Lacrimi pe asfalt

Ma împiedic și cad
De lacrimi pe asfalt
Sunt lacrimi sfințite
De bocanci strivite

Mă rog îngerilor să aibă în pază
Suflete sfinte
De părinți părăsite,
Părinții uciși
Sub gloanțele lașe
Părinții plângând
Sub munții de oase

Cad pe pământ înrosit de durere
Lacrimi de înger mă acoperă grele
Doamne, cu groază Îți cer
Fă-le durerea zboruri spre cer
Spulberă groaza din sufletul lor
Părinților ce-n fața copiilor mor

Iar lor, cei rămași orfani pe pământ
Fă-i sa își uite blestemul lor crunt
În crudul război de-a se fi născut

Cu durere pentru orfanii Războiului din Ucraina

Pictez

Pictez
În loc de pensulă mi-am pus
Vopsea pe vârf de gene oarbe
Ce se preling pe pânza albă
Ca înspre moarte, înspre moarte
Pictez
Un plânset mut și surd
Căzând greoi înspre pământ,
înspre pământ
Pierdut în vânt...nefiind cânt
Pe palme mi-am turnat vopsea
Pictez un trup, un trup cu ea
Un trup bătut și istovit
Pictez un colț de gheață ce s-a-nfipt
În corpul trist, inert lungit
Cu buzele pictez spoit
Ce aș fi vrut să spun, dar n-am grăit
Căci pânza ta albă cândva
Chiar nu se mai putea picta
Pictez
Durerea ce mi-ai provocat-o
Nu cu vopsea, nu cu creioane
Doar cu suspine și canoane
Dar eu pictez
Pictez
Pictez
Nu vreau aici să mă opresc
Și voi picta
Cu inima
Pân' vei pleca
Din pânza mea
Pictez

“I paint self-portraits because I am so often alone, because I am the person I know best. ” Frida Kahlo

Lasă-mă!

Lasă-mă să plâng pe pieptu-ți
Lacrima mea să te-ndoaie
Creierul să-ți verse versul
Buzele să ți le-nmoaie
Inima să ți-o asculte
Mâinile să ți le prindă
Pântecul să ți-l tresalte
Sufletul să ți-l pătrundă

Lasă-mă să cânt în tine
Viersul meu să te dezmierde
Glasul meu tot treaz se ține
Agățat și nu se pierde
Și privirea te încântă 
Palmele te rătăcesc
Peste pielea ce frământă
Adâncul dumnezeiesc

Lasă-mă să fug spre tine
Peste umeri răzlețiți
Peste munți, mări și oceane
Peste genunchi dezgoliți
Și primește-mă în suflet
Fără șoapte, fără temeri
Ești dintâiul strașnic scâncet
Ce-n mine iubire semeni

Chipul tău

Cândva ți-am promis că-ți voi desena chipul. Chipul tău mișcător după adierea vântului: când într-o parte, când în alta, ca abia suflat, când zbuciumat ca după un crivăț. Am luat hârtia și creionul și am început. Îți aveam chipul în fata, proiectat într-o picătură de rouă, mărită de 10 ori pentru a nu omite detaliile. Rotund, firește, chipul tău ar fi fost ușor de creionat. Dar la fiecare respirație a mea își schimba forma. Lua forme nedefinite, greu de reprodus, precum ideile ce-mi treceau prin cap încercând să ți-l prind într-o schiță cât de cât. Nu mi-am uitat promisiunea. Doar că mi-a fost imposibil să te desenez acum. Voi mai încerca. Până atunci te păstrez nedefinit în mine...