Muza

A vorbi despre muze este ca și cum ai vorbi despre modul în care faci dragoste, despre cum te simți când ai orgasm, despre ceea ce simți în cea mai intimă, personală și secretă clipă din timpul tău. A vorbi despre muza ta e ca și cum ai sta dezbrăcat într-un cub de sticlă amplasat în mijlocul unei piețe aglomerate. Muza pentru creator este ceva sfânt, extrem de personal și de intim. Este un sacrilegiu din partea artistului s-o dezvăluie, s-o descrie sau să se mândrească cu ea. Muza nu se arată niciodată privitorului, pentru că trebuie să fie intuită. Tu ca beneficiarul operei nu ai voie decât să-ți imaginezi, să intuiești muza reală, iar autorul nu are voie s-o prezinte decât ca pe-o replică. Nimeni nu are voie să cunoască secretul muzei, decât însuși autorul.

Când vezi o capodoperă, inevitabil te gândești: cine l-a inspirat pe autor? Cine i-a fost muză? Și următoarea dorința este ca și tu să poți deveni o muză. Te intrebi: pot fi eu muză? Ne dorim să fim modele în viață pentru cei tineri. Visăm să fim doriți, să inspirăm, să stârnim dorințe, să fim iubiți și apreciați. Să inspirăm creatia, să stârnim creativitatea și ulterior să fim transpuși în opere de artă. Dar merităm? Avem această forță lăuntrică, avem în noi ceva atât de puternic încât să poată fi transpus într-o operă de artă?

Muza pentru un artist este chiar sufletul său. Ea nu moare niciodată, nu seacă, nu-și pierde din calitatea ce dă viață creației. Un singur lucru nu știm noi, privitorii de rând: ca muza se schimbă. Rămâne ca sursa de inspirație (fără ea nu există operă de artă), dar se preschimbă neîncetat în alta. Muza rămâne lipita de artist, trăiește în el și prin el, dar ea-l transforma, îl desăvârșeste tocmai prin capacitatea ei incredibilă de a fi mereu "o alta".

Nu-l întreba pe artist cine i-a fost muză. Nu-ți va spune niciodată adevărul.

Foto: "Muza dansand" - Andrea Mantegna (n. 1431 pe Isola Mantegna -inițial Isola di Carturo- de lângă Padova - d. 13 septembrie 1506 în Mantova a fost unul din cei mai importanți pictori și gravori al Quattrocento-ului din Italia de Nord).

Amanta

 Ea e înaltă și frumoasă
 Și are ochii mari și verzi
 Când e cu tine e sfioasă
 ... Dar te adoră, asta crezi.
 
 Te împresoară, te-amețește
 Te leagănă pe al său piept
 Cu șoapte dulci te-ademenește,
 Dar te consideră inept.
 
 Nu-ți spune multe despre sine
 De-ntrebi enigmă-i viața ei
 nu se cuvine și taci mai bine
 de bine să-ti mai fie vrei

iar când tu taci, ea-ți povestește
cât e de pură și cuminte
cum doar pe tine te iubește
și niciodată nu te minte
 
și tu te pierzi printre cuvinte
și crezi că mâine-ți se va da
dar nu fi prost, ea doar te minte
mâine va fi a altuia


foto: Joseph-Marie Vien - Lover Crowning his Mistress (1773 - Louvre, Paris )

O, rămâi

“O, rămâi, rămâi la mine,
Te iubesc atât de mult!
Ale tale doruri toate
Numai eu ştiu să le-ascult;

În al umbrei întuneric
Te asamăn unui prinţ,
Ce se uit-adânc în ape
Cu ochi negri şi cuminţi;

Şi prin vuietul de valuri,
Prin mişcarea naltei ierbi,
Eu te fac s-auzi în taină
Mersul cârdului de cerbi;

Eu te văd răpit de farmec
Cum îngâni cu glas domol,
În a apei strălucire
Întinzând piciorul gol

Şi privind în luna plină
La văpaia de pe lacuri,
Anii tăi se par ca clipe,
Clipe dulci se par ca veacuri.”

Astfel zise lin pădurea,
Bolţi asupră-mi clătinând;
Şuieram l-a ei chemare
Ş-am ieşit în câmp râzând.

Astăzi chiar de m-aş întoarce
A-nţelege n-o mai pot…
Unde eşti, copilărie,
Cu pădurea ta cu tot?

Profesor

 "Mi-ar fi plăcut să fiu profesor. Profesorul este fabricant de oameni. Profesorul seamănă cu un tâmplar care ia un lemn murdar din noroi, îl spală si face mobila de lux." Petre Țuțea

Rochie de gală

Chiar mă gândeam ce rochie mai specială să-mi pun în seara aceasta la teatru. Întâmplător am dat peste "MTV Europe Music Awards 2011".  Tocmai urca pe scenă Lady GaGa îmbrăcată într-o rochie desprinsă din filmele SF. Ar fi interesantă o astfel de rochie pentru că nu ți-ar mai observa nimeni depunerile de grăsime, celulita și mai ales nu ți-ar vedea fața tristă sau cearcănele vineții. O rochie excelentă și pentru o întâlnire romantică cu iubitul în parc noaptea, sub privirea discretă a extratereștrilor.

Până unde merge iubirea unei tinere pentru profesorul ei

L-am recunoscut imediat după linia plină de personalite, un pic rigidă, un pic naivă din punctul meu de vedere, dar foarte sensibilă. Să zicem doar că nenumăratele decăderi fizice pricinuite de sensibilitatea plămânilor sunt transpuse fără voința lui în unele tablouri. Am rămas cu ochii ațintiți pe unul dintre tablourile lui și m-am cutremurat. Când vezi un tablou perfect în realitate, când poți să te apropii de el și să-i simți mirosul, când ești atât de aproape încât doar daca ai intinde un deget l-ai putea atinge e ca și cum faci cunoștință cu autorul lui, e ca și cum ai intra în sufletul lui, e ca și cum l-ai îmbrățișa.

 

  Viața lui Amedeo Modigliani a fost scurtă, dar cutremurătoare prin intensitatea ea. A trăit doar 36 de ani, ani în care de câteva ori s-a întâlnit cu moartea. Nu și-a dorit să moară, a iubit viața. Și-a iubit femeile, deși niciuna nu se ridica la nivelul lui intelectual. 

 

 A iubit cu timiditate, dar cu pasiune, uneori până la violență și a pictat la fel.   

 

 Delicata Jeanne Hébuterne, o tânără de 19 ani se îndrăgostește de controversatul pictor și trecând peste cuvântul părinților, reușește să-l cucerească pe Modigliani definitiv. Nu prea frumoasă, nu prea vorbăreață, uneori ștearsă și anonimă, aproape invizibilă, Jeanne devine muza artistului și mai mult decât atât. Pensula ei începe timid să-i copieze linia artistică, mâna ei începe să-i finalizeze operele pe care el nu mai are puterea să le semneze. Devine sufletul lui, viața lui, îi este loială până la moarte. Îi dăruiește o fetiță, rodul iubirii lor atât de puternice. Îi suportă ieșirile violente, îi spală rănile, îl mângâie în momentele de slăbiciune. Iar la numai o zi după ce artisul moare răpus de meningită tuberculoasă, Jeanne alege să-l urmeze si-n moarte. Însărcinată în luna a 8-a ea se sinucide, urmându-și astfel idolul dincolo de această viață.