miercuri, 1 noiembrie 2017
joi, 26 octombrie 2017
Iubiri tomnatice
Iubitule, ne pică frunzele
Ca într-o epopee
Zburânde și plăpânde
Se luptă prin tranșee
Să supraviețuiască
Ne e toamnă deja,
Dar poate știi!
Când frigul ne unește
În verde, roșie, pală și oranje
Ori poate străvezie
Frunză ce strălucește,
Crengile ne coboară
Către pământ
Sărutul nostru zboară...
Ne cad petale calde
Din umbre-îmbrăţişate
Și toate peste noi
Devin mări înspumate
În care împreună
Noi doi ne contopim
Ne este toamnă, "beibi"
Și vrem să ne iubim...
vineri, 15 septembrie 2017
Apusul unui început
"Ți-aș prinde-un răsărit în păr
De m-ai lăsa alături să îți zbor..."
Mi-ai spus și ai plecat...
Ți-am urmărit plecarea
Era întârziată
Erai grăbit, dar ai fi vrut sa ne mai revedem
Și altădată
Eu n-am crezut in ceea ce-mi spuneai
Eu as fi vrut sa stai
Sa nu-mi spui vorbe mari
Doar sa ma ții in brațe
Sa-mi săruți palmele
Sa-mi asculți temerile
Bineînțeles ca te-as lăsa
Sa intri-n lumea mea
Dacă-as simți ca ceea ce pretinzi
c-ai vrea
N-ar fi decât o vorba aruncată-n fugă
Te-as aștepta
De-as sti ca ai fi pregătit
Pentru iubit
Dar tu nu...
Nu poți, nu vrei, nu știi
Ori nu ești pregătit
Și-atunci ma-ntreb
De ce ai mai venit?
De ce mi-ai spus vorbe mărețe
La intâlnirile răzlețe?
Ia-ți răsăritul!
Parul meu, ar fi nedrept,
Sa îți cuprindă raza
Ceea ce-ar fi putut sa fie
Un început de zi in doi
Nu e decât apusul...
De m-ai lăsa alături să îți zbor..."
Mi-ai spus și ai plecat...
Ți-am urmărit plecarea
Era întârziată
Erai grăbit, dar ai fi vrut sa ne mai revedem
Și altădată
Eu n-am crezut in ceea ce-mi spuneai
Eu as fi vrut sa stai
Sa nu-mi spui vorbe mari
Doar sa ma ții in brațe
Sa-mi săruți palmele
Sa-mi asculți temerile
Bineînțeles ca te-as lăsa
Sa intri-n lumea mea
Dacă-as simți ca ceea ce pretinzi
c-ai vrea
N-ar fi decât o vorba aruncată-n fugă
Te-as aștepta
De-as sti ca ai fi pregătit
Pentru iubit
Dar tu nu...
Nu poți, nu vrei, nu știi
Ori nu ești pregătit
Și-atunci ma-ntreb
De ce ai mai venit?
De ce mi-ai spus vorbe mărețe
La intâlnirile răzlețe?
Ia-ți răsăritul!
Parul meu, ar fi nedrept,
Sa îți cuprindă raza
Ceea ce-ar fi putut sa fie
Un început de zi in doi
Nu e decât apusul...
miercuri, 13 septembrie 2017
Ne desparte o idee
Stăm spate-n spate
Ca doi străini
Nu îți văd ochii
Nu vezi ochii mei
Nu simți pielea mea
Nu-ți simt răsuflarea
Între noi doi
Ne zace doar zarea
Orgolii și vise nespuse
Ne strâng sufocant
Dureri nepătrunse
Ne ucid constant
Constat
Un sentiment precar
Ne-a îndepărtat
Nu vreau să retrag
Ceea ce-am afirmat
Nu vrei să te apropii
Ți-ar fi degradant
Stăm spate în spate
Atât de aproape
Atât de departe
O simplă idee
Încet ne desparte
marți, 22 august 2017
Vestea
Vestea
ca s-a sfârșit acum și aici o simți ca un junghi profund in inima. O
durere puternica o izbi in piept, pana ce aproape nu mai putu sa
respire. Senzația de greață și încețoșarea ochilor completau starea de
neputința in care intrase. Citea pentru a mia oară aceleași
propoziții scurte: "M-am decis sa ne oprim aici și acum. Ți-as fi
recunoscător dacă nu ai pune nicio întrebare". Brusc s-a ridicat și a
reușit sa ajungă pana la baie. A vomitat puternic, cu spasme. Nu era
prima data când i se întâmpla asta. Era ca atunci când, in vacanța de
vara fiind la tara, o auzise pe bunica ei plângând înfundat. A coborât
imediat din pat și prin noaptea adânca, mai mult pipăind obiectele din
jurul ei decât văzând, a ajuns intr-un colț al sălii in care stătea
ghemuită bunica și gemea. A intrat înapoi in casa și a aprins lumina din
exteriorul casei. S-a întors lângă bunica ei și a luat-o in brațe. Ii
privea fata tumefiata și o întreba printre sughițuri ce i s-a întâmplat.
Bunica nu a vrut sa-i răspunda, iar ea simțea cum se rupe in doua de
durere, furie și neputința. Au adormit amândouă așa, îmbrățișate pe
sala, in cântecul greierilor și răcoarea nopții. Dimineața, pe lumina,
cand a vazut mai bine corpul bătrânei schimonosit de bătaie, de durere, încătușat și el in
neputința, si-a simtit pana la durere fizica sufletul inecat in neputinta. Pana la despărțirea finala de
bunica, Dalia a purtat in suflet regretul ca nu a putut face nimic
pentru bunica ei. La fel ca acum, durerea din suflet s-a manifestat
printr-o durere carnala și greață profunda. La fel ca acum, privirea ii
era intesosata, ochii ii lăcrimau incontrolabil și trupul ii tresarea in
spasme generale.
Și-a amintit o secvența dintr-o partida jucată cu mama ei, când, încercând sa fuga cu un grup mare de piese in centrul tablei,
și-a luat singura libertățile, ca in final sa se pună in atari cu peste
20 de piese. Orice încercare de a mai salva ceva era inutila și partida
trebuia cedată. Simțea și acum aceleași neputințe, din viața și de pe
tabla de go si o încerca un impulsiv sentiment de renunțare. Amintirile i
se amestecau, flash-uri din vacanța cu Pierre, amintiri triste din
copilărie și secvențe din partidele jucate cu mama ei i se încălecau in
minte și o amețeau. "Nu, nu voi cere nicio explicație" își repeta in
gând. "Ar fi peste demnitatea mea sa cer explicații", gândea
înverșunată, apoi o furie pe propriul orgoliu ii răsturna ambiția: "e
dreptul meu sa cer explicații. O explicație plauzibila este de bun simt
sa mi-o dea".
Se
așeza din nou in fata calculatorului. Pe ecran se vedeau numai
cuvintele lui Pierre. Apasă butonul "reply", scrise scurt "Mi-ai rupt
inima. De ce?", dar nu putu da "Send". Închise ochii, se întinse in pat
și rămase așa, plângând, pana adormi de epuizare.
Era scris undeva in papirusul destinului ei sa se resemneze in neputința cu care s-a născut.
duminică, 6 august 2017
Pe vremea când încă mai doreai să schimbi lumea
Pe vremea când iubeai un elefant
Desenai norii cu roz, iar cerul cu orange
Apa avea consistența unei melodii incolore
Iar palmele îți erau veșnic zgâriate
Pe vremea când iubeai un crocodil
Iarba îți mirosea a vată pe băț
Și balta din spatele casei îți părea un ocean
Cerul întunecat îți rostea povești neîntrerupte
Iar mângâierile mamei îți erau alintul suprem
Pe vremea când iubeai o maimuțică
Timpul nu avea măsură
Iar soarele apunea doar ca să răsară odihnit
Urzicile îți umflau tălpile neobosite
Iar nopțile erau lumile tale în care magia se întâmpla
Pe vremea aceea toate animalele erau din pluș
Iar tu încă mai voiai sa schimbi lumea...
sâmbătă, 5 august 2017
Să pleci
Când te-am invitat în sufletul meu
N-am știut cât îmi va fi de greu
Habar n-aveam că ce atât de mult am iubit
Curând voi vrea sa nu fi întâlnit
Nici nu am bănuit că mă voi îndrăgosti
Deși era dorința mea supremă
Nu intuiam c-această iubire mă va asupri
Și că din vis va deveni problemă
Nu acceptam să cred că într-o zi voi vrea sa ma opresc,
Să încetez să te iubesc
Și-acum, când eu stau singură și tu petreci
Un singur lucru îmi mai doresc: să pleci!
vineri, 4 august 2017
Spune-i
Spune-i
Spune-i c-o placi
Pentru că doar așa
Ai o șansă mică în fața ei
Să te remarci
Spune-i că-ți place zâmbetul ei
Vesel și colorat
Precum un curcubeu
Că-ți plac ochii ei
Umezi și-ntrebători
Că-ți place parul ei ondulat ca valul
Și încurcat mai mereu de vânt
Că-ți plac unghiile ei
Tot timpul îngrijite
Chiar și când sunt cu vopsea de ulei spoite
Că-ți place mirosul pielii ei
Când capătă iz de mare
Și c-ai vrea s-o miroși zi de zi
La fiecare răsărit de soare
Spune-i că-i frumoasă
Că vorbește frumos
C-are glas blând
Și mers unduios
Spune-i că atunci când se schimbă
Cu drag o privești
Că-i sorbi unduirea-n oglindă
Spune-i c-o iubești!
Spune-i c-o placi
Pentru că doar așa
Ai o șansă mică în fața ei
Să te remarci
Spune-i că-ți place zâmbetul ei
Vesel și colorat
Precum un curcubeu
Că-ți plac ochii ei
Umezi și-ntrebători
Că-ți place parul ei ondulat ca valul
Și încurcat mai mereu de vânt
Că-ți plac unghiile ei
Tot timpul îngrijite
Chiar și când sunt cu vopsea de ulei spoite
Că-ți place mirosul pielii ei
Când capătă iz de mare
Și c-ai vrea s-o miroși zi de zi
La fiecare răsărit de soare
Spune-i că-i frumoasă
Că vorbește frumos
C-are glas blând
Și mers unduios
Spune-i că atunci când se schimbă
Cu drag o privești
Că-i sorbi unduirea-n oglindă
Spune-i c-o iubești!
marți, 1 august 2017
Cu mine însămi
V-aş ruga să luați loc. Nu toti în același loc. Azi aş vrea să vorbesc cu voi separat. Pentru că m-am cam săturat!
Mă așez pe-un fotoliu și tac. Mă întreb ce aş mai putea să fac. Îmi aprind o ţigară, închid ochii și plâng. Simt că-n bucăți infinite mă frâng.
Tu, creiere, spune-mi de ce, când mie mi-e bine, ție nu-ţi e? De ce când eu vreau să adorm ori când dorm, tu gândești și te zbați, tot visezi și încerci să-nțelegi ce în lume nu e? Creiere, ce visezi tu că e, crede-mă, chiar nu e. Adevărul e altul, eu ştiu, lumea e altfel, iar poveștile-n viața reală nu sfârșesc așa cum trăiești tu în lumea ta virtuală. De ce creiere, tu, când eu dorm tu ești treaz și când eu mă deștept tu mă-nțepi în obraz, mă-nroşeşti și mă-ncurci, ca și cum tu ești stăpânul meu absolut, iar eu sclavul tău în brânci. Mă subjugi...
Creierul meu mă ascultă turbat. Simt că nu prea-și găsește locul în cap. Tace stingher...nu-mi spune că viața mi-ar fi stearpa în ea fără el...
Acum voi ochi, de ce, când eu vreau să-nțeleg ce-i frumos, voi mi-arătați ceva fix pe dos. Și când vreau să afirm tare că-mi place, voi vă închideţi ca racul sfios într-o carapace. Nu vreți s-acceptați că ceva e frumos, chiar dacă mie îmi place. E odios! Ceea ce voi vreți să văd că-i urat, mie îmi place, vă jur. Uitați-vă și voi mai atent în jur...
Și tu gură spurcată, tu taci, când eu fierb și sunt plină de draci. Iar când vreau să-ncep o cuvântare, tu nebuno, strigi tare. Când vreau o șoaptă sa spun, tu te bâlbâi, neghioabă, ca un nebun. Limba ta arde când văd ciocolată, iar tu gura, mă lași s-o mestec pe toată.
Iar voi mâini care, atârnați inutil pe langa picioare, când vreau sa scriu ceva, voi tremurați, iar când vreau sa pictez, parca turbați. Și picioarelor, doua butoaie, când vreau s-alerg, va plângeți ca va doare. Când vreau sa stau, va vine sa plecați. Și voi sunteți pline de draci?
Tu, Draga inimioara, tu mai mereu imi faci ceva sa ma doară. Chiar și atunci când cred ca-s fericita, tu inima m-anghesui pironita intr-un corp dureros, depresiv și osos. Când vreau de fericire sa mai plâng, tu ma opresti, simtandu-ma nătâng...
Dar tu, suflețel, tu aproape tot timpul tângui nițel. Tu ești trist și-ncercat de acest Corp prea nebun, prea ciudat. Ma tot uit la tine, incerc sa te mângâi, ești fragil și sensibil. Mi-e și mila de tine, drag suflet mare, căci tu n-ai loc aici, între acest cap și aceste picioare. Corpul acesta ți-e prea puțin, viața parca îți da doar venin.
De-un lucru fii sigur, drag suflet cald, eu niciodată nu te voi vinde!
Tu ești atât de mare, ca nici universul întreg nu te poate cuprinde
Mă așez pe-un fotoliu și tac. Mă întreb ce aş mai putea să fac. Îmi aprind o ţigară, închid ochii și plâng. Simt că-n bucăți infinite mă frâng.
Tu, creiere, spune-mi de ce, când mie mi-e bine, ție nu-ţi e? De ce când eu vreau să adorm ori când dorm, tu gândești și te zbați, tot visezi și încerci să-nțelegi ce în lume nu e? Creiere, ce visezi tu că e, crede-mă, chiar nu e. Adevărul e altul, eu ştiu, lumea e altfel, iar poveștile-n viața reală nu sfârșesc așa cum trăiești tu în lumea ta virtuală. De ce creiere, tu, când eu dorm tu ești treaz și când eu mă deștept tu mă-nțepi în obraz, mă-nroşeşti și mă-ncurci, ca și cum tu ești stăpânul meu absolut, iar eu sclavul tău în brânci. Mă subjugi...
Creierul meu mă ascultă turbat. Simt că nu prea-și găsește locul în cap. Tace stingher...nu-mi spune că viața mi-ar fi stearpa în ea fără el...
Acum voi ochi, de ce, când eu vreau să-nțeleg ce-i frumos, voi mi-arătați ceva fix pe dos. Și când vreau să afirm tare că-mi place, voi vă închideţi ca racul sfios într-o carapace. Nu vreți s-acceptați că ceva e frumos, chiar dacă mie îmi place. E odios! Ceea ce voi vreți să văd că-i urat, mie îmi place, vă jur. Uitați-vă și voi mai atent în jur...
Și tu gură spurcată, tu taci, când eu fierb și sunt plină de draci. Iar când vreau să-ncep o cuvântare, tu nebuno, strigi tare. Când vreau o șoaptă sa spun, tu te bâlbâi, neghioabă, ca un nebun. Limba ta arde când văd ciocolată, iar tu gura, mă lași s-o mestec pe toată.
Iar voi mâini care, atârnați inutil pe langa picioare, când vreau sa scriu ceva, voi tremurați, iar când vreau sa pictez, parca turbați. Și picioarelor, doua butoaie, când vreau s-alerg, va plângeți ca va doare. Când vreau sa stau, va vine sa plecați. Și voi sunteți pline de draci?
Tu, Draga inimioara, tu mai mereu imi faci ceva sa ma doară. Chiar și atunci când cred ca-s fericita, tu inima m-anghesui pironita intr-un corp dureros, depresiv și osos. Când vreau de fericire sa mai plâng, tu ma opresti, simtandu-ma nătâng...
Dar tu, suflețel, tu aproape tot timpul tângui nițel. Tu ești trist și-ncercat de acest Corp prea nebun, prea ciudat. Ma tot uit la tine, incerc sa te mângâi, ești fragil și sensibil. Mi-e și mila de tine, drag suflet mare, căci tu n-ai loc aici, între acest cap și aceste picioare. Corpul acesta ți-e prea puțin, viața parca îți da doar venin.
De-un lucru fii sigur, drag suflet cald, eu niciodată nu te voi vinde!
Tu ești atât de mare, ca nici universul întreg nu te poate cuprinde
Abonați-vă la:
Postări (Atom)



