Șapte frunze și-o păstaie

stau strivite într-o doară 

și parcă trăgând sa moară

șapte frunze și-o păstaie 

pe pământ, lâng-o copaie

nu au vlagă, n-au căldură

frigul aerul li-l fură

par a duce grea povară

să reziste pân' la vară

dar e greu, căci frigu-i mare

și le-a prins ca-ntr-o strâmtoare 

ce păcat că pentru ele 

bunicuța la andrele 

nu prea știe a croșeta 

un pled mic și o basma 

eu le-adun în mare taină

le înghesui trist sub haină

le promit că le voi pune 

chiar în sobă, pe-un tăciune 

și le pun, în sobă-i cald 

văd eu cum la mama-o scald 

dar când să mă uit mai bine 

frunzele sunt un cărbune