Moment

Sunt zile în care ți-e frig,
deși afară sunt 35 de grade.
Sunt zile în care simți că ai greșit,
deși nimeni nu ţi-a reproșat nimic.
Nu-ţi face griji.
Este doar momentul acela în care
ai uitat cât ești de valoros,
este momentul acela de slăbiciune
 în care ți-ai pierdut stima de sine.
Este momentul în care ai uitat să te iubești așa cum ești.
Păi dacă tu ai uitat asta,
cum ai pretenția ca alții să-și amintească?

Ziua Kimonoului

- Mi-ar plăcea sa te văd in fata gobanului îmbrăcată in kimono, ii șopti Pierre in timp ce o prinse ușor de talie și o trase înspre el. 

Dalia simți furnicături in palme amintindu-și de primul kimono cusut de mama ei, pe care-l primise cadou la vârsta de 8 ani. Își aminti cele 3 conciuri pe care i le prinsese mama cu grija, doua in lateral si unul in vârful capului si, cu zâmbetul ca o semiluna o pusese sa se uite in oglinda: "micuța mea japoneza. Vei fi o mare jucătoare de go!" Nu ajunsese nici măcar la 3 dani, dar emoția creată de aceasta amintire, in loc sa-i trezească regretul neîmplinirii dorinței mamei ei, ii stârni o nestavilită dorința de a se reapuca de învățat go. 

- O idee buna! Hai sa jucam go precum japonezii. 
Pierre zambi complice. 
- Nu vom fi chiar niste japonezi. Dar stiu un magazin cu specific in Cannes. 

Fugiră râzând pana la mașina și in mai puțin de jumătate de ora ajunsera in Cannes. Magazinul era deschis, vânzătoarea era chiar din Japonia. 

- Konnichiwa. Presuspun ca vorbiti japoneza.... spuse Dalia entuziasmata, cu ochii mari rotindu-si-i peste tot, uimita de toata acea amenajare cu specific.
- Oui, răspunse vânzătoarea surprinsă. 

Dalia proba 3 kimonouri. Alese unul mov, cu flori de Lotus pictate manual. Pierre strâmba din nas și alese unul din mătase, cu o dalie mare pe spate, brodată. Avea culoarea verdelui abia înmugurit, iar dalia era brodată cu fir grena, puternic contrastând cu fondul kimonoului. Dalia rase ca-și regăsi numele cusut acolo și o întreba pe vânzătoare, intr-o japoneza stâlcită: 

• Veniți chiar din Japonia? 
• Oui, madame, Răspunse ea tot in franceza, fără sa schițeze măcar un zâmbet din politețe.

Cerura sa li-l împacheteze și chiar dacă Daliei i se paru extrem de scump, sufletul ei chicotea și-i venea sa sara in sus de fericire. 

Inapoi la hotel, Dalia imbraca kimonoul direct pe pielea mirosind a alge si a mare si ingenunche in fata gobanului. Facu plecaciunea de inceput de joc.

- Onegaishimasu

- Onegaishimasu, frumoasa mea japoneza!

Era 12 decembrie. Afara erau mai mult de 18 grade, neobisnuit de cald pentru acea perioada. Câțiva leandri erau inca infloriti. Inainte de a pune primele piese handicap pe tabla, Dalia gândea: o sa notez aceasta zi in jurnalul meu ca Ziua Chimonului si o voi sarbatori an de an, indiferent de ce va fi mai fi maine...

Ochii tăi

Ochii tăi au culoarea mișcătoare, 

Precum marea...

Când e zbuciumată

E maro, plină de alge muribunde 

Și când e senină, precum cerul 

Ce o adăpostește,

Devine verde, azurie sau turcoaz 

Precum ochii tăi

Pătrunși de irizații melancolice 

Mi-e dor de ochii tăi

Schimbători în culoare, 

precum marea infinită

Mă-ntreb ce culoare au

Atunci când iubești...

Ar mai fi ceva să-ţi spun

Ar mai fi ceva să-ţi spun 

Să-ţi spun că port în nari 

Mirosul salin al pielii tale 

Și că pașii mei, involuntar, 

Pășesc pe urmele pașilor tăi 

Că ochii mei taie zările tale 

Și că apusurile pe care tu le cânți 

Le privesc și eu, de aici 

Ti-aş mai spune și ca încă mă dor 

Respirațiile lipsite de parfumul tău de tutun 

Și că buricele degetelor mele 

Au înțepenit de luni de zile 

Pe pana cu care-ţi scriu romanul promis 

Și că inima mea, plăpânda mea inimioară

Plânge 

De prea multe ori plânge seara,

Însângerată 

Ar mai fi câte ceva să-ţi spun 

Dar tu cânți leneș 

În baldachinul împletit din sfori 

Pe malul acela ce cândva ne-a aparţinut

Iar eu refuz să te mai întrerup...

Sufletul meu e încă infantil

Sufletul meu e încă infantil 

El nu prea a crescut 

Cu fiecare boală ce a suferit 

Nu s-a maturizat,

ci a copilărit 

El încă zburdă vesel prin mulțime  

El încă rade tâmp la glume puerile 

El încă se hlizeşte 

La străzi de oameni pline 

El încă se prostește 

Strâmbându-se 

El nu îmbătrânește,

Ci doar copilărește 

Sufletul meu e încă un copil 

Și chiar de sunt matură uneori 

El mă reactivează, 

căci el e infantil...

Când nu o să mă mai inspiri

Iubita mea, de unde voi afla 

Când dragostea ta

Nu va mai fi a mea? 

Și, draga mea, de undo voi ști

Când tu nu mă vei mai iubi?

Vei ști, iubitule, vei ști,

Căci visele ți se vor înnegri 

În ele nu vei mai avea 

Tandrețea și căldura mea

Și pielea nu-ți va mai vibra 

La mângâierea mea 

Vei ști

Căci soarele va răsări 

Direct înnourat 

Și chipu-ți va părea 

Mereu încrâncenat 

Iar degetele tale vor tremura ușor 

La fiecare tunet, la fiecare nor 

Vei sti cu siguranță

Că nu te mai iubesc

Căci să zâmbești, n-o să ți se mai pară

Ușor de schițat și atât de firesc 

Și inima ta nu o să-ți mai bată 

Regulat chiar și-atunci când este agitată

Dar cel mai sigur că nu te mai iubesc,

iubitule, vei fi,

când vei simți că nu poți să respiri 

Și mai ales atunci 

Când, dragul meu, n-o să mă mai inspiri...

Mi-e dureros de dor

uite cum îmi plâng ochii
și degetele-mi tremur
cum carnea mea tresaltă
mă tem și mă cutremur
mi-e inima cuprinsă
de o tristețe surdă
uite cum pașii mei
nebuni și desculți umblă...

uite cum stau întinsă
în universul tern
rememorând plecarea
mea aproape spre infern
voiam să te păstrez
al meu pentru etern
dar te-ai întors cuminte,
tăceai, plecai solemn

și totuși m-ai rugat
să nu plâng
și n-am plans chiar atunci
dar uite acum cum tremur
mușcând din mal și stânci
și uite cum mă zbat
celulele mă dor
așa! e bine! pleacă!
mi-e dureros de dor...

Vrei totul înapoi?

Vrei totul înapoi? 

Tot ce mi-ai dăruit?

Ia lacrimile mele 

Căci pentru tine curg,

neîntrerupt, șiroit...

Cuvintele

Și mângâierile 

Și serile când ne plimbam

Pe malul cel pustiu 

Însângerat de soare 

Alinturile 

Și iubirea 

De sub cearșafuri mișcătoare 

Acestea nu le mai poți lua 

Nici timpul comprimat în clipe 

Ce a durat o viață pentru noi 

Și nici vioara scursă peste mine 

Ce mi-a cântat pe sânii goi 

Nici melodia ce-ai compus-o

Pe pielea mea înfierbântată

Acum nu mi le mai poți lua 

Tot ce-ai pierdut 

A înmărmurit 

Pe veci în mintea mea 

Îmi poți lua totul,

Tot ce vrei 

De la privire până la idei 

Un singur lucru nu poți lua 

Povestea mea cu tine-n ea!

Go

Igo?  M-am îndrăgostit de go la vârsta de 7 ani, când mama mi-a spus:

- Te voi învața un joc magic! 

Eu am făcut ochii mari. In niciun joc de pana atunci nu descoperisem magia. 
- Va fi un joc precum o poveste. Tu vei avea propriile tale ținuturi, vei fi regina in țara ta și  vei putea cuceri și alte ținuturi.  
 

Suna intr-adevăr ca un basm. Ma vedeam deja o prințesa intr-un palat de cleștar cu mulți servitori in jurul meu, dând petreceri și dansând pana in zori. 

Și mama a adus o hartie, o rigla și un creion și a desenat 18 pătrățele pe doua direcții. Desenul arata ca o foaie de matematica, dar cu pătrățele mai mari. Apoi a desenat 9 puncte și mi-a zis: 

- aceste puncte sunt cele 8 capitale strategice ale tale. Din ele îți vei începe construirea ținutului tău ori le vei folosi pentru intemnitarea prizonierilor tai. Acestea sunt atuurile tale cu care pornești in viața și vei învața cu timpul ca fiecare are câte o caracteristica fantastica: putere, logica, perseverenta... 
- dar mama, acesta este ca un război. Eu nu vreau sa iau prizonieri. Eu vreau sa fie pace in țara mea. 

Mama a zâmbit și m-a sărutat pe frunte.

- Pentru pace si echilibru va trebui sa lupți! 

Și a început sa-mi explice, intr-un mod bizar, de ce am eu nevoie de 2 ochi pentru a supraviețui. Apoi mi-a explicat cum un nasture alb poate deveni prizonierul meu dacă îl inconjor in patru puncte cu nasturi negri. 

Cu cât o asculta pe masa sa, cu atât jocul i se părea ireal, tot mai greu de înțeles, nu-i găsea rațiunea, nu-i înțelegea sfârșitul. 

- Mama, dar când voi învața acest joc? 
- Nu-l vei cunoaște niciodată suficient, dar Îți garantez ca-l vei juca tot timpul așa cum vei trai. Dacă vei fi curajoasa și onestă in viața, tot așa îți va fi și jocul. Cu cât vei creste, cu atât îl vei juca mai bine, iar adversarii îți vor deveni din ce in ce mai puternici. Intr-o zi vei putea citi gândurile adversarului tău...
 

Era dificil pentru un copil de 7 ani sa înțeleagă substraturile psihologice ale unui astfel de joc. Dar vocea calda a mamei, convingerea și răbdarea cu care ii explica o făcea cu adevărat sa creadă ca ea va învața sa facă magie. 

Anii au trecut și micuței Dalia aceasta magie i s-a manifestat in tot ceea ce făcea și simțea. Trăia precum juca și juca precum trăia. Între ea și go se crease o legătura aproape dumnezeiască.

Prima partida de go

Parea ireal că, după 10 ani de așteptare era in sfârșit langa el. Îl privea cum deschide cu grija geanta de piele in care isi purtase tabla din lemn masiv de aghathis. Suorafata caroiata avea o culoare hipnotizantă și niște picioare bombate, ca niște bile. Apoi își scoase bolurile din bambus. Dalia se repezi asupra pietrelor negre si prinsa o piatra între degete. Era calda si mătăsoasă, ca pielea unei ființe. O ridica zâmbind in fata ochilor și rămase uimita de culoarea verde pe care o capătă când lumina dinspre mare o pătrunse. Respirația brusc începu sa-și accelereze ritmul. El era însă calm, serios și-și atingea jocul ca pe o icoana . Puse tabla direct pe mocheta, in mijlocul camerei, cu bolurile de-o parte și de alta. 

Își ridica privirea către Dalia (ダリア), rămasă înmărmurita de meticulozitatea cu care Pierre aranja "altarul" pentru joc. 

- Esti invitata mea! Și o prinse ușor de mâna și o ruga sa îngenuncheze in fata "altarului" improvizat. 

Ea îngenunche emoționată, intr-o plecăciune schimonosita și lipsită de gratia ritualica a adversarului. 

- Onegai shi masu! 
- Onegai shi masu! 

Jocul începu calm, cu câteva josekiuri clasice. După primele 15-20 de mutări Pierre preluase  mare parte  din tabla. Ea începu sa se panicheze, el zâmbi 

- Îți propun un târg. Poți pune doua mutări una după alta, dar la fiecare astfel de mutare, renunți la ceva de pe tine. Dalia roși imediat, dar accepta rapid provocarea, întrucât nu avea alta șansa de câștig. 

Rămase, după alta serie de atacuri, goală, doar cu lănțișorul primit de la mama ei la gât. Îl sacrifica și pe el, după un calcul de mai bine de 30 minute in schimbul unui ko. 

Pierre zâmbea, iar fața ii radia de emoția victoriei, dar mai ales de emoția trupului gol, parca sculptat in marmura, care aproape ii tremura îngenuncheat, dincolo de măsuța patratita pe care cădea, intr-un violet diafan, ultima raza de soare dintr-un apus mediteranean. 

- Nici ko-ul nu te mai salvează, draga mea Dalie, ai prea putine amenințări. 

Dalia râse, ca o copila rase, iar el ii prinse palmele și i le săruta.

- Akiramemasu! spuse cu teama de a nu părea un jucător prea slab și puse doua piese negre pe tabla. 
- Arigato! A fost un joc minunat
-  Arigato, Răspunse Dalia și-si făcu plecaciunea, apoi se trânti râzând in pat, așa dezgolită cum fusese înfrântă.