A fost odată, demult tare, pe vremea când oamenii îşi pierdurseră sufletele şi pe vremea când Moş Crăciun nu exista. Pe vremea când nimeni nu credea în el.
Pe vremea aceea, o fetiţă la vreo 10-11 ani, cu ochii negri ca tăciunele şi părul cârlionţat ca blana oiţelor era convinsă că Moş Crăciun există. Şi ar fi vrut ca toata lumea şi mai ales familia ei, să creadă ce crede şi ea. De aceea a inventat o poveste. În povestea ei era vorba despre un bătrânel haios cu căciuliţă roşie cu moţ alb în vârf care trăieşte într-o ţară a gheţurilor şi meştereste toată ziulica tot felul de cadouri, pentru copii şi pentru adulţi. Şi că el vine în ajunul Crăciunului şi lasă pe sub brazi, prin ghete sau pe la ferestre minunăţii de pacheţele, care mai de care mai frumoase. Şi a încercat să spună această poveste părinţilor, prietenilor ei, tuturor oamenilor pe care i-a întâlnit. Lumea a râs de ea, părinţii au mustrat-o, copiii au îndepărtat-o. Nu ştia biata de ea ce să facă pentru a le demonstra tuturor că ceea ce simte este real. Şi atunci s-a gândit la o nevinovată păcăleală. Mai mult de jumatate de an s-a ambiţionat şi a confenţionat ea însăşi cadouri pentru prieteni, părinţi, fraţi şi surori. Chiar şi pentru Moş Crăciun a învelit un ceas vechi de perete de la bunicul, pe care acesta îl aruncase, în hârtie aurie, după ce-l lustruise bine.
În noaptea de Crăciun fetiţa noastră s-a trezit înaintea rasăritului şi a pus în ghetele părinţilor, ale frăţiorilor şi ale bunicilor cadourile ei mărunte, împachetate cu grijă. Lângă ghetuţele ei tocite şi tăiate pe alocuri din caucic roz a lăsat pachetul pentru Moş Crăciun însoţit de un bileţel pe care scrisese cu mare atenţie:
“Eu ştiu că exişti. Crăciun fericit!”
Şi s-a ghemuit fericită în pătuţul ei, aşteptând emoţionată reacţia familiei ei. Dimineaţa, o mare zarvă a trezit-o. Toţi ai casei erau strânşi în jurul cadourilor şi glumeau, râdeau. Erau fericiţi. Fetiţa noastră, somnoroasă încă, s-a lăsat îmbrăţişată şi sărutată de mama, de tata, de fraţi şi surori şi s-a bucurat ruşinată de mulţumirile primite. Dar ochii i s-au oprit pe pendulul din perete, identic cu cel lăsat pentru Moş Crăciun. Nimeni nu-l observase, nimeni nu-l luase în seamă, de parcă ar fi fost acolo de când lumea. S-a apropiat de el, l-a ascultat. Funcţiona, ticăia ca într-un cântecel. A sărit în sus fericită, a început să danseze prin casă. De pendul stătea agaţăt bileţelul ei, dar… în locul textului scris de ea, era un alt text, cu litere de aur tremurate:
“Tu m-ai făcut să exist. Crăciun fericit!”
