Poveste fără sfârșit

În grădina din spate a casei bunicilor mei creștea un mare păr. Făcea niște pere micuțe, cât niște prune, erau galbene și pătate, ca și cum ar fi fost murdare, dar erau incredibil de dulci. Cred că de atunci nu-mi mai plac mie perele, pentru că nicicând nu am mai mâncat unele la fel de bune. Pe acest păr uriaș creștea la baza lui o ciupercă maro, tare și încolăcită ca o farfurie în jurul trunchiului bătrân și acoperită cu o catifea moale, pe care o mângâiam zilnic. Eram fascinată de frumusețea ei, știam că-i o ciupercă, un parazit și nu înțelegeam cum de nu-i făcea rău părului, cu toate că an de an se făcea tot mai mare, dar perele erau an de an mai dulci.
 
 Această grădină se termina în fundul ei cu un gard din scânduri schimonosite de vreme, în care era improvizată o portiță din sârmă împletită. Era de formă acea portiță, dar pentru mine era portița raiului. Imediat ce treceam de ea începea tărâmul meu de poveste, era locul în care puteam evada, în care nu mă știa nimeni, în care cântam și dansam așa cum voiam, locul în care începea povestea în care eu eram personajul principal. Întâi se întindea o poieniță mereu plină de flori, cu câțiva pomi fructiferi, cu frunze de măcriș acrișor pe care le ronțăiam fericită. Toamna pomii se umpleau de prune dulci ca mierea pe care le puteam culege direct din crengile aplecate de greutatea frcutelor. Poienița era mărginită de câțiva muri bătrâni, cărora le furam cu grijă să nu mă înțep fructele vineții și zemoase. Și din spatele acestor muri se întindea acel deal: dealul fermecat de unde veneau poveștile. Dealul din care coborau zânele transparente, prinții cu plete aurii călărind caii înaripați, zmeii fioroși și balaurii cu șapte capete. Dealul la poalele căruia se întâmplau minunile.
 
 Toată vara mi-o petreceam în acea poieniță, la poalele acelui deal. În fiecare toamnă mă despărțeam fascinată de acel tărâm de poveste, pentru a mă reîntoarce în vacanța de iarnă, când toată poienița prindea o nuanță strălucitoare argintie, plină de vrăji. Și în ultima seară din vacanța mare rămâneam privind uimită stelele infinit de multe care creșteau chiar în prelungirea dealului meu. Și le închideam cu teamă în acea zare, punându-le lacăt fermecat pentru a nu fugi pe undeva. Iar iarna, când reveneam, călcam din nou zăpada neatinsă și le eliberam. Iar ele începeau să cadă și se transformau în fulgi. Și eu mă întindeam cu spatele fierbinte pe zăpada moale și-i lăsam să-mi umple fața și limba și mă bucuram să-i simt cum mi se topesc pe piele. Și stăteam așa până ce o auzeam pe bunica strigându-mă. Atunci mă ridicam și treceam portița raiului, înapoi în curtea noastră, un alt tarâm de poveste.
 
  Iar laptele mă aștepta și el aburind și mirosind a mămăligă fierbinte. Și eu îmi lipeam tălpile reci și ude pe soba dogorind și adormeam cu pisica torcând în brațele mele. Și mă visam în povestea mea din poieniță și toată copilăria mea mi-am trăit-o ca pe o poveste, din an în an mai frumoasă și mai fantastică.
 
  La mulți ani!
 

Articol cu care m-am inscris la Concursul ”Nopţi Magice în Miez de Iarnă” de pe http://www.mostwantedblog.org/2012/11/06/nopti-magice-miez-de-iarna-editia-2012/, concurs sponsorizat de Luxurygifts.ro http://www.luxurygifts.ro/