Excelsior

Erau doar vise
cateva idei aruncate pe foi mototolite
aburul cafelei îţi înceţoşa creierul,
în loc să-ţi limpezească viziunea

apoi erau acele idei
pe care nu ni le mai puteam reproduce
prin cuvintele învăţate în limba maternă
născându-se în minţi sensuri latineşti

apoi cuvintele, expresii fireşti ale trăirilor noastre
păreau aruncate fără noimă în ziare online
fireşte, cineva le citea mereu
dar numai D-zeu stie fiecare ce înţelegea

apoi trăirile, neînţelese nici de noi înşine
nu din neştiinţă, ci din oarecare resemnare
pentru că am crescut cu bunul simţ
acela care nu te lasă să-i superi pe ceilalţi când eşti
cuprins de tristeţe

apoi, în sfărşit apare sufletul pereche
în faţă căruia te simţi tu
te arăţi gol, dar nu ruşinat de felul în care trupul te îmbracă
priveşti oglinda din faţa ta, impresionat de ceea ce vezi
pentru ca mai apoi, brusc, să simţi că-ţi este deja dor:
Excelsior!

Credeam

Credeam că am nevoie 
de vorbe frumoase 

Şi de atingeri adolescentine 

De sărutări scurte şi intense 

Şi de buze fierbinți pulsând pentru mine 

Credeam că am nevoie 

de îmbrățișări strânse 

De complimente şi de adorări

De poveşti reale şi de secrete împărtășite 

De mângâierea ta pe palmele mele reci

Credeam că-mi lipsesc atât de multe

Pentru a fi fericită 

În realitate nu aveam nevoie 

Decât de puţină iubire 

De-a ta! 

Şi de tine!

Invitație la masă

Mică, cât o gămălie,
stă Ana-n bucătărie
vrea să-i fie de-ajutor
bunicii lângă cuptor

ce gatim noi azi, bunică?
cozonaci, tort și-o pâinică.
te rog să frămânți aluatul
căci din el vom face blatul

și când blatul este gata
pregătim și ciocolata
tortul e acum ornat
și numai bun de mâncat

între timp un cozonac
în cuptor s-a cam umflat
și pâinica a crescut
ce bucătar priceput!

Ana acum se mândrește
cât de bine ea gătește
pe voi toți vă invităm
din bunatăți să gustăm!

Plouă la Londra

Plouă la Londra? Mă întreb
Și degetele-ating ușor
Un cântecel în mi, re, sol
Afară-i frig și-mi este dor

Nu vreau să plec, dar nici să stau
Din mine-aș vrea puțin să-ți dau
Am tălpile pline de rouă,
La Londra plouă?

Alergă-mă prin iarba udă
Abia crescută și atât de crudă
iubește-mă la ora două
când abia începe printre noi să plouă

Perlă

Sunt aproape convinsă

Că n-ai putea să mă iubeşti.

Simt! După cum mă priveşti,

După cum respiri culoarea părului meu

şi-mi atingi călcâiul total întâmplator.

 

Sunt aproape sigură

Că nu m-ai putea iubi.

Văd! După cum îţi târăști pașii greoi prin iluzii,

După cum mă alergi privindu-mi spatele

Şi te faci pueril că mă scapi.

 

Cred că m-am convins

Că lumea mea şi lumea ta

Sunt lumi paralele, pierdute-ntre stele.

Ar fi imposibil să mă iubeşti,

Pentru c-ar trebui întâi să mă cerșești

Universului...

 

Apleacă-te, muritorule!

O scoică deja comestibilă

Nu-şi va găsi niciodată menirea

Lângă o scoică născătoare de perle.

 

foto: Girl with a Pearl Earring - Johannes Vermeer

Așteptându-l pe Moș Niculae

Cu toții ne-am pregătit 

Ghetele la asfințit

Așteptând cu mic cu mare 

Să vină Mos Niculae.

Toți am fost foarte cuminți

Ne-am spălat mereu pe dinți

Prostii nu prea am făcut

Doar una pe zi, cel mult.

Să ne ierți noi te rugăm,

Nu vrem să te supăram,

Dulciuri în ghete am vrea 

Căci ni-i frică de nuia! 

Mă bucur de tine

Mă bucur azi de tine ca de o ultimă zăpadă

Ca de Venus intrat în rac în ultima decadă

Ca singura rază de soare de pe un cer greoi 

Ca de o floare albă crescută printre ploi

Mă bucur azi de tine ca de o minune

Ca și atunci când vii când mi-este dor de tine 

Cu ochii îngreunați, dar vii și inocenți

Ma bucur iar de tine, spre mine te îndrepți.

Iubitul meu, de tine mă bucur ca de-o zi

In care fiind convinsă ca nu vii, totuși vii! 

Menire

M-ai întrebat ce e iubirea?

Și cum se fabrică? Cum crește-n noi?

Știi mult prea bine, ne e menirea 

Ce ne-nvelește când suntem goi.

Ce-i dorul? Ce-i nemărginirea?

Cum zbori când cazi? Ce simți când mori?

Dar știi și tu, ne e menirea 

Ce ne-nvelește când suntem goi.

Ma întrebi și-acum: ce este viața?

Cum poți trăi în armonie?

Dar știi tu, iubirea-i calea 

Ce ne unește întru vecie!

M-ai întrebat cum de destinul 

A făcut să ne-ntâlnim noi? 

Răspunsu-i unul: iubirea ne este menirea 

Ce ne-nvelește când suntem goi.