Poem de iubire nesfârșit

A fost odată, ca-n povești a fost
O fată tristă și un băiat frumos 
Cu ochii lor căprui plini de lumină
S-au sărutat în parc, sub lună plină

Și s-au ținut de mână, ca doi îndrăgostiți 
Căci ei visau frumos și erau îndrăgiți 
Și peste tot pe unde ei umblau
Oamenii toți ori îi invidiau, ori simplu, le zâmbeau 

Așa i-ai cunoscut, frumoși și plini de viață
Cu mulți copii în jur, cu zâmbete pe față
Plini de căldură în suflet și veșnic săritori 
Glumind, dansând în ploaie și foarte iubitori

Așa s-au și iubit, în glumă și-n răbdare 
Unde puneau ei mâna, le răsărea o floare
În orice gând și faptă ei doi se completau
Și cel mai banal lucru, neîncetat se iubeau

Așa a fost atunci, povestea s-a schimbat
Ea a rămas iar tristă, iar el s-a-ndepărtat
În zi de fericire, când casă și-au găsit
Iubiții din poem fatal s-au despărțit 

Și mulți le-au plâns povestea și mulți s-au întristat 
Mulți au vrut să ucidă ce în ei a înviat 
Cu el deodată și lumea comună le-a murit
Dar a lor poveste rămâne, poate de ne-nțeles
un poem de iubire nesfârșit!