joi, 20 mai 2010

Enia si culoarul mortii


Cand am vazut-o prima oara avea ochii deschisi. Erau mari si albastri, senini si stralucitori si avea gene incredibil de lungi. Privea in gol. M-am cutremurat dar am avut puterea sa zambesc. M-am inclinat in fata frumusetii si puritatii sale. M-am intrebat o secunda ce cauta ea acolo, dar n-am asteptat raspunsul pentru ca-l stiam. Era voia Domnului. Toti care erau acolo indeplineau un destin, erau o cruce care trebuia purtata de mama lor. Zilele treceau greu. Fiecare secunda lasa urme adanci in suflet. Fiecare minut era un cosmar. Cu fiecare zi trecuta imbatraneai un an. Mirosul mortii te facea sa-ti pierzi mintile. Si totusi ceva te tinea treaz si lucid. Era speranta. Speranta ca maine va fi mai bine. Speranta insa murea si ea in fata disperarii si neputintei.
Au trecut multe zile. Multe zile cu multe lacrimi. Enia a inchis obosita ochii, dar speranta ca-si va reveni a ramas. Mama ei avea puterea sa zambeasca si sa-si inchipuie cum va fi viata in continuare cu Enia. Se bucura la fiecare evolutie a ei, oricat de mica. Ma bucuram si eu alaturi de ea si speram si eu s-o vad pe Enia alergand prin parc. Cat era de frumoasa si cu ochii inchisi.
Zilele au trecut greu, dureroase si triste. Cand a venit ziua cea mare am plecat fericita ca scapasem cu bine de acolo. Am lasat-o pe Enia in stare grava, dar cu speranta c-o voi revedea.

N-am revazut-o si nici nu voi mai putea face asta. Eniei i-au crescut aripi mari si albe, curate ca sufletul ei. S-a ridicat usor si vegheaza de acolo culoarul mortii, unde vin si pleaca bebelusi minunati. Enia are grija de ei sa se faca bine si sa-si recapete repede locul in familiile lor.

Enia este un inger, cu aripi mari si ochi albastri. Si cu gene incredibil de lungi.