Marinari ai propriilor vise

Cerul privește prin mare furtuna

Furtuna cea grea, cu vânturi turbate

Și marea cea neagră, geme nebună

De-atâtea dureri în valuri vărsate

Privește în mare și plânge din nori-șieși

Cu lacrimi sărate, uneori înghețate

Ploaia îi cade precum blestemul

Pe marea cu multe vapoare-necate

Vă plânge și cerul, vă plânge și marea

Vă plânge întreg universul

Pe voi marinari ai propriilor vise

Cu vâsle-speranțe și-n păr cu meduze

Oglinda

Mă uit în oglindă și tac
Ochii mi-s grei
Privirea-mi se tânguie
Zdrobită pe urme pe care
Cu greu mă încumet să calc 

Pe piele crescutu-mi-au solzii tristeții
Tot mai tari, mai bine definiți
După fiecare încercare
De trântă cu nămeții 

E ciudat cum mă văd în oglindă, 

dar nu plâng 

Oglinda reflectă

Ce pot eu în suflet să strâng 

Ma-ncovoi
Și mă strâng
Oasele dor,
Aripi îmi stau istovite în spate
Însângerate
Și aplecate.
Au zburat milioane de ani
Pentru dreptate 

Nu-s prea frumoasă,
Nu-s nici prea urâtă
Sunt obosită
Încercănată și ciufulită
Nu ies din lupta, rămân temerară
Brațele încă au o putere bizară

Mă uit în oglindă și tac
Așa ciudată cum sunt, mă plac!

Lumină

În noaptea care va să vină 

Va fi lumină

Multă lumină

Oamenii pare c-au învățat

Să își ridice mâinile

Să își deschidă pleoapele

Să-și înfrunte destinele

Să-și înfrângă temerile

Să-și strige neputințele

Să-și părăsească temnițele

Să-și rupă lanțurile

Să-și cânte dorurile

Cine le vrea întunecime

Tot în întuneric va muri

Căci tot ce le-ar fi fost lumină 

Pe sclavii toți îi va-învii

În noaptea care va să vină

Lor în sfârșit

le-or da lumina!