A vorbi despre muze este ca și cum ai vorbi despre modul în care faci dragoste, despre cum te simți când ai orgasm, despre ceea ce simți în cea mai intimă, personală și secretă clipă din timpul tău. A vorbi despre muza ta e ca și cum ai sta dezbrăcat într-un cub de sticlă amplasat în mijlocul unei piețe aglomerate. Muza pentru creator este ceva sfânt, extrem de personal și de intim. Este un sacrilegiu din partea artistului s-o dezvăluie, s-o descrie sau să se mândrească cu ea. Muza nu se arată niciodată privitorului, pentru că trebuie să fie intuită. Tu ca beneficiarul operei nu ai voie decât să-ți imaginezi, să intuiești muza reală, iar autorul nu are voie s-o prezinte decât ca pe-o replică. Nimeni nu are voie să cunoască secretul muzei, decât însuși autorul.
Când vezi o capodoperă, inevitabil te gândești: cine l-a inspirat pe autor? Cine i-a fost muză? Și următoarea dorința este ca și tu să poți deveni o muză. Te intrebi: pot fi eu muză? Ne dorim să fim modele în viață pentru cei tineri. Visăm să fim doriți, să inspirăm, să stârnim dorințe, să fim iubiți și apreciați. Să inspirăm creatia, să stârnim creativitatea și ulterior să fim transpuși în opere de artă. Dar merităm? Avem această forță lăuntrică, avem în noi ceva atât de puternic încât să poată fi transpus într-o operă de artă?
Muza pentru un artist este chiar sufletul său. Ea nu moare niciodată, nu seacă, nu-și pierde din calitatea ce dă viață creației. Un singur lucru nu știm noi, privitorii de rând: ca muza se schimbă. Rămâne ca sursa de inspirație (fără ea nu există operă de artă), dar se preschimbă neîncetat în alta. Muza rămâne lipita de artist, trăiește în el și prin el, dar ea-l transforma, îl desăvârșeste tocmai prin capacitatea ei incredibilă de a fi mereu "o alta".
Muza pentru un artist este chiar sufletul său. Ea nu moare niciodată, nu seacă, nu-și pierde din calitatea ce dă viață creației. Un singur lucru nu știm noi, privitorii de rând: ca muza se schimbă. Rămâne ca sursa de inspirație (fără ea nu există operă de artă), dar se preschimbă neîncetat în alta. Muza rămâne lipita de artist, trăiește în el și prin el, dar ea-l transforma, îl desăvârșeste tocmai prin capacitatea ei incredibilă de a fi mereu "o alta".
Nu-l întreba pe artist cine i-a fost muză. Nu-ți va spune niciodată adevărul.
Foto: "Muza dansand" - Andrea Mantegna (n. 1431 pe Isola Mantegna -inițial Isola di Carturo- de lângă Padova - d. 13 septembrie 1506 în Mantova a fost unul din cei mai importanți pictori și gravori al Quattrocento-ului din Italia de Nord).
Daca esti obraznic nu mai avem ce discuta.mi-e dor de tine Tlaloc.
RăspundețiȘtergereCe ti-am facut eu tie"dulcea mea iubire" ,merit tot ce-i mai rau,nu sunt demna de tine si de iubirea ta,as vrea ca eu"chip de lut"-sa ma intorc in mormant.
RăspundețiȘtergereMuza mereu o sa fie cineva apropiat sufletului celui care deseneaza cuvintele.
RăspundețiȘtergere@ Panseluta
De mine?
@Tlaloc: muza ne-o purtam in suflet, pana la sfarsitul vietii. Fara ea nu ne-ar avea rost marturisirile si creatiile.
ȘtergereTocmai ti-am citit blogul(nu am terminat inca)si am descoperit ca i-mi esti foarte apropiat sufletului meu.Ma regasesc in aproape tot ce-ai scris despre "ea"...s-ar putea sa fiu chiar eu...cine stie???
RăspundețiȘtergereTu... esti tu! Nu poti sa fi "ea" :) Toti ne identificam in anumite povestiri. Trebuie sa pastrezi un echilibru, in tot!
RăspundețiȘtergereAtat cat inima o sa bata, o sa bata doar pentru cineva- precizez a nu te increde in cuvinte!
"Nimeni nu doreşte să dovedească ceva prin scris, nici sa convinga. Cuvantul este în acelaşi timp aparenţă şi simbol. Cei care pătrund dincolo de aparenţă, o fac pe propiul lor risc . Cei care descifrează simbolurile, o fac pe propiul lor risc."
Am vrut să fac din ele, muze
RăspundețiȘtergereSă le împing din gând spre buze
Apoi în versuri, să ne-amuze...
Nu las pe nimeni să m-acuze:
Era(u) doar şleahtă de farfuze.
Scuza-ma Tlaloc,te-am confundat cu altcineva,oricum,i-mi place cum scrii...Draga Marian,tu esti cumva mai sfant???
RăspundețiȘtergereÎntotdeauna,din cele mai vechi timpuri, artiştii,şi mă refer la artiştii bărbaţi, au avut muze.Muze care au fost femei reale, femei de care erau îndragostiţi, pe care,de cele mai multe ori, nu le-au ţinut doar în suflet, ci le-au adus în atenţia publică prin lucrările lor.Pictorii le-au infăţişat în tablouri,vizual, iar scriitorii le-au descris în romane sau poezii, chiar şi cu motto-uri uneori, cu numele lor, astfel dedicaţia să fie directă şi fără ambiguitate. E adevărat că nu oricine poate fi muză cuiva, ea trebuie să inspire unui artist sentimente puternice, fie că e vorba de admiraţie, fie că e vorba de dragoste, fie că e vorba de amândouă. Trebuie să inspire pasiune. Şi de ce ar fi un sacrilegiu ca un artist să-şi dezvaluie trăirile dragostei?...mă întreb eu...Sunt mari scriitori care au fac asta în operele lor.Dragostea, în toate aspectele ei, apare în artă iar artistul trăieşte deseori într-un cub de sticlă alături de muza lui.
RăspundețiȘtergerehttp://tlalocsoare.blogspot.ro/2010/06/cele-noua.html
RăspundețiȘtergere