miercuri, 15 noiembrie 2017

Gând

Mintea nu poate uita ce sufletul iubește.
Cum nici sufletul nu se poate dezice de ceea ce mintea considera demn de reținut.

 !

miercuri, 1 noiembrie 2017

După nouă vieți



iubitul meu din vise înviat
îți spun acum,
probabil n-ai aflat,
aproape nouă vieți te-am așteptat

știam că vei veni
să-mi ții în palme pulsul
să îmi săruți trăirea
să-mi seci cu șoapte plânsul
să-mi strângi la pieptul tău
trupul ce-odinioară
de-atâta așteptare
nu înceta să doară

te-am așteptat cuminte
deloc ingrijorată
că poate vei veni
tot în viața cealaltă
știam că-n viața asta
negreșit vei veni
iubitul meu,
asta tu încă
n-o simți și nu o știi...

dar poate într-o zi
privind în ochii mei
simțind trăirea mea
ascultând pașii vii
vei ști și tu, ca mine
că nouă vieți trecură
cu rost
și tot ce-n urma noastră
rămase neumblat
este cărarea care
trebuie s-o urmăm
noi doi, împreunat

La mer



J'écoute la mer
et je sens toujours
l'odeur de ton tabac...

Învingător


Căzut de ești,
tot învingător te numești,
dacă ai luptat cu mâinile curate
și sufletul deschis.

Nu plânge că ai pierdut,
zâmbește că ai învățat!

joi, 26 octombrie 2017

Iubiri tomnatice

 
Iubitule, ne pică frunzele
Ca într-o epopee
Zburânde și plăpânde
Se luptă prin tranșee
Să supraviețuiască

Ne e toamnă deja,
Dar poate știi!
Când frigul ne unește
În verde, roșie, pală și oranje
Ori poate străvezie
Frunză ce strălucește,
Crengile ne coboară
Către pământ
Sărutul nostru zboară...

Ne cad petale calde
Din umbre-îmbrăţişate
Și toate peste noi
Devin mări înspumate
În care împreună
Noi doi ne contopim

Ne este toamnă, "beibi"
Și vrem să ne iubim...

vineri, 15 septembrie 2017

Apusul unui început

"Ți-aș prinde-un răsărit în păr
De m-ai lăsa alături să îți zbor..."
Mi-ai spus și ai plecat...
Ți-am urmărit plecarea
Era întârziată
Erai grăbit, dar ai fi vrut sa ne mai revedem
Și altădată

Eu n-am crezut in ceea ce-mi spuneai
Eu as fi vrut sa stai
Sa nu-mi spui vorbe mari
Doar sa ma ții in brațe
Sa-mi săruți palmele
Sa-mi asculți temerile

Bineînțeles ca te-as lăsa
Sa intri-n lumea mea
Dacă-as simți  ca ceea ce pretinzi
c-ai vrea
N-ar fi decât o vorba aruncată-n fugă
Te-as aștepta
De-as sti ca ai fi pregătit
Pentru iubit

Dar tu nu...
Nu poți, nu vrei, nu știi
Ori nu ești pregătit
Și-atunci ma-ntreb
De ce ai mai venit?
De ce mi-ai spus vorbe mărețe
La intâlnirile răzlețe?

Ia-ți răsăritul!
Parul meu, ar fi nedrept,
Sa îți cuprindă raza
Ceea ce-ar fi putut sa fie
Un început de zi in doi
Nu e decât apusul...

miercuri, 13 septembrie 2017

Ne desparte o idee


Stăm spate-n spate
Ca doi străini
Nu îți văd ochii
Nu vezi ochii mei
Nu simți pielea mea
Nu-ți simt răsuflarea
Între noi doi
Ne zace doar zarea 


Orgolii și vise nespuse
Ne strâng sufocant
Dureri nepătrunse
Ne ucid constant

Constat
Un sentiment precar
Ne-a îndepărtat
Nu vreau să retrag
Ceea ce-am afirmat
Nu vrei să te apropii
Ți-ar fi degradant

Stăm spate în spate
Atât de aproape
Atât de departe
O simplă idee
Încet ne desparte

marți, 22 august 2017

Vestea

Vestea ca s-a sfârșit acum și aici o simți ca un junghi profund in inima. O durere puternica o izbi in piept, pana ce aproape nu mai putu sa respire. Senzația de greață și încețoșarea ochilor completau starea de neputința in care intrase. Citea pentru a mia oară aceleași propoziții scurte: "M-am decis sa ne oprim aici și acum. Ți-as fi recunoscător dacă nu ai pune nicio întrebare". Brusc s-a ridicat și a reușit sa ajungă pana la baie. A vomitat puternic, cu spasme. Nu era prima data când i se întâmpla asta. Era ca atunci când, in vacanța de vara fiind la tara, o auzise pe bunica ei plângând înfundat. A coborât imediat din pat și prin noaptea adânca, mai mult pipăind obiectele din jurul ei decât văzând, a ajuns intr-un colț al sălii in care stătea ghemuită bunica și gemea. A intrat înapoi in casa și a aprins lumina din exteriorul casei. S-a întors lângă bunica ei și a luat-o in brațe. Ii privea fata tumefiata și o întreba printre sughițuri ce i s-a întâmplat. Bunica nu a vrut sa-i răspunda, iar ea simțea cum se rupe in doua de durere, furie și neputința. Au adormit amândouă așa, îmbrățișate pe sala, in cântecul greierilor și răcoarea nopții. Dimineața, pe lumina, cand a vazut mai bine corpul bătrânei schimonosit de bătaie, de durere, încătușat și el in neputința, si-a simtit pana la durere fizica sufletul inecat in neputinta. Pana la despărțirea finala de bunica, Dalia a purtat in suflet regretul ca nu a putut face nimic pentru bunica ei. La fel ca acum, durerea din suflet s-a manifestat printr-o durere carnala și greață profunda. La fel ca acum, privirea ii era intesosata, ochii ii lăcrimau incontrolabil și trupul ii tresarea in spasme generale. 
Și-a amintit o secvența dintr-o partida jucată cu mama ei, când, încercând sa fuga cu un grup mare de piese in centrul  tablei, și-a luat singura libertățile, ca in final sa se pună in atari cu peste 20 de piese. Orice încercare de a mai salva ceva era inutila și partida trebuia cedată. Simțea și acum aceleași neputințe, din viața și de pe tabla de go si o încerca un impulsiv sentiment de renunțare. Amintirile i se amestecau, flash-uri din vacanța cu Pierre, amintiri triste din copilărie și secvențe din partidele jucate cu mama ei i se încălecau in minte și o amețeau. "Nu, nu voi cere nicio explicație" își repeta in gând. "Ar fi peste demnitatea mea sa cer explicații", gândea înverșunată, apoi o furie pe propriul orgoliu ii răsturna ambiția: "e dreptul meu sa cer explicații. O explicație plauzibila este de bun simt sa mi-o dea". 

Se așeza din nou in fata calculatorului. Pe ecran se vedeau numai cuvintele lui Pierre. Apasă butonul "reply", scrise scurt "Mi-ai rupt inima. De ce?", dar nu putu da "Send". Închise ochii, se întinse in pat și rămase așa, plângând, pana adormi de epuizare. 

Era scris undeva in papirusul destinului ei sa se resemneze in neputința cu care s-a născut.

duminică, 6 august 2017

Pe vremea când încă mai doreai să schimbi lumea

Pe vremea când iubeai un elefant 
Desenai norii cu roz, iar cerul cu orange
Apa avea consistența unei melodii incolore 
Iar palmele îți erau veșnic zgâriate 

Pe vremea când iubeai un crocodil 
Iarba îți mirosea a vată pe băț
Și balta din spatele casei îți părea un ocean 
Cerul întunecat îți rostea povești neîntrerupte 
Iar mângâierile mamei îți erau alintul suprem 

Pe vremea când iubeai o maimuțică 
Timpul nu avea măsură
Iar soarele apunea doar ca să răsară odihnit 
Urzicile îți umflau tălpile neobosite 
Iar nopțile erau lumile tale în care magia se întâmpla 

Pe vremea aceea toate animalele erau din pluș
Iar tu încă mai voiai sa schimbi lumea...

sâmbătă, 5 august 2017

Să pleci

Când te-am invitat în sufletul meu
N-am știut cât îmi va fi de greu 
Habar n-aveam că ce atât de mult am iubit 
Curând voi vrea sa nu fi întâlnit 
Nici nu am bănuit că mă voi îndrăgosti 
Deși era dorința mea supremă 
Nu intuiam c-această iubire mă va asupri 
Și că din vis va deveni problemă
Nu acceptam să cred că într-o zi voi vrea sa ma opresc, 
Să încetez să te iubesc 
Și-acum, când eu stau singură și tu petreci

Un singur lucru îmi mai doresc: să pleci!