Ziua 9

 

 

In dimineața aceasta ma simt sleit de puteri. Nu știu cât am băut aseară, nu-mi amintesc ce decizii am luat, dar acum ma simt epuizat. Nu am putere nici sa fiu trist. Mi-e din ce in ce mai clar ca m-am îndrăgostit de Frosi, dar sunt deja sigur ca nu va fi nimic între noi, ori de va fi, la scurt timp ma va părăsi. Ma va părăsi brusc, fără nicio explicație, așa cum a făcut-o și Ecaterina, frumoasa vânzătoare de anul trecut. Așa cum a făcut și Izabela, cum au făcut-o și Maria și Mihaela și Andreea. Măcar Violeta, cea care mi-a fost sotie nu trebuia sa-mi explice nimic. Acolo a fost o drama, povestea ei e prea dureroasa pentru a fi amintita in romane.

Ce nume banale au toate ... cu toate acestea le-am iubit pe fiecare in parte. Si da, tot timpul as fi vrut sa primesc o explicație pentru fiecare despărțire, dar niciodată nu am primit-o. Și ce este straniu, este faptul ca toate aceste fugi ale lor mi-au mărit suferința, dar m-au ajutat sa scriu. Poate este un blestem al scriitorului, al pictorului, al poetului, al artistului, sa fie părăsit pentru a-i da timp sa creeze. Ori poate e o binecuvântare, la naiba! Dar eu sunt un scriitor ratat, de ce sa primesc și eu aceeași pedeapsa ori cadou? De ce nicio relație nu durează mai mult de un an? De ce nicio femeie pe care o iubesc pana la ultima celula din ființa mea nu rămâne langa mine? Sunt alcoolic, dar nu am fost mereu așa. Am circumstanțe. Am o scuza sa fiu un ratat. De ce nici una nu a putut sa înțelega? La naiba, îmi lipsește un dinte, dar iubesc ca un nebun, cu fiecare globulă roșie din sângele meu, cu ființa mea pana in cele mai îndepărtate unghere ale existențelor mele, iubesc pana la ultima sinapsa din creier.

Am plecat spre editura, bleg, aproape târându-ma. Iubesc din nou, din nou și nou, ca o perpetuum mobile neobosit, deși am așa o presimțire ca de data aceasta Frosi ma va devora. Îmi va distruge și ultimele rămășițe de suflet. Pentru ca nu mai am putere sa lupt. Pentru ce? La naiba!

Frosi deschide usa. Cu parul ei de maciafuie se uita la mine cu mila. Este o fetișcană inteligenta, prea politicoasa pentru zilele noastre. 

 

- îmi pare rău, dar tata nu este acasă. A fost in fiecare zi din ultimele 3, dar dvs. nu ați venit. Ar trebui sa va fie rusine!

Am vrut sa ma scuz in vreun fel, am simțit ca ma înroșesc, dar gura mi-a rămas împietrită. Am scos totusi un sunet, un fel de “da” amestecat cu “ma”, dar ea m-a expediat rapid.

- Dacă mâine va fi disponbil, va voi suna eu.

Și mi-a închis usa.

Nu, nu am putut sa ma mai enervez pe mine. Știu ca m-a așteptat. Nu am avut tăria și demnitatea sa invoc vreo scuza. Am hălăduit pe străzi pana noaptea târziu. Ajuns acasă, m-am apucat sa scriu. Despre ciuperci...

 

“El: ești o făptură aproape perfectă!

Ea: de ce mă minți?

El: de ce nu mă crezi că te iubesc la nemurire?

Ea: pentru că toți bărbații mint și tu ești bărbat!

El: dar eu nu sunt bărbat, sunt CIUPERC. ai uitat?”

 

Ma surprinde placut imaginea iubirii dintre un ciuperc si o femeie. Este chiar o iubire imposibila, asa cum ar fi intre mine si Frosi ori intre mine si regizoarea cu ochii turcoaz. Si eu am asa un caracter de ciuperc. Sunt un soi de om-parazit. In plus, nici amor probabil ca nu as mai putea face. 

Stiloul aluneca pe langa piciorul meu drept și cade fix cu vârful peniței pe parchet. Ma uit la picăturile de cerneala împrăștiate și ma întreb dacă ar fi sa aleg pe viața între iubire și scriitura, ce as alege?