Scrisoare inimii mele

Draga mea inimioară
Îți scriu din nou, pentru a mia oară
Vreau din nou să te sfătuiesc
Dar mi-este teamă să nu te rănesc

Ți-aduci aminte când neostenită
Băteai pentru un suflet
Și chiar și chinuită
Nu te puteai opri?

Eu te-am rugat să te gândești
Dacă tot sângele pe care îl pulsezi
Ajunge-n venele la care tu visezi
Mi-ai spus timid că ești îndrăgostită
De-acea ființa care
Prin visare
Îți creşte pulsul dintr-o respirare
Ca simți că energia pe care o consumi
Merge în universul celui ce tu admiri
Și că n-ai accepta, chiar și pentru o clipă,
Să nu bați pentru dânsul, așa cum ești tu, mică

I-ai dat și energie, i-ai dat și puls și sens
I-ai dat întreaga lume, întregul univers
I-ai dat voință, suflet şi i te-ai dat lui toată
Acum tu inimioara, ești cam debusolată
Că el trăiește bine, cu sângele din tine
Iar tu, mico, naivo, știi doar că nu ți-e bine
Știi că ți-e greu adesea să mai bați negreșit
Pentru un suflet care îți pare împietrit

Deci, dragă inimioară, te rog primordial
Să bați şi pentru tine,
Că-n această poveste, cu zmei, cu feţi şi zâne
Doar eu sunt pentru tine,
Singurul personaj și cel mai principal

Am obosit de-alergătură

 

Am obosit de-alergătură

De cântece morbide

Ascultate-n surdină

De oameni triști plângând pe străzi

De apocalipse zilnice

Văzute la televizor

De morți sinistre de copii

Ce atât de tare dor

Am obosit să plâng pentru uitare

Să caut doar în muncă alinare

Să plâng pentru suflete pierdute

Și pentru inimi împietrite

Am obosit să-ncerc să strig

Să fiu de nimeni auzit

Da, țara mea frumoasă,

Eu am cam obosit

și parcă și sclipirea ta

Îmi pare c-a orbit ...

Aș vrea să mă opresc,

Să odihnesc puțin

Apoi, fără oprire, în fața frumuseții tale

Din nou să mă înclin...

Și ce ne-am face fără ...

 

Și ce ne-am face fără ...

Fără povesti nespuse

Nespuse, doar trăite

Și neîmpărtășite

Și ce ne-am face fără

Acele întâlniri...

Întâmplătoare

Și ce ne-am face fără...

Fără întâmplare

Și fără splendoare

Și ce ne-am face fără

Fără univers

Fără feerie

Fără bucurie

Și mai ales

Noi ce ne-am face dacă

Nimic din ce trăim

N-ar mai avea

Vreun sens...

Cadența pasului de sfânt

Și pasul meu bate cadența

Cadența timpului pierdut

Și ochiul meu taie speranta

Din zare înspre azimut

Si vocea mea-si recită muza

Născuta acum dintr-o visare

Scornește sunete hilare

De răzvrătiri și de membrane

Și inima bate intr-una

Ca intr-un perpetum cânt

E între cer și mare, luna

Firava plângere de sfânt

Și toate sunt un eu sălbatic

Trăind pe sol ori in eter

Sunt eu, străfulgerul prismatic

Al gândului lui Dumnezeu

Floare de lotus

floare de lotus în baltă răsare
fără speranţă, fără pic de soare
creşte semeaţă ca o statuie
floare de lotus, profundă şi vie

zeul în care tu naşti năzuinţă
îşi face templu întru credinţă
paşeşte sobru  în mlaştini în care
orice durere geme şi moare

floare de lotus, plăpândă scânteie
icoana renaşterii mele...

Greutate

Am umerii grei
Mi-au crescut munți pe ei
Sunt lăsați, mititei și prea moi
Universul întreg plânge
Pe umerii mei goi

Am tălpile crăpate
Deșerturi întregi le-au carat în spate
Sângerează adesea, stau, aleargă, cântă
Cu marea nesecată
S-au luat ele la trântă

Am ochii obosiți, deschiși, dar întristați
Alge-au crescut în ei, de plâns sunt prea uscați
Milioane de ființe marine
Trecut-au pe la ei
Imagini lacustre
Le-au brăzdat umbre fine

Am palmele brăzdate
De prea multă muncă
Degetele noduroase mă dor și se încurcă
Din încercarea lor de-a ține pana
Cu care-și scriu povestea
Reiese neputința de-a mi se-nchide rana...

Am trupul istovit
Cerul întreg peste el s-a strivit
Și umerii mi-s grei
Și ochii încețoșați
Și umerii lăsați
Și palmele murdare
Tot de iubiri fugare

Port la gât

Port la gât cuvântul tău
scrijelit într-un pandant
lustruit și ticluit
să nu zboare înspre neant...

port pe gât sărutul tău
ascuns într-o celulă de iubire
îngropat într-un por
pentru veșnicie

port în mine amintirea ta
ca pe-o bijuterie
prea scumpă pentru lumea aceasta
nedescifrată încă de muritori

port la gât cuvântul tău
atârnă invizibil de un lănțișor
nu există ființă
ce mi l-ar mai putea smulge...

ești giuvaierul meu
neprețuit