Când m-ai orbit
Cu pulberea iubirii tale mincinoase
M-am aruncat cu brațele întinse
La picioarele tale
Și ți-am îmbrățișat tălpile
Pentru a le ocroti
M-am târât agățată de trupul tău
Peste tot pe unde pășeai
Lăsându-mi în locul vederii pierdute
Întreaga încredere în cărările alese de tine
Când oboseam te rugam sa te oprești
Și-mi limpezeam ochii cu propriile lacrimi
Și rănile de pe trup
Mi le mângâiam cu palmele brăzdate,
Fără a le vedea cât sunt de adânci
Deodată o lumină a spintecat calea noastră
ca un fulger răsunător
Tu vertical, rămânând nemișcat,
Eu îngenuncheată și oarbă,
Mistuindu-mă de durerea impactului,
Am privit-o uimiți.
Chiar atunci un miracol s-a întâmplat
Mi-am recăpătat vederea ce nu mi-o pierdusem niciodată
M-am ridicat sângerândă de la pământ
Și te-am putut privi în ochi.
Erau adânciți și erau incolori
Și nu spuneau nimic, căci firește,
A grăi nu puteau .
Am plecat liniștită,
Dar nu pentru că tu ai rămas orbit..
