Aseară fiul meu cel mare m-a pus să-i spun o poveste. Să-i spun, nu să-i citesc. Aşa că a am fost nevoită să inventez o poveste. Despre ce? Despre animale şi dragostea copiilor pentru ele, despre prietenie şi sacrificiu, despre iubire şi recunoştinţă pe viaţă. Iată:
<< A fost odată, de mult tare, un băieţel ascultător pe care-l chema Şerban. Avea doar câţiva anişori pe vremea când deja cutreiera în lung şi-n lat pădurile împreună cu bunicul său, care era pădurar pasionat şi mare iubitor de animale sălbatice. Într-o zi, plimbându-se ei prin pădure, cei doi au găsit un pui de urs care se pierduse de familia sa. Era trist şi dezorientat. Şerban s-a aplecat asupra lui, l-a mângâiat şi l-a întrebat pe bunicul său: - Bunicule, putem să-l luăm acasă? - Desigur, băiete! Şerban l-a luat acasă pe ursuleţ şi i-a pus numele Pupi. L-a spălat, l-a pieptănat, i-a dat să mănânce lăptic cu biberonul, l-a învelit în haine groase şi l-a mângâiat. I-a vorbit mereu, i-a spus poveşti. Cei doi puiuţi, unul de om şi altul de urs au devenit nedespărţiţi. Şerban mergea cu Pupi şi la Biserică. La joacă, la cumpărături, la plimbare cei doi erau nedespărţiţi. În scurt timp Pupi a învăţat limba oamenilor. Pupi dormea cu Şerban în cameră, însă noaptea, după ce băiatul adormea, Pupi părăsea tiptil camera băiatului şi mergea în pădure la fraţii şi familia sa, pe care-i regăsise în scurt timp după ce-şi mutase locuinţa în sat. În zori, Pupi intra în camera băiatului, iar băiatul se trezea zîmbind şi-l îmbrăţişa pe prietenul său somnoros care lenevea pe covor lângă sobă. Într-o zi, chiar de ziua băiatului, Pupi îi spuse: - Şerban, a venit momentul să-ţi fac şi eu un cadou. Astăzi te voi duce într-un loc în care nu ai mai fost niciodată. Şi l-a luat Pupi pe Şerban şi l-a dus departe în pădure. Şi l-a vârât într-o scorbură mică şi întunecată şi l-a tras după ele prin nişte şanţuri pline de rădăcină. Deodată, în faţa ochilor lui Şerban s-a deschis o mare peşteră, în care erau mulţi urşi, vulpi, lupi, bufniţe, iepuri, căprioare şi alte multe animale. Pupi l-a prezentat pe Şerban. Toate animalele s-au bucurat, fiecare pe limba ei. Numai Pupi ştia să-i vorbească băiatului. S-a încins o petrecere pe cinste. Şerban i-a cunoscut pe fraţii lui Pupi, pe părinţii şi pe bunicii lui. Toţi erau uimitori. Seara s-au întors obosiţi în sat. Pe drum Şerban i-a văzut lacrimile lui Pupi. S-a oprit şi l-a îmbrăţişat: - Pupi, lumea ta este în pădure. Tu trebuie să te întorci acolo şi să trăieşti împreună cu rudele tale. - Nu, Şerban, viaţa mea, din clipa în care m-ai salvat, îţi aparţine. Nu mă voi putea întoarce în pădure până când şi eu la rândul meu, îţi voi salva viaţa. Nu-mi doresc să fii vreodată în pericol, de aceea voi veghea lângă tine tot timpul. Şerban s-a bucurat foarte tare că Pupi nu s-a întors în pădure, dar a înţeles că iubirea şi recunoştinţa lui Pupi erau mai presus decât propriile dorinţe ale ursului. De aceea, cei doi au rămas prieteni pe viaţă!>>
Uite aşa l-am adormit eu pe fiul meu.
Noapte bună, copii!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariul tău este important pentru mine!