marți, 7 aprilie 2015

Orbire


Când m-ai orbit
Cu pulberea iubirii tale mincinoase
M-am aruncat cu brațele întinse
La picioarele tale
Și ți-am îmbrățișat tălpile
Pentru a le ocroti
M-am târât agățată de trupul tău
Peste tot pe unde pășeai
Lăsându-mi în locul vederii pierdute
Întreaga încredere în cărările alese de tine
Când oboseam te rugam sa te oprești
Și-mi limpezeam ochii cu propriile lacrimi
Și rănile de pe trup
Mi le mângâiam cu palmele brăzdate,
Fără a le vedea cât sunt de adânci

Deodată o lumină a spintecat calea noastră
ca un fulger răsunător
Tu vertical, rămânând nemișcat,
Eu îngenuncheată și oarbă,
Mistuindu-mă de durerea impactului,
Am privit-o uimiți.

Chiar atunci un miracol s-a întâmplat
Mi-am recăpătat vederea ce nu mi-o pierdusem niciodată
M-am ridicat sângerândă de la pământ
Și te-am putut privi în ochi.

Erau adânciți și erau incolori
Și nu spuneau nimic, căci firește,
A grăi nu puteau .

Am plecat liniștită,
Dar nu pentru că tu ai rămas orbit..

Un comentariu:

  1. Zâmbăreț de serviciu7 aprilie 2015, 09:48

    Unul dintre marile mistere nerezolvate ale lumii (si, probabil, nerezolvabil) este urmatorul: cum poate o fata atat de frumoasa, vesela si optimista precum Oti, să scrie poezii atat de frumoase, dar atat de triste?????

    RăspundețiȘtergere

Comentariul tău este important pentru mine!