Îngenunchere

Uneori ritmul acesta infernal ne îngenunchează.

Alteori, așteptările noastre sunt poate prea mari și dorințele neîmplinite ne ucid speranța, optimismul, chiar zâmbetul.

Ne prăbusim și refuzăm să ne mai ridicăm.

Uite așa, vine o vreme când trebuie să rămâi închisă.

Închisă în tine, în propria pivniță, pivniţa aceea cu zăbrelele îndoite de puterea cu care ai tras de ele ori de câte ori ai vrut să ieși de acolo.

Acum, pentru o vreme, trebuie să ramâi acolo.

Să rămâi îngenuncheată până vei avea puterea să-ți desprinzi genunchii însângerați de betonul zgrunțuros,

Să stai cu privirea placată până ce-ți vor seca lacrimile.

Va veni o vreme când vei putea visa din nou, când vei avea puterea să speri, să-ți dorești, să zâmbești aşa cum numai tu știi să o faci.

 

Sunt cuvinte

sunt cuvinte care îți alină sufletul
ca o mângâiere te pătrund prin piele
și înăuntrul tău, ca printr-o vrajă
se transformă în fericire

sunt cuvinte care îți mângâie spiritul
ca o îmbrățișare îți cuprind trupul
și în toate simțurile tale, ca o magie
dau naștere la exaltare

sunt cuvinte care te învăluie cu totul
intră în tine ca razele soarelui
 și oricât ți-ar fi de frig și de întuneric
printr-o minune, ele te încălzesc

unele cuvinte sunt magice
 și ele contează mai mult decat
prezența fizică
a celui care ți le împărtășește

O revedere

o revedere
ca o adiere
cu priviri îmbrățișându-se
și cu atingeri contopindu-se
ca atunci când vântul
străbate lin florile abia răsărite
dintr-un copac,
înfiorându-le

o revedere
ca o poezie
cu cuvinte abia rostite
și mângâieri abia atinse
ca atunci când ploaia caldă
stropește florile însetate de iubirea luminii,
răcorindu-le

o revedere
ca o poveste de dragoste
o revedere
ca o îmbrățișare

Te uit

te pierd...
brusc, le fel ca pe un vis odată cu venirea dimineții
te uit...
așa cum uiți fără să vrei o amintire-atât de veche
te-alung...
din gânduri, ca pe o fantomă, știind că nu există
te-ndepărtez...
de mine, ca pe-un necunoscut ce poate fi periculos

te pierd...
ca apa absorbită de scoarța de pământ uscată
te uit...
ca pe durerea bolii abia vindecate
te-alung...
ca pe-o străină tristă, îndurerată
te-ndepărtez...
pentru că nu mai pot să te urmez

te pierd...
ușor, tiptil, pe nesimțite și pe nevăzute
fără să vreau să te alung
fără să simt că te îndepărtez
mă înspăimânt...

te pierd...

te-alung...

te uit...


 

Sinceritate feminină

sunt o femeie sinceră:
nu te mint când îți spun
că-mi ascund inexact
un regret, un gând, un fapt
în baloane de săpun
şi că tu, doar suflând
mă transformi
dintr-un fapt, într-un gând
din firesc, în nefiresc
din credință, în grotesc
şi ca ochii mei de-mi plâng
poți vedea fix în ei
printre lacrimi transparente
printre crize inerente
suferinţe de femei

transparentă sunt, îți spun
ca un balon de săpun...
nu sufla, nu respira,
căci de-ndată voi zbura!

transparența mea e-a ta.
stă doar în puterea ta
sa mă poți zări din ea...

Trei cuvinte

din noi au mai rămas
doar trei cuvinte
aproape nerostite
aproape infinite
aproape rătăcite

cuvinte amăgite
de-mbrățișări pripite
uitate, prigonite...
ascunse, mărginite

ele au mai rămas din noi
pe când formam
un singur trup din doi
doar trei cuvinte au rămas
și-atât de tare dor:
"îmi este dor!"

O noapte minunată

ce noapte minunată
se-nghesuie s-apară
îmbrățișarea noastră
e-o floare albă, rară
și din sarutul zilei
cu greu ne despărțim
sărim greoi pe stele
 în șoapte ne vorbim

iar drumul lung spre casă
separat iar îl facem
visam ce-i imposibil
 în noaptea cea albastră

atingeri diafane,
atât de așteptate
trezesc fiori prin colțuri
de iubiri neuitate

ce noapte minunată
când luna e tăiată,
jumatea-ntunecată
zâmbind am și uitat-o
 

Însângerate

Mi-au căzut aripile
aşa, dintr-o dată, le-am simţit moi sub tălpi
le-am călcat din greşeala,
nu am vrut să le rănesc mai mult decat erau deja

Mi-au murit visele
aşa, brusc, le-am văzut depărtate pe un colţ de stea
mi-am îngânat dimineţile
în speranţa ca le voi aduce înapoi
acolo unde le este locul

Mi-au pornit lacrimile
deodată mi-am simţit ochii înceţoşaţi
şi când i-am şters
degetele îmi erau pline de sânge
şi tremurau

Speranţele mele stau muribunde
pe petalele albe ale trandafirului
însângerat
Nu, nu-i va supravieţui strălucirea,
pentru că el se hrăneşte doar cu soare şi apă
 

Închipuire

de ce-mi taci, închipuire,
când ai avea atâtea vise
de afişat pe ecranul cerului târziu?
şi voi, ochi visatori, cine v-a sugrumat
glasul imaginilor spectaculoase?

de ce taci, figură diafană,
când însăşi vederea ta
ar lăsa privitorii fără grai?

şi voi buzelor, cine v-a împietrit
într-o statuie opacă reprezentând sărutul?

de ce taci?
de ce taci suflete, de vreme ce povestea ta
este atât de frumoasă,
încât, de-ar fi ecranizată,
ar câștiga un Oscar?

O nestemată

iubitule, de-ar fi să-mi treci
sărutul tău pe buze-mi reci
aş reînvia ca-n primavară
o floare smulsă gheţii gheară

şi de ar fi să-mi dai
în ochi imagini dintr-un rai
aş deveni din tine rupt
un suflet, doar din al tau trup

şi de-ai vrea să-mi fii
un diamant prin alte mii
eu însămi cred ca m-aş schimba
în nestemată-n viața ta