Mi-a trecut aşa... un gând

N-am mai postat de foarte multă vreme pe blog. A trecut mult, mult timp. Şi parcă timpul trecut fără să scriu l-am simţit ca pe un răgaz, un răgaz în care am învăţat altceva decât ceea ce mai ştiam. O pauză de gândire, de trăiri, de fenomene stranii în fiinţa mea. Am trăit într-un timp stătător experienţe dramatice, exuberante, duioase sau zbuciumate. Am învăţat durerea, am mirosit moartea, m-am bucurat de viaţă, i-am mulţumit Celui ce are grijă de noi, m-am bucurat sau am lenevit dureros. Răspunsurile mele la întrebările altora au căpătat sensuri noi în propria-mi înţelegere, de parcă ar fi fost răspunsurile unor înţelepţi la întrebările mele. Am trăit durerile altora că pe propriile-mi dureri. Şi dintr-o data m-am gândit aşa: ce-ar fi să scriu toate astea? Nu pe blog, nu pe ciorne, ci într-o carte. Emoţia scrierii unei cărţi mă încearcă de ani de zile, poate de când eram mică. Niciodată n-am avut curajul asta. Acum mi-a trecut aşa... un gând. M-am chinuit câteva nopţi cu gândul asta. Despre ce să scriu, ce titlu, ce abordare? Cine mă va citi, câţi mă vor critica? Am căutat preţuri, paşi, sfaturi pentru reuşita unei publicări...M-am decis: să scriu despre durere şi despre cât de uşor te poate atinge, te poate culca la pământ, te poate ucide. Despre durerea de a trăi aici, neputincios în propria-ţi ţara, nepuntincios în faţa-ţi destinului...Ar fi patetic să scriu despre mine şi despre durerile mele. Mai bine aş scrie despre durerile altora. Desprea moartea altora. Sau poate mai bine ar trebui sa scriu despre bucuriile mele, despre fericirea din sufletul meu. Nu cred că ar interesă pe cineva. Aşa că m-am decis să scriu despre fericirile altora...
În final m-am luminat: nu cred ca eu am despre ce scrie. Nu pot avea despre ce scrie. Sunt neputincioasă. Nu pot scrie despre durere, pentru că nu o pot suporta. Nu pot scrie despre fericire, pentru că mi se pare banală când este şi mortală când nu este. Nu pot scrie o carte, pentru că nu am despre ce scrie în ea.

Prin urmare gândul acesta care m-a strafulgerat aşa, pentru o clipă , mi-a trecut. Mi-a trecut, ca orice gând, lăsând o linie subţire pe paginile cartii mele imaginare...

dor de arta

as vrea sa prind in palma mea
intreaga opera a ta
cu tot uleiul insirat
si obiect pictat

si vreau sa strang in ochii mei
tot ce ai scris pe multe foi
intregul tau roman descris
in manuscris

si toata piatra ta cioplita
cu pielea apoi slefuita
si-acea figura impietrita
doar scrijelita

si pasul 'cela labartat
in dansul strans si leganat
si ultima pirueta
dintr-o sceneta

mai vreau apoi si versul tau
soptit, cantat, strigat mereu
iti vreau intreaga poezie
doar pentru mine

si vreau talentul tau, artiste
si arta ta din versuri triste

Spectacolele extraordinare

Spectacolele extraordinare ne prind numai atunci cand suntem singuri. Nu le putem povesti, nu ni le putem inchipui. Personajele sunt nemaintalnite, actiunile lor sunt fantastice. Ramai inmarmurit de frumusetea scenetei, te imbratisezi cu fapturile-actori, aplauzi frenetic la replicile rostite intr-o limba negraita, lacrimezi de emotie la giumbuslucuri miraculoase. Ai vrea sa fie langa tine toate persoanele dragi tie, sa se bucure si ele de frumusetea luminii violacee si de acordurile line de harpa. Ai vrea sa dansezi cu ele fantasticul dans in care tocmai ai fost initiat.
Dar... spectacolele extraordinare sunt doar pentru tine. Pentru ca doar tu poti fi spectator in propriul vis. Ce trist...

Voiam doar sa va salut!

Ma cheama Tudor George si am 5 luni jumatate. Pentru ca a trecut ceva vreme de cand am venit pe lume m-am gandit ca e timpul sa ma cunoasteti. De aceea am intrat si eu un pic pe blogul mamei si mi-am pus o fotografie ceva mai recenta. Asta doar asa ca sa vedeti ca seman tot cu mama, ca si fratele meu. ;))

Iar despre moarte

Nu-mi place sa scriu din nou despre moarte. Imi pare rau de ea, avea melodii dragute. Dar cum a putut sa lase in urma un copil de 1 an? Cum a lasat-o sufletul sa faca asa ceva? Da, despre Madalina Manole este vorba si nu inteleg de ce o ridica atata in slavi pentru un gest atat de necugetat. Cat de disperata poti fi ca nu arati bine incat sa-ti parasesti copilul? Nu voi varsa nicio lacrima pentru ea, ci doar pentru pruncul sau. Imi pare tare rau... :(( Merita acest ingeras asa ceva?

Enia si culoarul mortii

Cand am vazut-o prima oara avea ochii deschisi. Erau mari si albastri, senini si stralucitori si avea gene incredibil de lungi. Privea in gol. M-am cutremurat dar am avut puterea sa zambesc. M-am inclinat in fata frumusetii si puritatii sale. M-am intrebat o secunda ce cauta ea acolo, dar n-am asteptat raspunsul pentru ca-l stiam. Era voia Domnului. Toti care erau acolo indeplineau un destin, erau o cruce care trebuia purtata de mama lor. Zilele treceau greu. Fiecare secunda lasa urme adanci in suflet. Fiecare minut era un cosmar. Cu fiecare zi trecuta imbatraneai un an. Mirosul mortii te facea sa-ti pierzi mintile. Si totusi ceva te tinea treaz si lucid. Era speranta. Speranta ca maine va fi mai bine. Speranta insa murea si ea in fata disperarii si neputintei.
Au trecut multe zile. Multe zile cu multe lacrimi. Enia a inchis obosita ochii, dar speranta ca-si va reveni a ramas. Mama ei avea puterea sa zambeasca si sa-si inchipuie cum va fi viata in continuare cu Enia. Se bucura la fiecare evolutie a ei, oricat de mica. Ma bucuram si eu alaturi de ea si speram si eu s-o vad pe Enia alergand prin parc. Cat era de frumoasa si cu ochii inchisi.
Zilele au trecut greu, dureroase si triste. Cand a venit ziua cea mare am plecat fericita ca scapasem cu bine de acolo. Am lasat-o pe Enia in stare grava, dar cu speranta c-o voi revedea.

N-am revazut-o si nici nu voi mai putea face asta. Eniei i-au crescut aripi mari si albe, curate ca sufletul ei. S-a ridicat usor si vegheaza de acolo culoarul mortii, unde vin si pleaca bebelusi minunati. Enia are grija de ei sa se faca bine si sa-si recapete repede locul in familiile lor.

Enia este un inger, cu aripi mari si ochi albastri. Si cu gene incredibil de lungi.

Ziua perfecta

Ziua perfecta a fost azi, pentru ca:
- afara a nins si a viscolit ca atunci cand e cod portocaliu
- pisicile, toate trei, au dormit toata ziua cand pe jos, cand pe mine
- am lenevit toata ziua uitandu-ma la televizor si minunandu-ma de felul in care casa mea incet incet se ascunde complet sub zapada.

Ziua perfecta s-a incheiat azi. De maine dimineata incepe saptamana de cosmar pentru ca:
- codul portocaliu s-a prelungit
- masina este acoperita de zapada si nu cred c-o voi putea scoate
- drumurile vor fi impracticabile
- daca mai raman acasa, o sa mananc pisicile, pentru ca frigiderul este gol

Imi place zapada, recunosc, dar parca e prea multa acum. Si inca ninge...

Anul tradarii

Au trecut deja doua saptamani din noul an.La fiecare sfarsit de an obisnuiam sa-mi fac un mic bilant. Anul acesta am ratat sa-l fac intrucat am petrecut dupa 23 decembrie pana pe 3 ianuarie cu fiul meu, departe de Bucuresti si de oamenii de aici. Mi-am gasit insa cateva clipe in care sa ma gandesc la 2009 cu rele si bune.

2009 a fost un an greu. Am vrut sa fac multe, am realizat insa putine. Am vrut sa ajut, dar am sfarsit prin a avea eu insami nevoie de ajutor. Am vrut sa fiu toleranta, dar am fost provocata neincetat sa tai raul de la radacina. A fost un an in care am invatat sa fiu mai rezervata in increderea acordata prietenilor, sa fiu mai putin cheltuitoare si sa-mi stabilesc cu mai multa grija prioritatile.

Acum s-a incheiat. Ma bucur nespus ca s-a terminat. L-am catalogat drept "anul tradarii", pentru ca m-am simtit tradata, pacalita, folosita, manipulata. Noul an sunt sigura ca va fi mai bun, pentru ca:
- voi fi mai atenta la prieteniile care le voi lega
- voi fi mai ocupata pentru mine
- voi naste in aprilie
- ingerasul meu va veni in bucuresti din februarie si va merge la gradinita
- voi fi mai aproape de familia mea
- am incredere ca tot ceea ce a fost rau s-a dus odata cu anul tocmai incheiat.

In 2010 mi-am propus:
- sa dorm mai mult
- sa petrec mai mult timp cu familia
- sa nu mai predau proiecte fara sa fiu platita
- sa nu mai am incredere in oricine
- sa nu mai fiu "fata de treaba"
- sa pictez si sa scriu mai des pe blog

Cel mai mult in 2010 imi doresc sa nasc un copil sanatos, daca se poate sa fie fetita.