marți, 1 august 2017

Cu mine însămi

V-aş ruga să luați loc. Nu toti în același loc. Azi aş vrea să vorbesc cu voi separat. Pentru că m-am cam săturat!
Mă așez pe-un fotoliu și tac. Mă întreb ce aş mai putea să fac. Îmi aprind o ţigară, închid ochii și plâng. Simt că-n bucăți infinite mă frâng.

Tu, creiere, spune-mi de ce, când mie mi-e bine, ție nu-ţi e? De ce când eu vreau să adorm ori când dorm, tu gândești și te zbați, tot visezi și încerci să-nțelegi ce în lume nu e? Creiere, ce visezi tu că e, crede-mă, chiar nu e. Adevărul e altul, eu ştiu, lumea e altfel, iar poveștile-n viața reală nu sfârșesc așa cum trăiești tu în lumea ta virtuală. De ce creiere, tu, când eu dorm tu ești treaz și când eu mă deștept tu mă-nțepi în obraz, mă-nroşeşti și mă-ncurci, ca și cum tu ești stăpânul meu absolut, iar eu sclavul tău în brânci. Mă subjugi...

Creierul meu mă ascultă turbat. Simt că nu prea-și găsește locul în cap. Tace stingher...nu-mi spune că viața mi-ar fi stearpa în ea fără el...

Acum voi ochi, de ce, când eu vreau să-nțeleg ce-i frumos, voi mi-arătați ceva fix pe dos. Și când vreau să afirm tare că-mi place, voi vă închideţi ca racul sfios  într-o carapace. Nu vreți s-acceptați că ceva e frumos, chiar dacă mie îmi place. E odios! Ceea ce voi vreți să văd că-i urat, mie îmi place, vă jur. Uitați-vă și voi mai atent în jur...

Și tu gură spurcată, tu taci, când eu fierb și sunt plină de draci. Iar când vreau să-ncep o cuvântare, tu nebuno, strigi tare. Când vreau o șoaptă sa spun, tu te bâlbâi, neghioabă, ca un nebun. Limba ta arde când văd ciocolată, iar tu gura, mă lași s-o mestec pe toată.
Iar voi mâini care, atârnați inutil pe langa picioare, când vreau sa scriu ceva, voi tremurați, iar când vreau sa pictez, parca turbați. Și picioarelor, doua butoaie, când vreau s-alerg, va plângeți ca va doare. Când vreau sa stau, va vine sa plecați. Și voi sunteți pline de draci?

Tu, Draga inimioara, tu mai mereu imi faci ceva sa ma doară. Chiar și atunci când cred ca-s fericita, tu inima m-anghesui pironita intr-un corp dureros, depresiv și osos. Când vreau de fericire sa mai plâng, tu ma opresti, simtandu-ma nătâng...

Dar tu, suflețel, tu aproape tot timpul tângui nițel. Tu ești trist și-ncercat de acest Corp prea nebun, prea ciudat. Ma tot uit la tine, incerc sa te mângâi, ești fragil și sensibil. Mi-e și mila de tine, drag suflet mare, căci tu n-ai loc aici, între acest cap și aceste picioare. Corpul acesta ți-e prea puțin, viața parca îți da doar venin.

De-un lucru fii sigur, drag suflet cald, eu niciodată nu te voi vinde!
Tu ești atât de mare, ca nici universul întreg nu te poate cuprinde

2 comentarii:

  1. Minunate versuri! Iar eu m-am regasit nespus in ele...
    Le pot distribui pe blogul meu (cu link catre blogul dvs.)?
    Va citesc cu drag! Zi buna! 🙂

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc pentru vizita. Le poti prelua, desigur. Zi frumoasa!

      Ștergere

Comentariul tău este important pentru mine!