Au
trecut 30-40 de ani de la un incident eroic neplanificat din copilăria
mea. Cu siguranță, dacă aș fi copil în zilele noastre mi s-ar pune
diagnostic de ADHD. Eram mică, dar feroce, practic o Xena în versiune
pocket. Săream la bătaie pentru orice bătrână sau orice coinac sărman
bulling-uit de alți copii. Eram mama răniților (ca și acum, de altfel,
la altă scară, doar că acum nu mai dau cu pumnul). Ionuț, băiatul de la
parter din scara C, a încercat să umilească o bătrânică care trecea și
ea pe acolo. Eu am simțit că iau foc și i-am tras lui Ionuț, care era cu
2 capete și 50 kg mai mare decât mine, o palmă de probabil o ține minte
și acum. Și am fugit. El a fugit după mine, dar eu eram antrenată bine
de bunicul-meu, care mă alerga și arunca cu cataroaie după mine. În
plus, făceam și atletism și eram cea mai tare la fuga-sprint. Ani de
zile mi-a fost frică de el să nu mă prindă și să-mi întoarcă corecția.
Chiar azi evit scara C, scurtătura care m-ar salva 30 de secunde, dar
care ar activa zona „posibile spectre ale revanșei”. Ionuț, dacă vezi
mesajul ăsta, să știi că și acum mi-e frică de răzbunare. Dar altceva
voiam să vă spun. Că iepurele fricos are șanse mari să devină fiară
atunci când transformă imprevizibilul și impulsul în curaj deliberat.
Ceea ce vă doresc și dvs.: fiți curajoși, indiferent de cât e de mare
adversarul din fața voastră. Folosiți-vă anxietatea ca motor, căci asta,
gestionată conștient, se poate transforma în forță adaptativă, nu doar
într-un blocaj evitant.
In imagine, un tablou desenat de mine in 1997 - creion/carton - 50x70 cm
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariul tău este important pentru mine!