Darul

Era ziua ei. Chiar atunci. Pe 15 martie. Implinea 17 ani. Stateam nerabdatoare in prima banca si asteptam sa sune clopotelul. Era oricum ora de chimie, o materie imposibila si un profesor nesuferit. Dar nu acesta era motivul pentru care nu mai puteam sa astept.

Imediat ce a inchis catalogul, am sarit langa usa. Am fugit la filarmonica, care era foarte aproape de liceul meu. Auzeam de pe hol sunetul pianului si stiam ca degetele ei aluneca pe clapele albe. Ii cunosteam fiecare atingere, fiecare deget indoit sau extins, dupa sunetul rezultat.

Am deschis cu grija usa ca sa nu ma auda si am intrat in sala aceea inalta si goala, in capatul careia era asezat pianul Anei. M-am asezat in spatele camerei,  departe de ea si am ramas privind-o cum isi unduia trupul in ritmul muzicii sale. Singura oglinda din sala nu-mi putea trada prezenta, pentru ca ma asezasem strategic, dincolo de raza ei de reflexie.

Era o piesa noua. Nu o mai auzisem pana atunci. Nu recunosteam compozitorul. Doar stilul ei aparte de interpretare mi se parea sublim si l-as fi recunoscut dintre o suta de pianisti.

Am inchis ochii si am ascultat, rezemata de zidul rece, indoinduindu-mi degetele ca si cum as fi cantat si eu. Mi-ar fi placut sa stiu sa cant la pian. Sa cant la pian alaturi de ea. Dar pentru nimic in lume nu as fi indraznit vreodata sa-i perturb interpretarile cu incercarile mele timide de a canta la pian. I-as fi compromis genialitatea cantarilor sale.

Dupa un timp Ana si-a incheiat cantarea si a inchis pianul. Mi-am oprit respiratia crezand ca se va intoarce si ma va gasi acolo, in ziua aceea, de ziua ei. Dar ea a ramas pe scaun, dreapta si semeata, cum era tot timpul. M-am ridicat si am pasit timptil catre ea, crezand ca nu ma aude.

-          Am stiut ca esti aici, mi-a spus incet.

Am tresarit, nestiind ce sa-i raspund. M-am apropiat totusi si mi-am incolocit bratele de gatul ei. Mi-am infundat nasul in parul ei galben si tare, mirosind a flori proaspete. Am sarutat-o pe obraz.

-          Am un dar pentru tine, am spus cu teama, stiind ca nu acceptat niciodata sa primeasca ceva de la mine

S-a intors si m-a privit lung cu ochii ei albastri si senini ca cerul de martie. A zambit.

Am scos din buzunar micutul lantisor. Nu l-am impachetat, mi s-a parut ca i-as incatusa frumusetea intr-o cutie banala, chiar si de catifea fiind.  Am intins palma cu lantisorul de care atarna o minuscula gargarita.

L-a privit, m-a privit. Si mi-a zambit. Mi-a zambit cu atata dragoste si recunostinta cum numai de la ea puteam sa vad. Stiam deja ca acceptase darul.

I l-am prins la gat si am sarutat-o. Buzele ei erau fierbinti si parca mai moi si mai dulci ca niciodata. Ana s-a ridicat, m-a imbratisat si mi-a mangaiat parul. Eram cea mai fericita fiinta de pe pamant.

Apoi s-a asezat si si-a deschis din nou pianul. A inceput “Simfonia scotiana”, al carei compozitor era preferatul ei. Mult mai tarziu aveam sa aflu de ce-i placea asa de mult. Nu am indraznit niciodata s-o intreb.

Mi-am dat pantofii si sosetele jos si am inceput sa dansez cu emotie pentru ea. De atatea ori dansasem pe cantarile ei, dar acum eram emotionata pentru ca stiam ca simfonia aceasta este pentru mine, un dar de la ea pentru mine. Pentru ca era primul dar pe care ea il accepta de la mine, simfonia aceea era felul ei de a-mi multumi.

Simteam parchetul invechit sub talpile care-mi ardeau. Si ea ma vedea in oglinda din fata pianului. Stiam ca ma priveste. Eu dansam pentru ea, ea canta pentru mine. Era cel mai ingaduitor public pe care l-as fi putut avea vreodata.

Cand ea a terminat m-am lungit transpirata pe podea, ca dupa o epuizabila premiera. Am inceput amandoua sa aplaudam. Eu zambeam fericita, ea avea aceeasi mimica serioasa si profunda, insa ochii ii scaparau...A venit langa mine si s-a intins. Apoi si-a pus capul pe pieptul meu. I-am simtit oftatul dureros, in incercarea ei permanenta de a-si reprima starile. Mi-am intins bratul stang peste crestetul ei.

-          La multi ani, i-am soptit.

Am simtit pe piept o picatura umeda. Era o lacrima sau doar sudoare?

Minutele, apoi orele au trecut intr-o clipa. Cand ne-am dat seama ca afara se intuneca ne-am ridicat si am parasit sala. Ne-am despartit in fata filarmonicii. Eu inca mai saltam launtric pe ritmul muzicii ei, si inca mai simteam fiorul degetelor ei pe pielea mea, ca si cum eu as fi fost pianul ei.

Simteam aerul de primavara inca rece cum imi patrunde in pieptul ce inca mai pastra umezeala lacrimei sau sudorii ei... Primavara incepea ca un dar...