miercuri, 6 noiembrie 2019

Despărțire



Te rog să iei loc,
aici lângă mine
îți promit că durează puțin,
un alt timp de mâine

vreau să împărțim tot
clipe, plimbări, șoapte, atingeri,
povești, întâmplări, reproșuri, constrângeri
poezia ce-a fost pentru mine,
mi-e de-acum foarte clar,

pentru tine-a fost doar un calvar

prin urmare acum împărțim
tot ce-am avut împreună
apoi ne despărțim
eu voi pleca în față, pe alt drum
tu vei rămâne-n spate,
în alt film

eu iau povestea, și-mi iau și visul
îmi iau tăcerea
și durerea
păstrez în mine chipul tău
păstrez sărutul
când l-am simțit pe pieptul meu
îmi păstrez versul,
era doar pentru tine,
dar nu l-ai înțeles, îl iau cu mine

tu ia-ți uitarea
și nepăsarea
le poți păstra ușor
le uiți pe toate
ce-ți trec prin dormitor
îți las aroma mea
pe pielea înfierbântată
aș vrea săte însoțească
la fiecare întâlnire cu o altă fată

și îți mai las ceva
pentru ca sunt o doamnă
amprenta amintirii mele
în ultimul sărut
pe care ți l-am pus în palmă
și ultima dorință pe care am pictat-o
într-un banal tablou: o goală barcă!






Pictându-te


Ma tot gândesc în ce culori să-ți pictez chipul...
O sa te pictez în toate culorile pe care sufletul tău le poate intui

luni, 28 octombrie 2019

Karma



E straniu să trăiești
doar într-o viață
Destine uimitoare
Cu personaje ce par ireale,
Din alte vieți desprinse
Și puse-n cârca ta
De parcă ți-ar fi fost
Cioplite în destin din fragedă pruncie
De către ursitoare
Îți pare incredibil
Dar roata se învârtește
Neîncetat, perpetuum
O clipă ești nimic
Atât de neînsemnat
Ca mai apoi să urci
Să devii împărat
Cândva ai fost un sclav
Gândac ce te târai
Stăpânul tău de-atunci
Te umilea în brânci
Apoi, printr-o minune
Dintr-un nimic pervers
Ai devenit stăpânul
Peste-un regat imens
Tot în această viață
Și nu-n alt univers
E straniu, e hilar, e magic, ireal
Întreaga galaxie
Ți-a complotat destinul
Ai fost pe rând:
speranta,
umilința,
micimea,
neputința
Apoi ai devenit:
puterea,
pasiunea
mărirea
năzuința
Când nu mai crezi în tine
Când nu crezi în destin
Când nu crezi în nimic
Când totu’-ți pare scrum
Doar nu capitula
Nu-ți pierde încă arma
Mai ai încă speranță
Și crede!
Crede-n Karma!

luni, 21 octombrie 2019

Te-aș fi vrut


Eu te-aș fi vrut în mine
Și tu m-ai vrut afară
Când dorul te cuprinde
M-ai vrea în brațe iară
Eu te-aș fi vrut flămând
De mine nesătul
Când mă vedeai plângând
Deja-ți eram destul
Și te-aș fi vrut întreg
Cu bune și cu rele
Visele mele toate
Ție-ți erau probleme
Eu te-aș fi vrut cu totul
Tu doar ocazional
Tu-mi erai idealul
Eu ți-eram doar banal
Și când în clipa-n care
Eu nu te-aș mai fi vrut
Tu m-ai fi vrut în tine
Dar nu s-a mai putut

marți, 15 octombrie 2019

Atât de aproape de tine


Sunt atât de aproape de tine
Chiar aici, la doi pași
Ne desparte secunda-ntâmplării
Doar pentru că
Tu o lași

Ochii de-ai vrea să-i închizi un moment
Visul să-l lași în tine să zburde
Timp decadent
S-ar preface
Din secundă-n secunde

Sunt atât de aproape
Șoaptele mele
De-ai vrea să le-auzi
Ai putea
De-ai întinde o mâna spre mine
M-ai atinge pe față
Mi-ai simti toată ființa
Cu toată iubirea din ea

miercuri, 9 octombrie 2019

Ziua 16

Dimineața mi-a început cu razele soarelui intrând neobisnuit prin draperie groasa. De unde atâta putere pe frigul asta? O sa merg sa cumpăr niște vin, e ciudat cum de am rămas fără vin tocmai când a trecut Maria pe aici. Ar trebui sa ma apuc sa-mi pun in ordine manuscrisele. Poate chiar va ieși ceva cu acest proiect. Telefonul suna strident chiar in momentul in care ies din dus, tuns, parfumat, curat. E Maria și vocea îmi rămâne înțepenită intr-un “ok. Te astept”

Peste câteva ore Maria intra din nou pe ușa casei mele. Pentru prima oară o văd îmbrăcată sport, intr-o salopeta mulată in partea de sus și evazata către partea de jos. Croiala aceasta o face sa para și mai înaltă și ii da un aer copilăresc. Ma laud ca am cumpărat vin și o servesc imediat intr-un pahar subțirel, parca făcut special pentru degetele ei delicate. Este nerujata, complet naturală și pare atât de tânăra. Ochii ei fără rimel par niște safire, montate parca de un bijutier iscusit. Ma farmecă iremediabil Frumusețea ei și ma trezesc mărturisindu-i asta cu glas tare.
- ești neobișnuit de frumoasa așa și nu cred ca as putea vreodată in viața aceasta sa nu mai fiu îndrăgostit de privirea ta tulburătoare.
Maria nu pare surprinsă, dar mi se pare puțin nefiresc sa roșească.

- ți-am citit romanul. Ai o singura religie in sufletul tău, religia iubirii. N-as fi crezut ca poți ascunde atâta sensibilitate. Orice femeie te-ar putea iubi citindu-te, deși, așa dezinteresat de tine cum te porți, nu as da doi bani pe scriitorul Doru Vișironeanu. Știi care este paradoxul tău? Ca legea hazardului tău este chiar premeditarea universului a întâmplării. Da, nimic nu este întâmplător!
Tremurând ca după o baie in blocuri de gheata o strâng in brațe și îmi înfig nasul in parul ei. Este atât de mătăsos și miroase atât de bine, încât îmi dau lacrimile. Ceea ce a urmat ar fi dezonorant pentru ea sa povestesc. 

Când a plecat, a smuls din mine o parte din suflet.

Stau de câteva ore întins pe patul pe care m-am iubit cu Maria, cu ochii pironiti in tavanul prăfuit și ma gândesc la Frosi.
La naiba, viața asta chiar e surprinzătoare. Când ai senzația ca totul e pierdut și mort, ceva in tine învie și îți da putere sa te ridici. 
Credința mea este iubirea, Frosi! Si chiar asa, nimic nu-i intamplator, frumoasa Maria!

miercuri, 2 octombrie 2019

O barcă

O barcă singură pe val 
Și fără vâsle și fără marinar 
Plutea-n derivă în aval 
Pierdută, fără de vreun mal 

Vântul puternic îi schimbă zarea 
Și valul albastru îi răstoarnă chemarea 
O barcă singură pe val
Nicicând nu va ajunge la vreun mal

marți, 1 octombrie 2019

Ziua 15

foto: "Woman With Blue Eyes - "Amedeo Modigliani Paintings Collection"


M-a trezit telefonul. Cine naiba ma suna atât de dimineața și de ce insista atâta? Alerg spre telefon, am ochii încețoșați de la băutura de aseară. Cred ca am exagerat din nou cu alcoolul. Răspund morocănos și recunosc glasul Mariei. Ma roagă sa rămân acasă, ar vrea sa vina intr-o vizita scurta pentru a discuta despre cartea la care scriu acum. La naiba, i-am zis intr-o doară despre noua mea carte, fără sa-mi treacă o secunda prim minte ca ar putea-o interesa vreodată. 

Alerg ca un hamster pe rotita aceea imbecila din care nu mai poate cobori odată ajuns acolo. E haos in casa mea. Înghesui toate hainele aruncate prin casa pe patul din dormitor. Parca aveam cândva și un aspirator. Îl descopăr prăfuit pe balcon, îl bag in priza. Un miros de șobolan in putrefacție iese din el. La naiba, nu l-am mai curățat de o vesnicie. Incerc sa nu ma panichez prea tare, am totusi 2 ore la dispoziție. Romanul, unde este romanul? Găsesc câteva caiete aruncate pe langa fotolii, cu coperțile pătate cu vin roșu. Sunt scriitor de moda veche, încă scriu de mâna. Am încercat de câteva ora sa scriu direct in word, dar inspirația mi s-a tăiat de fiecare data in fata calculatorului. Tot foaia dictando și stiloul cu penița de aur îmi dau având creator. Sunt caiete mici, pentru scolari, cu niște ursuleți roz desenați pe coperți. Incerc sa le așez in ordinea capitolelor. Așa, e totul aranjat. Am aerisit, miroase frumos in casa. Usa dormitorului in care am înghesuit tot va sta închisă. Nu am timp sa merg sa cumpăr niște flori proaspete, dar remarc cu fericire ca trandafirul japonez mi-a înflorit. Nu știu de cata vreme nu l-am mai udat. Urăsc plantele, mi-e greu sa am grija de ele, dar acesta s-a încăpățânat sa supraviețuiască in preajma mea.
Maria suna la usa. La naiba, chiar a venit. Intra ca o felina, delicata, dar extrem de stăpâna pe sine. Ma întreb dacă aceasta făptura diafana are sentimente. As asemăna-o mai degrabă cu o războinică nemuritoare, decât cu o zeița cu super puteri in ale dragostei. Se aseaza pe canapea și pune mâna pe caietele mele. Pe prima coperta cu ursuleț roz scrie mare cu marker negru “Legea hazardului - partea".
- Sunt curioasa ce înțelegi tu prin legea asta? Apoi, dupa o tacere prelungita, timp in care rasfoieste caietele, spune: pot accesa niște fonduri. Dacă e bun subiectul, putem face și-un film. 
Ma uitam buimac la Maria. Ochii ii sclipeau intr-un turcoaz ca de  ocean. Refuz s-o privesc in ochi, ma răscolesc prea tare și risc s-o devorez intr-o clipita. 
- Data viitoare te rog sa iei un vin. Roșu! Sec! 
O văd plecând, trăgând ușor usa după ea. Ma trezesc îngăimand “vei mai veni?” suficient de incet incat sa nu ma auda. 
Ma trântesc pe canapea, fix in locul in care ea a stat și închid ochii. I-a rămas parfumul impregnat in aer, in camera, in nările mele. Miroase a mare, a ploaie, a aer curat și a cer senin. Cu ochii ei nu ar fi putut mirosi altfel...

sâmbătă, 28 septembrie 2019

Când doare sufletul



Când totu'-n tine pare că îți doare
Nu-ntotdeauna e corpul ce îți moare
E sufletul ce doare

Când simți că-n corp
Și inima și sânge
Și venele și oase
Toate îți dor
E sufletul tau mare 
Care-ți doare de dor

El n-are carne, n-are oase
n-are vedere, n-are simt
n-are materie în sine
un loc în tine
prea bine mărginit nu are
cu toate-acestea
chiar și el
îți doare
de dor doare...

miercuri, 25 septembrie 2019

Medeea



Pe Medeea am vazut-o prima data la cursul de "Istoria evreilor in Romania". Cu doua cozi impletite strengareste, statea timida in ultimul rand. Ochii ei albastri analizau rigoros fiecare persoana nou intrata in amfiteatru. Am simtit un impuls de-a ma aseza langa ea, doar intersectandu-ma cu privirea ei.
- Buna. E liber?
- Da, da! - mi-a soptit
- Eu sunt Andreea. Ma bucur sa te cunosc.

Medeea m-a masurat circumspect. Am intuit imediat timiditatea ei. In timpul cursului am vrut s-o fac sa zambeasca si i-am soptit:
- E dragut profu' asta!
M-a apostrofat cu ssstttt, neintuind pe atunci cat de importanti sunt evreii pentru ea.
Asa a inceput prietenia mea cu Medeea. Asa a inceput povestea incredibila a Medeei si lectia pe care m-a determinat, fara premeditare, s-o invat.

Medeea este arhitect. Studiaza de mai bine de 10 ani istoria strazilor si constructiilor disparute din Bucuresti. Este preocupata in mod special de istoria evreilor din Romania si nu intelege de ce de fiecare data când cineva deschide un subiect despre evrei, o cuprinde un tremur incontrolabil al corpului combinat cu un soi de greata si o senzatie acuta de sufocare. De-a lungul timpului a invatat sa-si controleze panica ce o cuprinde.  A ajuns chiar sa povesteasca destul de detasat in public, in cadrul conferintelor la care participam impreuna despre mutilarile si maltratarile la care au fost supusi evreii in perioada legionarilor. Daca o vezi vorbind, ai senzatia ca povesteste chiar de la locul faptei, ca a fost cu adevarat martora, atata este de inflacarata si atat de multe detalii ofera, detalii care, cu siguranta nu se regasesc in cartile pe care le-a studiat. Deseori o surprinzi desenand, in timp ce povesteste intamplari din alte vieti.

Eu sunt geograf. Am 27 de ani, sunt singura de 10 ani in capitala, am terminat Universitatea Bucuresti si m-am inscris din toamna la acest master de "Cultura si Civilizatie Ebraica", nu pentru ca m-ar interesa in mod deosebit subiectul, ci doar pentru ca il urmaresc prin universitate pe formatorul cursului. E-un tip inalt, prea frumos ca sa fie pamantean, prea destept ca sa predea la aceasta universitate. Când il umaresc povestind, vad in ochii lui acea sclipire precum a Medeei, aceasi pasiune pentru evrei, pentru istoria lor, pentru viata lor din Romania din perioada interbelica. Medeea il asculta hipnotizata, iar el o patrunde cu privirea la fiecare curs, de parca ar vrea s-o posede. D-l profesor a observat faptul ca Medeea deseneaza pe un carnet cu file groase, din carton ciocan. Foloseste un creion cu mina 0.7 2B.

(Mi-a povestit intr-o pauza ca minele din grafit au densitate diferita, atat de diferita incat sunt impartite in vreo 20 de duritati, de la 8-9 H, cele mai tari, pana la 8-9 B, cele mai moi. Niciodata nu am observat ca pe fiecare creion este notata taria lui. Credeam ca acel HB e vreo prescurtare de la compozitia chimica, nicidecum ca ar reprezenta vreo caracteristica fizica. Deh, sunt geograf, nu artist.)

De aceea, dupa fiecare curs o roaga sa-i arate caietul. Zambeste, se incrunta, se inroseste ori se intristeaza in timp ce rasfoieste filele caietului special. Apoi i-l intinde inapoi, multumindu-i emotionat.
- Desenati impecabil, d-ra. Cu ce va ocupati?
- Sunt arhitect, domnule profesor, raspunde Medeea imbujorandu-se si coborandu-si ochii, de parca ar fi o rusine sa fii arhitect la un curs de istorie.

- Cred ca te place d-l evreu, ii spun razand la tigara in pauza. Stii ca te urasc pentru asta, il urmaresc de cativa ani pe holurile universitatii si niciodata nu m-a remarcat. Tu esti de cateva saptamani aici si l-ai cucerit pentru vecie. Si o imbratisez repede razand, ca sa nu apuce sa se supere cumva.
- Da, nu stiu ce sa zic, imi raspunde ingandurata. Simt o atractie speciala pentru el, de parca l-as cunoaste din alte vieti.
- Doar nu crezi in alte vieti, Medeea, esti o fata culta.
- Nu, nu cred, traim o singura data, e o sansa fantastica pentru noi, de aceea voi profita si-l voi intreba daca ma place.
- Nu, sa nu faci asta, iti va scadea prestigiul in fata lui.
- Nu am timp sa astept!

Am vazut-o fugind spre amfiteatru.
D-l evreu, cum il porecleam toti studentii, nu iesea niciodata in pauza din sala de curs. Statea acolo cu nasul in vreo carte rablagita ori butona la telefonul invechit. Tot timpul venea imbracat in blugi si camasi in culori vii (roz, vernil, bleau cyan), nu purta sacou si nici cravata. Arata impecabil, asa casual, diferențiindu-se total de ceilalți profesori, sobru si tern imbracati. Era o pata de culoare in acea universitate plictisitoare, cu profesori iesiti demult la pensie si secretare isterice.

Dupa ore Medeea m-a rugat sa bem o cafea la o terasa. Am mers chiar vis-a-vis de Arhitectura, intr-un local frecventat in special de studentii de la Mincu. Mi-a povestit despre discutia scurta pe care a avut-o cu dl. profesor.
- Este casatorit, desi nu-si poarta vergheta, are trei copii, doi gemeni, fata si baiat si un baiat mai mare. Mi-a aratat poze cu ei.

Credeam ca-mi va povesti toate acestea cu tristete. Dar ea nu, suradea si ii straluceau ochii de parca urma s-o ceara de nevasta.

- Sunt absolut convinsa ca l-am mai intalnit undeva...nu stiu unde...nu stiu când.

Ma uitam la ea cat e de frumoasa asa ingandurata, asa patrunsa de amintiri pe care nu le putea decanta in ceva concret, real. Mi-ar parea rau sa se indragosteasca de o himera si sa sufere, e prea plapanda pentru suferinta.