Sfârşitul unei zile obositoare, dar satisfăcătoare nu poate fi decât un drum perfect către casă, ca o secvenţă dintr-un film alb negru: ora 2 sau 3 noaptea, viscol, ninsoare abundentă, extraordinar de frig afară, nimeni pe străzi, asfaltul alb şi alunecos; în maşină cald, muzica dată tare; la radio cântă din nou Janis Joplin; conduc cu maxim 40 km/oră. Când ies din Bucureşti, stâlpii de iluminat nu mai sunt. S-au topit...
De parcă nu aş vrea să ajung acasă, încetinesc în dreptul lacului. Un pic de ceaţă, ca un fum de scenă prost împrăştiat şi la momentul nepotrivit, închid farurile, dau muzică încet. Abia o mai aud. Şi trag pe dreapta. Pun avarile si opresc motorul. E liniste, multa liniste.
Cobor din maşină. Şi calc zăpada neatinsă, perfectă. Câtă lumină, câtă încântare...Îmi ridic ochii spre cerul negru şi deschid gura să mă ningă pe faţă, pe ochi, pe limbă. Ce gust neobişnuit au fulgii... Şi cu ce căldură stranie mă strânge de piele acest ger... Ce noapte minunată... Mă întind în zăpadă, desfac braţele şi rămân privind fulgii... Doar o clipă...
Am ajuns acasă. Pisicile dorm înşirate prin casă, fiecare la locul ei. Mă bag în patul moale şi cald. Am tălpile reci, dar mi le înghesui fericită sub picioarele fierbinţi ale soţului.
Afară ninge viscolit... şi eu adorm zâmbind...
