De ce unele femei care-și cumpără zeci de perechi de cercei nu poarta decât o pereche și aia ocazional? Iată de ce!
Conduceam pe o stradă puțin aglomerată. Conduceam liniștita, mirată de liniștea din trafic. Nimeni nu claxona, nimeni nu injura, nimeni nu avea manelele date la maximum. La radio se auzea o melodie plictisitoare, cu 3 versuri repetitive.
Într-un moment de neatenție şi de suprapunere nefastă a planetelor, ridic brusc mâna și îmi agăţ un cercel cu mâneca. Rămâne o enigmă modul în care a ajuns cercelul să se agaţe de textil dar, trăgând neintenționat mâna, mi-am smuls cercelul din ureche. L-am înjurat pe șoferul din faţa mea, pe Iliescu, pe Dragnea şi am blestemat dispariţia dinozaurilor din cauza durerii și mi-am pipăit urechea. Sângera!!!!!!! Șurubelul cercelului rămăsese lipit în spatelele urechii, iar cercelul zburase miraculos sub pedala de accelerație. Fix în acel moment a sunat telefonul. Din lipsa mea de inspirație de moment, am băgat șurubul în gura și mi-am eliberat mâna dreapta pentru a răspunde la telefon. În secunda următoare un bou-universal mi-a tăiat faţa și am frânat brusc. Și am înghițit șurubul. 😳
Mi-am dat ochii peste cap, am simțit obrajii arzând în flăcări, am tușit, am țipat, m-am speriat. Șurubul s-a dus...Pai de asta nu port eu cercei...cum mama maică-sii să-ți înghiți cercelul care cu 3 secunde în urma era bine prins în ureche????? Am tras pe dreapta, am vrut sa sun la 112, dar mi-am dat seama ca este imposibil să explic asemenea accident și in plus nu aveam nimic. Eram vie! Doar puțin iritată, speriata și oarecum surprinsă...
Google, D-zeul științei si al tuturor întrebărilor firești si nefirești m-a liniștit și m-a trimis la culcare, asigurându-mă că cercelul meu se va reîncarna într-un kkt. Peste un timp...
Și a venit acel timp. Firește că mi-am propus sa nu zgârmăn în rahat, știam de la mama de când eram mică ca rahatul trebuie să moară liniștit, nezdruncinat, să-l lași să asigure circuitul materiei în ecosistem. Dar ăla cu coarne de pe umărul stâng mă pusă să întorc privirea în wc după ce mă ridicai. Și-l văzui pe șurub, gălbior și lucitor ca o nestemată, la suprafața kkt-ului, parcă cerșind milă să nu-l las să se înece.
- S-o crezi tu că bag eu mâna după tine, spurcatule! îi spun surubului în gând.
El nu și nu, parcă implorându-mă: știu că mă vrei, știu că mă vrei, scoate-mă din rahat!
Eu o țineam pe a mea: nu pot, nu pot, nu te vreau!
Apoi peste câteva secunde: dar nici la canal nu te dau!
Gândesc, gândesc, gândesc, într-o greață fabuloasă cum să fac să bag mâna acolo, în iadul cerceilor de aur. Parcă aveam niște mănuși chirurgicale prin casă. Ies din baie să le caut. Caut! Caut! Caut! Îl aud brusc pe unul dintre copii cum se ridica să meargă la baie. Fug după el și mă pun în fața ușii, baricadând-o. Copilul se uita uimit la mine când eu îi poruncesc disperata: du-te la baia de sus! Pleacă, ridicând din umeri.
Bun, nu mai gândesc, ca oricum nu ajuta la nimic, reintru în baie și îmi fac curaj să bag mâna. Nuuuu, nu pot, nu pot și icnesc într-o tentativă de vomă.
Cercelul și el: Ba poți, Ba poți!
Eu: nuuuuu și gândul meu era atât de urlat încât și faianța mov parca s-a cutremurat puțin. Și a urmat operațiunea “salvați cercelul de la înec”. Mda, am băgat mâna și l-am scos triumfătoare. Și l-am aruncat în chiuveta sa-l spăl.
Și el s-a dus pe-o găurica și ... s-a dus. În chinuri groaznice s-a dus...
Și din aceasta pățanie nu am putut extrage decât o pilda filosofica, ca deh, sunt și eu un mic Osho în devenire...
Când ai aur în tine (la propriu), după ce-l dai la iveală, adică după ce-l ejectezi în materiile fecale, măcar nu mai zgândări în kkt, ca nu faci decât sa-ți murdărești degețelele. În plus extragi un aur murdar.
Asta se întâmpla când te mănâncă în capătul căii transcendentale prin care îți eliberezi energiile negative, adică în ...
