Medeea

Pe Medeea am vazut-o prima data la cursul de "Istoria evreilor in Romania". Cu doua cozi impletite strengareste, statea timida in ultimul rand. Ochii ei albastri analizau rigoros fiecare persoana nou intrata in amfiteatru. Am simtit un impuls de-a ma aseza langa ea, doar intersectandu-ma cu privirea ei.
- Buna. E liber?
- Da, da! - mi-a soptit
- Eu sunt Andreea. Ma bucur sa te cunosc.

Medeea m-a masurat circumspect. Am intuit imediat timiditatea ei. In timpul cursului am vrut s-o fac sa zambeasca si i-am soptit:
- E dragut profu' asta!
M-a apostrofat cu ssstttt, neintuind pe atunci cat de importanti sunt evreii pentru ea.
Asa a inceput prietenia mea cu Medeea. Asa a inceput povestea incredibila a Medeei si lectia pe care m-a determinat, fara premeditare, s-o invat.

Medeea este arhitect. Studiaza de mai bine de 10 ani istoria strazilor si constructiilor disparute din Bucuresti. Este preocupata in mod special de istoria evreilor din Romania si nu intelege de ce de fiecare data când cineva deschide un subiect despre evrei, o cuprinde un tremur incontrolabil al corpului combinat cu un soi de greata si o senzatie acuta de sufocare. De-a lungul timpului a invatat sa-si controleze panica ce o cuprinde.  A ajuns chiar sa povesteasca destul de detasat in public, in cadrul conferintelor la care participam impreuna despre mutilarile si maltratarile la care au fost supusi evreii in perioada legionarilor. Daca o vezi vorbind, ai senzatia ca povesteste chiar de la locul faptei, ca a fost cu adevarat martora, atata este de inflacarata si atat de multe detalii ofera, detalii care, cu siguranta nu se regasesc in cartile pe care le-a studiat. Deseori o surprinzi desenand, in timp ce povesteste intamplari din alte vieti.

Eu sunt geograf. Am 27 de ani, sunt singura de 10 ani in capitala, am terminat Universitatea Bucuresti si m-am inscris din toamna la acest master de "Cultura si Civilizatie Ebraica", nu pentru ca m-ar interesa in mod deosebit subiectul, ci doar pentru ca il urmaresc prin universitate pe formatorul cursului. E-un tip inalt, prea frumos ca sa fie pamantean, prea destept ca sa predea la aceasta universitate. Când il umaresc povestind, vad in ochii lui acea sclipire precum a Medeei, aceasi pasiune pentru evrei, pentru istoria lor, pentru viata lor din Romania din perioada interbelica. Medeea il asculta hipnotizata, iar el o patrunde cu privirea la fiecare curs, de parca ar vrea s-o posede. D-l profesor a observat faptul ca Medeea deseneaza pe un carnet cu file groase, din carton ciocan. Foloseste un creion cu mina 0.7 2B.

(Mi-a povestit intr-o pauza ca minele din grafit au densitate diferita, atat de diferita incat sunt impartite in vreo 20 de duritati, de la 8-9 H, cele mai tari, pana la 8-9 B, cele mai moi. Niciodata nu am observat ca pe fiecare creion este notata taria lui. Credeam ca acel HB e vreo prescurtare de la compozitia chimica, nicidecum ca ar reprezenta vreo caracteristica fizica. Deh, sunt geograf, nu artist.)

De aceea, dupa fiecare curs o roaga sa-i arate caietul. Zambeste, se incrunta, se inroseste ori se intristeaza in timp ce rasfoieste filele caietului special. Apoi i-l intinde inapoi, multumindu-i emotionat.
- Desenati impecabil, d-ra. Cu ce va ocupati?
- Sunt arhitect, domnule profesor, raspunde Medeea imbujorandu-se si coborandu-si ochii, de parca ar fi o rusine sa fii arhitect la un curs de istorie.

- Cred ca te place d-l evreu, ii spun razand la tigara in pauza. Stii ca te urasc pentru asta, il urmaresc de cativa ani pe holurile universitatii si niciodata nu m-a remarcat. Tu esti de cateva saptamani aici si l-ai cucerit pentru vecie. Si o imbratisez repede razand, ca sa nu apuce sa se supere cumva.
- Da, nu stiu ce sa zic, imi raspunde ingandurata. Simt o atractie speciala pentru el, de parca l-as cunoaste din alte vieti.
- Doar nu crezi in alte vieti, Medeea, esti o fata culta.
- Nu, nu cred, traim o singura data, e o sansa fantastica pentru noi, de aceea voi profita si-l voi intreba daca ma place.
- Nu, sa nu faci asta, iti va scadea prestigiul in fata lui.
- Nu am timp sa astept!

Am vazut-o fugind spre amfiteatru.
D-l evreu, cum il porecleam toti studentii, nu iesea niciodata in pauza din sala de curs. Statea acolo cu nasul in vreo carte rablagita ori butona la telefonul invechit. Tot timpul venea imbracat in blugi si camasi in culori vii (roz, vernil, bleau cyan), nu purta sacou si nici cravata. Arata impecabil, asa casual, diferențiindu-se total de ceilalți profesori, sobru si tern imbracati. Era o pata de culoare in acea universitate plictisitoare, cu profesori iesiti demult la pensie si secretare isterice.

Dupa ore Medeea m-a rugat sa bem o cafea la o terasa. Am mers chiar vis-a-vis de Arhitectura, intr-un local frecventat in special de studentii de la Mincu. Mi-a povestit despre discutia scurta pe care a avut-o cu dl. profesor.
- Este casatorit, desi nu-si poarta vergheta, are trei copii, doi gemeni, fata si baiat si un baiat mai mare. Mi-a aratat poze cu ei.

Credeam ca-mi va povesti toate acestea cu tristete. Dar ea nu, suradea si ii straluceau ochii de parca urma s-o ceara de nevasta.

- Sunt absolut convinsa ca l-am mai intalnit undeva...nu stiu unde...nu stiu când.

Ma uitam la ea cat e de frumoasa asa ingandurata, asa patrunsa de amintiri pe care nu le putea decanta in ceva concret, real. Mi-ar parea rau sa se indragosteasca de o himera si sa sufere, e prea plapanda pentru suferinta.