu de toate)

* ocazional
- periuţa, pasta de dinţi, bikini, un sutien (pentru când merg la vâlcea)
- carneţelul lui bogdan când merg cu el la controlul periodic

* ce nu folosesc, dar le am în geantă, preventiv:
- ceară de păr
- bijuterii
- un ceas fără baterie (este şi în poza de pe blog, atunci mergea)
- nişte baterii de la fostul aparat foto (cred că sunt consumate, dar le ţin ca să le verific cândva)

Încă mai încap şi alte noi obiecte la mine-n geantă. Niciodată nu-i suficient. Pe lângă geantă mai port după mine o pungă în care îmi plimb proiectele pe care trebuie să le fac, de acasă la birou şi invers. Ca la ţară.

joi, 12 iunie 2008

accident in lant


Micutzu m-a inspirat. Deschid un capitol, intitulat "șoferița". Ca să vedeți și voi, cum i-am spus și lui, cine va încurcă cu adevărat în trafic. :)


Clienții mei sunt oameni care-și construiesc case. De regulă, în câmp, departe de civilizație. Într-o zi trebuia să merg la un client, ca să măsor ceva. Fusesem de mai multe ori pe câmpul cu pricină dar, pentru că stau foarte prost la capitolul orientare, l-am rugat să mă aștepte undeva pe traseu. Am traversat cu viteză traseul până la punctul de întâlnire, care era undeva la capătul orașului. La capătul asfaltului. Unde se termină asfaltul, se termină și pământul. În stânga aveam o fermă de animale. În față continuarea drumului pe o cale nebătuta, plină de gropi, bolovani și câini. În dreapta câmp, neatins de oameni. M-am așezat cuminte pe marginea drumului, în partea stânga (pe dreaptă era un mare șanț, nu puteam opri acolo) mi-am dat muzică mai tare și am așteptat cuminte apariția clientului. Din spate nu venea nimeni. Probabil nu trecea nimeni niciodată pe acolo. La un moment dat, după ceva timp de liniște mormântala, din fața mea, de pe drumul acela neumblat de nimeni apar două mașini. Oho, 2 deodată. M-am mirat. Sunt în echipă, am gândit. Nu aveau ce să caute pe acolo. O dacie papuc, condusă de un tinerel urmată de o dacie berlină. Papucul a frânat un pic în față mea. Berlina a oprit și ea în spatele lui. Tinerelul mă fixează imediat. Avea niște ochi alabstri. Se uită fix în ochelarii mei de soare. Eu ascultăm muzică tare, cu capul un pic lăsat că să nu vadă că mă uit la el. El, șmecher, da un pic în spate, fixându-mă în continuare cu privirea. Nu știu ce voia să-mi demonstreze, dar avea o atitudine de mare cuceritor. Un pic, încă un pic și pooocccc, lovește berlina. Îl văd că se da disperat jos. Din berlină coboară doi indivizi și încep să se certe. Din gesticulările lor îmi dau seama că tinerelul le-a avariat mașina. Se ceartă, se uită la mașini, se enervează. Se învârtesc în jurul lor, se împing unii pe alții. La un moment dat se opresc toți 3 și se uită la mine. Încep să-mi facă semne cu mâinile lor. Dau muzica mai încet. Pornesc motorul. Mă uit întrebătoare la toți 3. Ce au cu mine? Eu sunt staționată pe marginea drumului. Tipul începe să le explice ceva, arătând mereu spre mine. Șoferul berlinei lovește cu piciorul mașina tinerelului cu ochii albaștri. Cred că e timpul să mă car, îmi spun. Dau în spate, apoi un pic în față. Mă trag frumos mai pe marginea drumului și îi depășesc cu nonsalanță, pe contrasens. Toți trei se uită cu ură la mine. Apoi se urcă în mașini și pleacă și ei. Am înțeles din gesturile lor că șoferul papucului a avut senzația că nu are loc să treacă pe lângă mine. A dat în spate ca să ia manevră mai larg, să mă ocolească. Au plecat. Am scăpat. A venit clientul. I-am povestit ce-am pățit. Asta s-a enervat.

- Cine era mă prostu ăla?
- Nu știu, de unde să știu eu?
- Ce număr avea? Cum arată tipul?
- Nu știu, dar de ce?
- Păi vreau să-l bat.
- Ha ha! Nu mai puteam de râs. Dar de ce vrei să-l bați? Ce ai cu el?

- Așa vreau eu. Că e prost!

Conduceam încet în spatele clientului, spre casa lui, în câmpul nemărginit. Mă gândeam la accidentul pe care-l provocasem. Nu a fost singurul. Au mai fost și altele. Dar celelalte vor face subiectul altor episoade din acest capitol.

joi, 5 iunie 2008

lumea mea


ieri citeam blogurile unor prietene din blogroll. n-am mai scris demult, dar nu pentru ca n-as mai fi avut ce povesti, ci pentru ca am fost un pic ocupata. prefer sa spun ca n-am avut timp... dar de fapt...

revelatia am avut-o la blogurile jamilei si inuuendei. amandoua au tot timpul ceva interesant de spus (nici pe voi, ceilalti din blogroll nu va exclud). se implica, sustin proiecte sociale, isi deschid sufletul, critica aspectele sociale si implicatiile acesteia in vietile personale... chiar daca au articole pline de optimist si zambete, ma intristeaza. ma intristeaza, pentru ca imi deschid ochii si-mi vad realitatea mea.

mi-a zis mie cineva mai demult ca sunt nesimtit de nepasatoare. :(

n-am votat. nici macar nu stiu cine a candidat. habar n-am, va jur, cine candideaza la primaria capitalei. nici la sector. nu ma mandresc cu asta. dimpotriva. imi dau seama ca sunt din alta lume si ca putin imi pasa de ceilalti. innu, ma revolt si eu cateodata. mi-e greu sa accept ca sunt oameni care n-au dupa ce bea apa, copii abandonati, copii cu boli incurabile la care nu se uita nimeni, batrani carora li s-au furat casele si pamanturile sau ultimii 50 lei din pensie. toate astea imi fac rau. poate asta e si motivul pentru care nu ma mai uit la televizor, nu ascult radio decat cat tine melodia, schimb postul la stiri... refuz sa iau contact cu realitatea :(
blogul mi-a dat o libertate la care nu speram. libertatea de a ma exprima, de a ma revolta, de a ma implica, de a striga si de a fi auzita. dar eu...

eu refuz sa ma implic. eu refuz sa ma revolt, asa cum face toata lumea normala. refuz sa accept ca asta e lumea in care traiesc si mai ales refuz faptul ca si eu pot face ceva ca ea sa se schimbe. stiu, schimbarea vine din interior. dar eu refuz sa ma schimb. de ce?

am avut o functie de conducere intr-o institutie publica. o functie prin care as fi putut sa schimb ceva, sa ma implic. as fi putut sa pun capat furaciunilor si nedreptatilor (la scara mica, evident). stiti ce-am facut? mi-am dat demisia dupa trei luni. mi-a fost frica pentru familia mea, pentru ca locuiesc printre "ei". pentru ca m-au amenintat. si eu, o lasa, am cedat ... si m-am inchis in lumea mea, "nepasator si rece"...

si daca plang? si daca doar plang? nu schimb nimic :(

miercuri, 28 mai 2008

pastele cu sos de rosii si examenul picat




Inainte de articol cateva amanunte ajutatoare:

- mi-a placut algebra. mi-a placut si geometria. mi-a placut cam toata matematica. asta pana am ajuns la facultate. mai exact la fac. de constructii, unde am dat de "matematici speciale".
- de cand ma stiu, invat sau lucrez noaptea. randamentul maxim il am noaptea, indiferent ce as face.
- nu-mi plac pastele fainoase, taitzeii, macaroanele, melcishorii, scoicutzele si alte derivate. mananc f rar asha ceva, iar daca nu mananc, nu le duc dorul.
- in camera de camin aveam un frigider antic, rotunjit pe la colturi, butucanos, alb, cu maner de fier, ca o ranga.

Era vineri, pe la 9 seara. Venisem de la munca pe la 7, imi facusem un dushuletz rapid si dormisem vreo ora jumate. Eram in camera cu doua colege. Pe la 10 una s-a culcat, cealalta a ramas sa mai citeasca cate ceva dintr-un roman. Mancam puzin pe vremea aceea. Eram cu cel putin 20 kg mai slaba decat acum. In fine. Ideea e ca mancam f rar, f putzin si doar anumite mancaruri, gen ciungam, eugenii, lapte cu biscuiti si ceva supitze din plic. Mancarea care o primeam saptamanal de la mama, o depozitam in frigider pana la prima ei vizita in bucuresti, cand imi facea ea curatenia de rigoare in sticlele si borcanele adunate in multe saptamani.

In seara aceea, ca printr-o minune, imi era foame. Era vineri. Eram leftera. Banuztii soseau duminica, impreuna cu mancarica. Mi-am deschis cursurile sa invat. Matzele mele: ghiortz-ghiortz.
- D., ai ceva de mancare?
- Nu, imi pare rau, dar vezi in frigider.

Ma indrept salivand spre frigiderul care ocupa jumatate de camera si ii deschid, proptindu-ma in rama metlica a paturilor suprapuse, usha grea ca un vagon de tren marfar incarcat.

In frigider, gasesc doar un gol profund si intunecat (nu-i mergea becul, dar cateodata racea).

Undeva insa, la capatul tunelului, licarea abia sesizabil, o speranta: o farfurie cu paste fainoase cu sos de rosii.

- D, sunt ale tale pastele?
- Nu, dar mananca-le daca ti-e foame.
- Sa stii ca le mananc. Nu-mi plac, dar astea arata exceptional.

Intr-adevar, aratau ca scoase din cuptor. Parca si fumegau un pic, daca ma uitam cu atentie. Doamne, si sosul acela de rosii, le imbraca o rochie de matase fina. Am inghitit in sec. Am luat farfuria, o furculita si m-am asezat plina de speranta la masa. D. citea. V. dormea. Eu ma pregateam de o noapte de invatat.

Am bagat cu fortza furculita in paste. Am rasucit-o de 3 ori, pastele s-au infasurat ca niste firicele in jurul unui vierme de matase si am bagat-o in gura. Am inghitizit cu pofta. Instantaneu m-am ridicat si m-am dus la wc, unde mi-am vomitat toate maztele, tot stomacul si cred ca o parte din creier(abia acum am inceput sa-i simt lipsa - la creier, ma refer)
M-am intors verde-albastra in camera si m-am intins pe pat. Dupa o vreme, cand mi-am mai revenit, am aruncat pastele aratoase, care se conservasera impecabil, ca o mumie. Ma intrebam: cum puteau sa arate asha bine niste paste uitate acolo de vreo luna? Cum de nu au mucegait? Cum de nu s-au uscat? Cum de nu au disparut, pur si simplu? Era un mister...cred ca frigiderul acela le-a pastrat ca noi atata timp...

Mi-am revenit cat de cat si m-am asezat la masa, cu cursurile in fazta. Pe la 12 am simtit niste furnicutze umbland pe mine. Ce D-zeu se intampla, ma intreb, am innebunit de la pastele alea? Dau cu mana, nimic. Ma ridic, ma scutur, nimic. Furnicile umblau pe mine, din ce in ce mai multe, din ce in ce mai mushcacioase. Ridic bluza sa-mi arunc ochii pe burta lipita de spate (niciodata n-o sa mai am un abdomen asha plat ca atunci). O multitudine de bube si bubitze, care mai de care mai rosii si mai obraznice imi crescusera pe piele. Si acum ma mancau. Iar eu ma scarpinam disperata. Norocul meu a fost ca V. s-a trezit de la agitatura mea si cand m-a vazut s-a speriat si mi-a dat o pastila minune. Am luat-o ca pe ultima salvare...

Cand m-am trezit era 8. Dormisem ca tractoristii cu capul pe masa. Fetele dormeau inca. Doar era sambata. Eu aveam examen la matematici speciale la ora 8. M-am imbracat intr-o secunda si m-am teleportat la examen. Pastiluta facuse minuni, dar nu suficiente. Efectul ei secundar era somnolenta accentuata si nu era indicata s-o iei in cazul in care urma sa conduci autovehicule sau utilaje sau sa vrei sa inveti pt un "m.s."

Evident, am picat examenul. Nu mi-a parut rau. Pt ca mie chiar mi-a fost rau...

ps. este 5 dimineata, tocmai am lucrat toata noaptea si imi este ingrozitor de foame. dar nu deschid frigiderul nici daca ma pici cu ceara - stiti voi cum e cu ceara care pica ;)

totusi: pofta buna!

miercuri, 21 mai 2008

intrebare si raspuns pe masura


duminica. mc donalts militari. eu cu sotul meu in masina, la mc drive, la coada. pe langa gard, niste panouri cu reclama la ceva mancare de-asta mc-donalteasca. intr-unul dintre panouri o fata frumoasa te imbie sa cumperi.

- Ia uite ce frumoasa e Monica Columbeanu, zic eu
- Unde?
- In panoul asta
- Nu e ea, zice sotul
- Ba da, ea este!
- Ba nu, ca aia e urata rau. Asta din panou e frumoasa
- Ea e, la pariu
- Pariu
- Bine, hai s-o intrebam pe-asta de la ghiseu.

Ne apropiem de ghiseul de comenzi. O d-ra plictisita si scarbita ca lucra si duminica dupa-amiaza, cand afara era soare de facut plaja, iese cu jumatate de corp pe gemuletzul ghiseului, ca sa auda ce dorim. Sotul comanda. Eu ma intind peste el si intreb:
- Fitzi amabila, cine este in panoul asta publicitar? Si-i arat cu degetul (stiu ca nu-i frumos) panoul cu pricina.

Tipa se uita la panou si imi raspunde:
- O fata! (Ca si cum nu era evident asta)

O, ce bine ca mi-ai spus. Eu credeam ca e un crocodil. Nu stim cine a castigat pariul. Eu sau sotul. Poate stiti voi cine e fata din panoul publicitar, si ma anuntati si pe mine. Impartim castigul. ;)



O seara oarecare. Noi la restaurant cu niste prieteni. Ce mancam? Ne intrebam unul pe altul, ne uitam in meniu. Nu ne putem hotari niciunul.
Vine o domshoara sa ne ia comanda. AAAA, immmm, stati asha, sa vedem... In fine fiecare comanda cate ceva. Ajunge si la sotul meu, care e super fitzos la mancare (cine-l stie, stie). Oscila intre pizza si friptura de porc. In speranta ca-l va ajuta d-ra, o intreaba:
- Cum e pizza?
Tipa are un moment destul de lung gandire (cred ca cel mai lung din viata ei) si raspunde:
- Rotunda.

Totzi de la masa incepem sa radem zgomotos. Mai mult de fatza sotzului meu, decat de raspunsul tipei.

- Bine, bine, rotunda, dar... cat e de mare?

Tipa iar ia o pauza de gandire, si o vedem, intr-un moment de sclipire, cum deschide bratele, isi prinde palmele intre ele si ne arata cam cat e de mare pizza, facandu-si mainile colac.
- Cam asha, zice.

Iar rasete. Sotzul meu comanda pana la urma pizza "rotunda" si "cam asha" de mare.

marți, 20 mai 2008

ochii rosii


Cine ma cunoaste, stie ca atunci cand vorbesc, de obicei am un ton usor autoritar. Am avut ceva probleme pe unde am lucrat din cauza asta, pentru ca niciodata nu paream "umila" in fatza sefilor mei, atunci cand aveam ceva important de discutat.

Intr-o seara a venit in camera la noi un coleg de facultate al colegei mele Di sa-i ceara acesteia niste cursuri. Eu stateam intinsa in pat si cand l-am vazut m-am ridicat din politete. De obicei ma uit in ochii oamenilor. Mi-a sarit fara vreau privirea fix in ochii lui, care erau neobisnuit de rosii. Nu-l mai vazusem niciodata. Era saracu un pic intimidat, pentru ca nici el nu cunostea fetele din camera, in afara de Di.

M-am postat in fatza lui si l-am intrebat cu tonul meu autoritar,dar fara rautate:
- Ai baut ceva?
Saracu baiat s-a shocat si mi-a raspuns cu o voce stinsa si vadit mirata:
- Nu!
Eu : Te droghezi?
El (si mai shocat , si mai mirat): Nu!
Eu: Nuu? Ia arata-mi mainile!
Saracu baiat si-a ridicat manecile si mi-a aratat venele. Nicio urma de intzepaturi .
Eu: Hmm. Nu inteleg...
El nu mai zicea nimic. Se uita intrebator cand la Di, cand la mine. Initzial intentzionase sa intre mai in mijlocul camerei, dar dupa dialogul cu mine a ramas intzepenit imediat langa usha. Era un baiat cu bun simtz, mi-am dat seama, dar pentru mine lucrurile nu erau lamurite. M-am intors spre masa, m-am ashezat. Di. isi cauta cursurile care trebuia sa i le dea. Am stat un pic ca pe ghimpi si m-am dus din nou la el.
Eu: Sigur nu ai baut nimic?
El (rosu in obraji ca racu fiert): Nu, sigur!. (a ridicat si el un pic tonul). Deja cred ca incepuse sa se enerveze.
Eu: Ia sufla! Si mi-am intins nasul spre gura lui. El s-a retras un pas inapoi, lipindu-se cu spatele de usha.
El: Nu suflu!
Eu: De ce?
El: Pentru ca nu suflu! A tzipat un pic.
Eu: Aha, deci, ai baut. I-am zambit prieteneste. Oricum nu e treaba mea. Te intrebam doar asha, ca sa ne imprietenim. Te-ai speriat?
El: Nu, nu, ca n-am de ce. (Era si mai roshu la fatza)

Abia a zambit si el un pic, asha din politetze. Clar nu i-a placut de fatza mea. Si era si normal sa nu-i placa. Di. tocmai gasise cursurile. I le-a dat. El a plecat.

Dupa ce a iesit pe usa, Di. mi-a spus ca bietul baiat are o forma avansata de conjunctivita si ca face tratament de 2 luni. Mi-a parut rau ca l-am speriat. Eu doar glumisem, dar el prea a luat-o personal. Ce sa fac daca asha vorbesc eu?!

luni, 19 mai 2008

cine mai vrea un bec?


stiti deja, camera noastra era dotata cu un modul. un modul a carui usa nu se inchidea niciodata. modulul era dotat cu un fasung, in mijloc, in care domnea foarte rar un bec.

cand esti student si nu ai bani, vrei sa economisesti din orice. de aceea renunti sa mai cumperi obiectele care nu iti folosesc strict tie, cum ar fi becuri, deodorant wc, saci pentru cosurile de gunoi de pe hol, etc. nu cumperi becuri, de pilda, n-ai! si daca n-ai, nu te vezi in oglinda ciobita de pe modul, pentru ca modulul nu are sursa de iluminare naturala, iar usile de la camera nu au supralumina. nu te vezi in oglinda, pleci nepieptanata. pleci nepieptanata, nu-i asha grav, dar daca pleci cu rimelul insirat pe sub ochi, s-ar putea sa trezesti suspiciuni prin tramvai.

prin urmare eu, din putinii mei bani, aprovizionam modulul cu becuri. becuri chioare, cele mai ieftine, cele mai proaste, dar suficiente cat sa-ti vezi moaca adormita in oglinda.

alti colegi din camin nu se indurau sa faca asha o risipa de bani si se aprovizionau de la modulele mai bine echipate. pana m-am prins eu, a trecut ceva timp. seara puneam bec, dimineata ma chioram bezmetica in oglinda, fara sa pricep ce se intampla. aveam o oglinda in camera, din aceea veche, cu ciucurasi rosii in garurile in care intra sfoara pentru agatzat. dar era buna la nevoie. problema cea mai mare era ca daca aveai obiceiul sa citesti pe wc, trebuia sa-ti iei ceva ajutator, gen telefon pe post de lanterna pentru paginile rasfoite.

becurile dispareau ca prin minune numai noaptea, cand toata lumea dormea. niciodata nu auzeam. eram convinsa ca baietzii de la etajele superioare faceau asta, pentru ca ei aveau tot timpul becuri pe module (dar nu aveau oglinzi, dar la ce le trebuia? ei oricum nu se machiau). dar cum hotzul neprins este negustor cinstit, nu puteam sa acuz pana nu prindeam faptashul.

intr-o seara m-am hotarat: in noaptea asta prin hotzul. mi-am facut o cafelutza si m-am pus cu scaunelul langa usa, ca sa aud cea mai mica miscare.
pe la 1 noaptea am auzit pasi pe modul. am iesit de indata, inarmata cu mult curaj. ha, te-am prins! :( era o colega de modul. s-a speriat biata fata de ochii mei cat cepele si parul meu zbarlit. si mai ales viteza cu care am deschis. s-a uitat buimaca la mine, fara sa inteleaga de ce nu dorm.

n-am renuntzat. m-am scuzat pueril: "credeam ca furi becuri!" si m-am asezat cuminte pe scaun, in spatele usii. cred ca am atzipit un pic. m-am trezit amortzita pe la 3. ma duc la wc si ma culc, mi-am zis. da-le incolo de becuri. cand am deschis usa la camera, surpriza: modulul era in bezna. ahhhaaaa, deci, chiar vretzi sa va prind. nu-mi scapatzi! am scotocit bezmetica in sertarul in care tzineam becurile. am scos scaunul pe modul si m-am cocotzat pe el, sub locul becului. cu telefonul in mana ca sa ma lumineze, am insurubat noul bec. mergea. era din nou lumina.

mi-am pus o perna pe scaun si am asteptat. n-a trecut mult timp. vreo jumatate de ora. am auzit iar pasi. am stat un pic ca sa prind hotzul cu rata-n gura. cand am iesit, era deja prea tarziu. doamne, cata viteza! am iesit repede pe holul mare. si surpriza: doua fete au intrat chicotind in modulul alaturat, care era la distanta de vreo 20 m de al nostru. m-am gandit daca e cazul sa ma duc la ele. m-am razgandit. daca nimeresc la camera vecina si le trezesc pe cele nevinovate?

am scotocit iar in sertar cu grija sa nu fac zgomot. am scos iar scaunul, am luminat iar cu telefonul, am montat un alt bec. nou-noutz. scos din cutia lui gaurita pe ambele partzi. iar lumina.

nu m-am mai pus pe scaun in camera. m-am pus in camarutza in care era wc-ul, ca sa fiue mai aproape. m-am asezat pe capacul wc-ului si am asteptat cuminte, cu barbia in maini...

dupa ceva timp au venit. aproape le-am simtit, pentru ca ele paseau cu mult mai multa grija. am deschis imediat usa. le-am prins in flagrant. au fugit repede, inainte de a pune mana pe ele. radeau, bineinteles. am intrat in modul lor si le-am strigat: daca va prind, va rup picioarele. am plecat nervoasa si m-am varat in pat. macar nu-l furasera si pe asta.

la 8 cand m-am trezit nu mai aveam bec pe modul.

in ziua aia a venit fratele meu pe la mine. i-am povestit cu ochii carpitzi ce am patit. mi-a zis: "lasa, fata, ca-ti dau eu cate becuri vrei. i le aduce unu' lu' chioru' (chioru' era un coleg poreclit asha pt ca purta ochelari; i se mai zicea si orbu'). le ia de la altzii. avem pe putin 50 de becuri"

"cummm? alea sunt becurile mele!" nuuu, zice frati-meu. le fura din caminul 2.

avea dreptate. mie mi le furau fetele de la modulul celalalt. ele insa le vindeau la jum de pret in caminul de baieti. iar de la aia le fura unul din caminul nostru. care le dadea apoi pe cate o tigara la doritori. mi-a adus un brat de becuri. le-am pus frumos in sertar.

am continuat sa montez becuri, ca sa vad cand se satura fetele de furat.

nu s-au oprit pana la sfarsitul semestrului. eu puneam, ele furau, le dadeau mai departe si in final ajungeau tot la mine. am umplut doua sertare cu becuri.

mai vrea cineva un bec?

p.s. n-am aflat niciodata cine e faptasul. n-am reusit sa le prind pe caprele alea. erau experte. si niciodata nu le-am vazut ziua prin camin. ca le-as fi recunoscut. cand m-am dus ziua la cele doua camere din modulul alaturat, mi-au raspuns la ambele camere niste tocilare. pareau nevinovate. am renuntat sa mai pandesc. in definitiv aveam becuri sa-mi pun si-n cap.

vineri, 16 mai 2008

care le e rostul?



Inteleg in lumea asta multe rosturi ale fiintelor, animalelor, etc:
- lupul curata padurea de mortaciuni
- ciocanitoarea opacul de paraziti
- pisica iti fereste casa de soareci si de papagali
- cainele te pazeste de hoti
- sotul de fereste de mult mai multe

Un singur rost nu-l inteleg pe lume: rostul mustelor. Ce rost are musca?

Deschid un pic geamul, intra primul muscoiul acela maaare si burtos, de culoare negru-albastrui. Zumzaie prin creierii mei si-si cheama familia. In doar cateva minute, timp in care casa nu se poate aerisi, intra o armata de muste. Daca ar sta cumintzi undeva nu m-ar deranja, dar ele zboara. Si fac galagie. Si se imperecheza pe perdelele mele. Si-si lasa cacatzeii negri pe geamuri. Si ti se aseaza pe nas cand dormi. Si bazaie cand ai nervii intinsi la maxim si vrei sa te linistesti. Cei care mi-au montat alarma, mi-au spus cand plec de acasa sa dau cu spray antiinsecte pe senzorii de miscare. Dar ele nu mor, pentru ca s-au adaptat noilor conditii ca si oamenii cu poluarea. Si cum ar fi sa stau linistita la iarba verde, departe de casa si sa ma sune cei de la paza sa-mi spuna ca mi-a pornit alarma. Sau sa vina ei pana aici echipati si inarmati si sa constate ca am fost atacata de muste. Asta le e rostul mustelor pe lume? Nu le pot suferi. Sunt scraboase. Dar, ironic, au fost denumite: "muste domestice"! Ihhh. Scrabos!

p.s. vara trecuta mi-am lipit pe geamuri si usi niste fasii speciale pe care scrie nu stiu ce . sigur traducerea este: "intrarea mustelor interzisa". Se pare ca astea domestice nu stiu sa citeasca. Ca altfel n-ar mai intra la mine in casa...

miercuri, 14 mai 2008

Marţi 13



Ştiţi care este dezavantajul unui case cumpărate şi nu făcute? Acela că într-un living cu bucătărie deschisă de aprox. 40 de mp ai doar 3 prize. Trei prize în care trebuie să-ţi între: aerul condiţionat, sistemul audio, televizorul, dvd-ul, receptorul antenei satelit, faxul, calculatorul, imprimanta, lampă de birou, încărcătoarele de la telefoane, încărcătoarele de acumulatori, frigiderul, cuptorul, plita, hota, cuptorul cu microunde, cafetiera, robotul de bucătărie, fierbătorul de ceai, maşina de vase şi altele diverse şi neprevăzute. Bineînţeles că cele trei sunt puse la distanţă de min. 5 m între ele şi sunt simple, nu duble. De aceea ai nevoie de multe prelungitoare. Rezultă o încrengătură de fire şi cabluri la care se mai adaugă cablul telefonului, al internetului, al antenei şi al generatorului. Nişte "maţe încurcate", ca în jocul copilăriei noastre.

Nu cred în 13, nu cred în mâţa neagră care-ţi taie calea (zilnic îmi taie calea vreo 4 mâţe negre, toate ale mele) sau în canalele cu 4 găuri pe care trebuie să le ocoleşti. Nu cred în sarea vărsată pe masă sau în luna plină. Nu cred în ziua de marţi 13. Nu credeam că pot avea ghinion chiar într-o astfel zi.

Azi a trebuit să-mi las treburile şi să stau acasă. Odată pe săptămână, marţea mai exact, pe strada noastră sosesc gunoierii. Cum pubela noastră era negolita de 1 lună, era musai să stau să-i pândesc.

Teoretic ei vin dimineaţa. M-am trezit devreme şi am scos o pungă cu gunoi la poartă ca să ştie domnii gunoieri că plătesc şi eu serviciul de salubritate şi m-am postat în faţa calculatorului la treabă, bineînţeles ridicându-mi ochii din 10 în 10 minute spre poartă.

Au sosit la 4 după amiază, când eu eram la discuţii cu o prietană. Printr-o minune nu i-am ratat. Am ieşit şi am alergat după maşina de gunoi. M-am certat cu ei că n-au sunat la poartă, apoi le-am dat "darul" că să nu mă mai uite săptămâna viitoare. Şi unde e ghinionul zilei de 13, mă veţi întreba. Ei bine, abia acum începe.

Ştiţi maşinile acelea de gunoi mari şi verzi? Şoferul unei astfel de maşini, cred că era beat, n-a ţinut drumul şi în dreptul porţii mele a luat-o pe trotuar, nu pe stradă.

La 5 minute după ce am scăpat de gunoi, stând de vorba cu prietena mea, am văzut ceva izbindu-se în geamul de la sufragerie. Era clar o pasăre. Am crezut că-i un porumbel. Am ieşit imediat afară şi am găsit-o pe pisica Charly cu un mare papagal verde în gură. Prietena mea a fost mai tare de înger şi i l-a scos cu forţa din gură. În câteva secunde însă a murit. Îl prinsese de cap. :(( Era superb, bietul de el. M-am gândit la stăpânul lui, care sigur era un copil. O clipă am crezut că e mai bine să-l arunc sau să-l îngrop. Apoi am renunţat la idee şi i l-am înapoiat pisicii. Era prada ei. :(

La ora 5.30 trebuia să fiu la birou la o întâlnire cu un client. Pe la 5 prietana mea a plecat. Eu am mai rămas câteva minute şi am plecat. Am dat să deschid poarta. Surpriză: poarta mea nu se mai deschidea, decât atât cât să iasă un om pe ea, nu o maşină. Am împins de ea cu forţă. Nimic. Când m-am uitat cu atenţie, am constatat că trotuarul din faţă porţii avea o mare crăpătura transversală în el. Maşina de gunoi făcuse asta. :(( Această crăpătura determinase ridicarea trotuarului ca o cocoaşă. Fix în dreptul porţii mele. Ce era de făcut? Era deja 5.15. Am luat o lopată şi am început să dau cu ea în betonul trotuarului. Aveam nevoie de vreo 2 cm de spărtură, că să pot deschide poarta. Dar fix în cei 2 cm era o armătură de fier, care oricât m-aş fi chinuit n-aveam şanse s-o sparg. După 10 minute de manevre şi vreo 100 de dute-vino cu maşina în loc, am reuşit s-o scot pe poarta de lângă. Curtea mea este foarte mică şi încap în ea două maşini, parcate la mare artă. Altfel nu. Fiecare maşină are poartă ei, iar cele două porţi sunt separate între de ele de un mare stâlp metalic în care dacă intri cu maşina, nu mai ieşi din ea. În fine, am scos-o. Scăpasem de ghinion.

De la birou m-am dus la o altă prietenă s-o iau la mine. Am uitat să va zic că în seara aceasta a trebuit să plece soţul meu de acasă şi să rămân singură. Cum nu dorm niciodată singură, am apelat la prietenă mea, rugând-o să vină la mine.

A venit. Şi-a parcat maşina în locul soţului meu, eu urmând să reiau activitatea de spargere betonului ca sa pot intra cu masina mea. Am luat cel lung prelungitor (vreo 30 m, l-am conectat la o priza din casa si am băgat flexul el. Am apăsat butonul de pornire. Nimic. Flexul nu mergea. Am găsit o panza de bonfaier prin casa. Am verificat direct flexul la o priza, fara prelungitor. In casa mergea. Ahhh. Nu e bun prelungitorul.

Ce e de făcut? Soluţia: aduc alt prelungitor. Dar un altul aşa de lung nu am. Am adunat vreo 4 prelungitoare (după ce am scos toata aparatura electrocasnica si toata cablaraia de ele) si le-am înnădit ele. Lungimea o rezolvasem. Am probat flexul. Mergea. Îmi rămăsese doar operaţiunea de taiere a celor doua bare din fier de 1-2 cm fiecare.

Dar mare supriza. Imediat cum am desfăcut drugul care ţinea cele două jumătăţi de poartă legate între ele, jumătatea de poartă care se opintise în armătura trotuarului s-a deschis ca prin minune. După ce mă chinuisem cu toată mataraia aia din casă. Explicaţia a fost simplă: când mi-am suit şi eu maşină pe trotuar, cele două bucăţi de beton s-au refixat la locul lor, iar cocoaşa dinainte s-a aplatizat de la sine. Slavă Domnului. Am băgat maşina la locul ei. Am desfăcut toate prelungitoarele şi le-am redat locul de odinioară. Mi-a luat mai mult timp decât să le scot. Norocul meu că între timp trecuse ziua de ora 24. Am scăpat de ziua de marţi 13.



Update: miercuri 14

Betonul din faţa casei s-a ridicat din nou. Poarta iar nu se mai poate deschide. Oricum, chiar dacă s-ar putea deschide, tot n-aş putea scoate maşina. Pentru că am pierdut cheile. :((( E clar, pisicile negre din curte îmi poartă ghinion! :(

duminică, 11 mai 2008

chef in camin


Nu stiu cum, era iar sambata seara si eu tot singura. Toate fetele plecasera pe la casele lor prin provincie, eu nu. Mergeam destul de rar acasa in weekend, pentru ca lucram. Ajunsesem in camin pe la 6 dupa amiaza, si ma pregateam de papica si culcarica. Camera mea, dupa cum stiti, era amplasata pe un modul, langa o alta camera. Holul modului era prevazut cu 2 chiuvete, iar in dreapta avea wc-ul si in stanga dusul. Usa modului nu statea niciodata incuiata, pentru ca se perindau pe acolo prea multe persoane care nu stateau in cele doua camere. In camera de alaturi stateau niste fetiscane la vreo 30 ani, studente pe la colegiile UTCB-ului, inalte, frumusele, dar ciufute. Una dintre ele era foarte frumoasa, mereu ma uitam cu coada ochiului la ea cand ne intalneam la chiuvetele de pe modul. Nu eram prietene, pentru ca eu eram prea mica si nici nu ne prea intersectam. Ne salutam si atat. Alta, trecuta de 30 de ani, cred ca fata batrana, n-o puteam suferi pentru ca se suia cu picioarele pe capacul wc-ului. Am rugat-o sa-l ridice inainte de a se cocotza ca o capra pe el, dar n-am avut succes. I-am scris si un bilet mare pe care i l-am lipit deasupra wc-ului in care i-am explicat cateva reguli de igiena si politete. A enervat-o foarte tare asta, dar n-a renuntat la obicei. In fine, i-am strigat odata ca e n.f. si s-a potolit. Cred ca asta o durea cel mai tare. :/
Dintre cele 5 fete din camera alaturata una era batrana, uratzica si nf, una, cea foarte frumoasa era si foarte serioasa, iar celelalte trei erau zbanghii rau. Ele au organizat cheful despre care o sa va povestesc acum.

Stateam linistita in patutul meu si citeam o carticica. De pe la 9 au tot inceput sa vina oameni. Auzeam scartzaitul usii de la modul urmat de voci si rasete groase. Mi-am inchipuit ca va fi un chef mare, dar nu m-am nelinistit, pentru ca pe vremea aceea puteam dormi in orice conditii. In scurt timp dupa ce am a inceput sa duduie muzica, am adormit.

Eu dormeam bine intotdeauna. Colegele mele mai faceau mici petreceri la noi in camera, cu muzica, dans si glume. Eu insa dormeam. Nu le auzeam. Imi puneau tot felul de obiecte pe mine (eu dormeam pe spate), se pozau langa mine ca langa un mort. Eu nimic. Dormeam lemn.

Pe la doua un bubuit in usa mea m-a facut sa sar trei metri in sus. Era ca si cum cineva ar fi fost aruncat in usa. M-am lipit de usa sa ascult ce se intampla, pentru ca era o galagie infernala. Fetele tipau, baietii se injurau. Lipita de usa, cineva a mai fost odata izbit in timpanele mele. Mi-am luat repede un capotzel pe mine si mi-am cautat sprayul paralizant. M-am dus la ferestra, am deschis-o si m-am asezat cu mana intinsa spre usa, pregatita sa ma apar. Au mai urmat doua izbituri, iar urlete, tzipete si injuraturi. Era clar, cineva era batut la mine-n usa. Iar eu eram singura in camera, mica si neajutorata. M-am gandit ca daca intra peste mine, ma arunc pe geam. Stateam la 2, speram sa supravietuiesc.

Bataia s-a mutat incet in hol. Era ca in filme. Eu doar auzeam, nu vedeam, dar eram ingrozita. Loviturile de pumni si picioare in victima se distingeau foarte clar. N-am avut curaj sa ma misc de langa fereastra pana nu s-a linistit totul. Dintr-o data s-a facut o liniste mormantala. Fetele au venit pe rand in camera. Le auzeam vorbind in soapta. Pareau ingrijorate. Una dintre ele plangea. Am auzit mai tarziu politia. Apoi o salvare. Nu stiu cand m-am dezlipit de la fereastra. Corpul imi tremura ingrozitor, si-mi venea sa plang. Am adormit ingrozita. Dimineata, cand am iesit din camera, am calcat pe sticle sparte, mucuri de tigara, bautura varsata, resturi de mancare. Pe holul cel mare am incremenit cand am vazut pe perete urme de sange in forma unei palme. Probabil fusese ultima incercare de a se ridica a victimei, sau ultima suflare.

Luni am fost si eu interegota de politie, ca si colegele mele care fusesera plecate acasa. Victima era un bucurestean, care sosise neinvitat la chef. Fusese batut cu picioarele, cu pumnii, cu sticle sparte. Prima lovitura si-o luase in usa mea. Au urmat altele, si altele, iar in final a fost injunghiat. Toate astea sub privirile neputincioase ale colegelor de modul si ale celorlalti invitati. Era in coma, cu putine sanse de supravietuire. Aaa, tipa care o auzisem noaptea plangand avea ochiul invinetzit. Incercase sa-i desparta pe baieti.

vineri, 9 mai 2008

eee pisici!

V-o mai amintiti pe Charly? Cea cu ochii galbeni? Cea care m-a facut de ras la doctor? Ei bine ea, tocmai ea, a fatat pe 2 aprilie 4 pui: 2 fete si doi baieti. Baietii negri, fetele baltzate. As fi vrut sa scriu despre ea un post: "Charly nu mai e bortzoasa". Dar nu pot, nu pot, si asta ma nelinisteste.

Pe 2 aprilie a fatat. 4 ghemuletze fara ochi si fara cozi. La fix 12 zile dupa marele eveniment, slabita fiind de la alaptatul continuu, Charly a innebunit. N-ati vazut pisica nebuna? Ei bine, iata:



Sex in grup la mine-n curte. Eu n-am mai apucat in obiectiv decat pe cei doi handralai, dar au fost trei si chiar patru la un moment dat. Au calarit-o pe Charly a mea trei zile si trei nopti. Pe ploaie, pe vant, ziua, noaptea, sub masina, pe masina, pe gard, sub gard...Saraca maica-mea a stat sa hraneasca puii cu seringa pentru ca mama lor naturala avea treaba cu golanii.

Dar nu asta este problema cea mai mare. In curte se perinda zilnic vreo 10-15 matze. Care mai de care mai tupeiste si infometate. Nesimtzitzii de motani fac pipi pe unde nimeresc, dar placerea lor cea mai mare este sa faca in bradul pe care am dat 2 mil de craciun si in papucii cu care ies in curte. Bradul s-a uscat deja, iar papucii... nu mai zic nimic de ei.

Mai nou, pisica vecinei, s-a indragostit de puii lui Charly. Sta lipita de usa, ca sa intre direct in casa prin spirjinere. Si e bortzoasa. Si ea?, ma intrebatzi. Daaa, si eaaa. :((( Ii zicem Ciufi, iar la cei min. 5 pui pe care o sa-i fete in usa o sa-i numim "Ciufuliti-va de aici, impielitzatzilor!"

Charly e din nou bortzoasa, gratzie amorului nebunesc prin care a trecut. Doctorul mi-a zis s-o castrez in max. 15 de la perioada infierbantata, dar a trecut aproape 1 luna. Inca pe atat, si altzi pui o sa ne mishune peste tot, ca furnicile. Am auzit ca a doua sarcina se prinde mai usor si ca de regula se dubleza nr. spermatozoizilor care ajung in uter.

Si acum vine o intrebare de mare iubitoare de pisici care nu mai vrea altele in plus de cele 15 + noii veniti: noi ce pisici ne facem cu atatzia pisici mici?

Va rog, luatzi si voi din ei! Sa ramana loc pentru generatzia tanara. Ce pisicii mei !?



De la stanga la dreapata:
nr. 1 - Grasa. S-a nascut prima, mananca cel mai mult, sta treaza cel mai putzin.
nr. 2 - Stelutzu. Are o stelutza alba pe piept. Stie deja sa scuipe si sa se agatze cu ghearele de pielea canapelelor.
nr. 3 - Nebunu. E cel mai jucaus, mananca si boabe in completarea laptelui si ma ajuta sa slabesc alergand prin casa dupa el sa-l scot afara dupa ce am pus alarma si vreau sa plec
nr. 4 - Fara nume. Tot fetitza. M-a scapat un om bun de ea. Sunt sigura ca ii merge bine unde este si ca e la fel de scumpa ca fratzii ei.

In loc de "happy end" va invit sa va delectatzi cu cateva imagini cu cei 3 magnifici. Ca sa va obisnuitzi cu mutritzele lor inainte de a-i duce acasa la voi. :)



joi, 8 mai 2008

foc in camin


Devenisem atat de apropiate, incat mergeam dezbracate prin camera fara sa ne jenam una de alta. Mai mult decat atat, Di. ajunsese sa nu se mai jeneze de nimeni. Desele episoade de epilat, machiat, facut unghii, coafat,pensat, etc. se desfasurau de multe ori in fata vizitatorilor. Si eu imi faceam unghiile, ma fardam sau ma imbracam nu numai atunci cand eram doar eu cu Di, insa epilatul il suportam numai cand eram singura in camera.

Era weekend. Di era plecata acasa. Eu, singura. Si daca sunt singura, am gandit, sa ma rasfat. M-am dusat vreo doua ore, m-am cremuit vreo 3,am experimentat cateva noi tehnici de fardare, mi-am facut desene si desenashe pe unghii... orice, numai sa nu ajung la epilat. Nu-mi era foarte frica, doar ca ultima oara cand incercasem sa-mi pun ceara prin anumite locuri mai dureroase, am scos-o milimetru cu milimetru, timp de cateva ore. Ma obisnuisem cu aparatul de epilat sau cu lama. Ceara, cu toate ca stiam ca teoretic e mai putin dureroasa decat aparatul epilator, n-o suportasem. Dar nu mai puteam amana prea mult momentul. Imi cumparasem o cutie metalica cu ceara epilatoare, un spray special pentru after-chin, o crema cicatrizanta si dezinfectanta. Erau de multa vreme in dulap, iar acum chiar era momentul sa folosesc ceea ce cumparasem (pentru ca nu mi se intampla prea des sa si folosesc ce cumparam).

Aveam in camera un resou improvizat, cu o rezistenta groasa cat mana mea cand eram slaba. Era facut dintr-o bucata imensa de BCA, in care scobiseram niste santuri suficiente pentru rezistenta aceea. Duduia acel resou. cand era frig afara, eu si Di. stateam in camera doar in chilot si maiou, cu geamul un pic intredeschis sa iasa fumul de tigara. Niciodata nu am suferit de frig in camin, pe vremea functionarii resoului-mamut.

Am pus plina de curaj recipientul cu ceara pe cea mai puternica sursa de caldura din camera si m-am asezat pe pat, asteptand sa se topeasca obiectul torturii.

Dupa cateva minute mi-am adus aminte ca n-am lapte. Am luat niste bani si am coborat la chioscul din fata caminului. Mi-am luat laptele fara de care nu puteam trai si m-am indreptat repede spre camin.

In fata scarii exterioar m-am intalnit cu o prietana din orasul meu, pe care n-o mai vazusem din liceu
- Vaiiiii, nu pot sa cred. M, ce cauti pe aici?
- Pai am venit in vizita la X.
- Care X?
- Pai X din a XII B. Hai ca-l stii.
- Aaaa. Tipul ala brunet cu gura mare. E student la constructii?
- Da, e la civile
- Nu l-am vazut prin camin. N-avem acelasi program
Si hi-hi-hi si ha-ha-ha, timpul zboara repede cand te intinzi la barfa. Ne-am pupat dupa jumatate de ora, cu regretul ca n-am putut sa ne povestim toata viata.

Am intrat in camin cu punga de lapte in mana, incantata de intalnirea si discutia avuta. Aflasem cateva stiri noi, foarte picante. La parter parea totul in regula. Cu cat urcam insa, la fiecare treapta adaugata, simteam intepaturi in nas si-n gat. Ah, iar s-a ars cablul ala gros electric, am gandit. Cu cat ma apropiam de etajul 2, cu atat fumul devenea tot mai gros. Am vazut cativa caministi coborand in fuga pe scari. Ce s-a intamplat? Nu stim, nu stim, cred ca a luat o camera foc. Iar, am intrebat revoltata. Cu 2 saptamani in urma luase foc o camera de la parter, de la un resou improvizat. Pompierii au venit la timp. S-au distrus doar trei camere, niste perdele si niste paturi din depozitul de cazarmament. Cu 1 sapt in urma explodase cel mai gros cablu electric care-l vazusem vreodata, tot de la imporvizatiile studentiilor. Am zis totusi sa merg in camera, sa stau cuminte. Nu parea a fi totusi un alt incendiu. Nicio clipa nu m-am gandit ca fumul venea din camera mea. Patrundeam tot mai greu prin fumul gros, imi lacrimau ochii, ma ustura gatul si aproape ca nu mai vedeam nimic (e drept, nici nu aveam becuri pe hol). Dar eu mergeam ca tuta spre camera mea fara sa ma gandesc macar o fractiune de secunda ca eu eram vinovata. Can am intrat in camera, sa mor. Era un fum ingrozitor. Atunci mi-a picat fisa: ceara. Nu stiu cum am ajuns la fereastra. Am deschis-o larg, am scos monstrul din priza si am udat repede niste prosoape cu apa. Iar ceara mea, vaiii, ceara mea, nu mai era. Fiersese si se scursese pe rezistenta rosie care devenise neagra. Cedase. Roteam ca o nebuna prosoapele ude deasupra capului incercad sa directionez fumul spre fereastra. Cateva ore am dat din brate. Fumul a iesit complet dupa 3 zile. M-am rugat sa nu vina administratora. Mi-era frica de ea.

Ciudat, nimeni nu si-a dat seama de unde venea fumul. Scapasem.

Am folosit cu succes aparatul epilator multi ani dupa. Ceara am mai incercat-o doar la salon, dar si atunci numai sub stricta supraveghere: cu ochii belitzi pe plita care o incalzea. Mai tarziu am descoperit ceara rece. Mare inventie, domle.