Copilul

Nu se mai văzuseră de multă vreme. Un an, doi, ori chiar mai mulți? Nu mai știau si nu-si mai aminteau cu exactitate nici cum s-au cunoscut...
El: cred ca te-am întâlnit pe o coada de cometa, zburai nestiutoare prin universuri paralele.
Ea: ba nu, sunt sigura ca tu te legănai pe o frunza veștejită cand eu, vânt ușor de primăvara, te-am ridicat si te-am zburat fix intr-un bulgare de păpădie.
El: memoria mea este mai mult decat o molecula nemuritoare din univers. nu pot uita cum te priveam uimit de strălucirea ta din cerul negru. si cum mi-am întins brațele sa te cuprind, dar tu te-ai bucățit in milioane de particule. si te-ai tranformat in pulbere de lumina si m-ai invadat.
Ea, privindu-l cu ochii umeziți in roua rece: mi-ar plăcea sa facem ceva împreuna!
El, curios: ce?
Ea: un copil!

Liniștea aceea dinaintea unei decizii importante zăcea intre ei si nu putea sa înceteze. El tace mult. Ea zâmbește îndrăgostită.
Ea: sa facem un "copil" din cuvinte, din emoții, din stări. Sa scriem ceva împreuna!
El: sa facem un copil din pasiune, din iubire si din poezie!
Ea: hai!

Si s-au dus... ea, vânt de primavara, cand rece, cand calda, cand ușoară ca o adiere, cand vijelioasa ca o furtuna, cand strălucitoare ca o raza, cand întunecata Ca un uragan, iar el, ca o materie nedefinita, cand rece ca o nepăsare, cand cald, Ca o iubire. S-au Dus si s-au iubit. Si si-au născut propriul copil din cuvinte, iubire, pasiune, emoție si stări. Si-a trainuit copilul lor pana in zilele noastre.