Ziua 15

foto: "Woman With Blue Eyes - "Amedeo Modigliani Paintings Collection"

M-a trezit telefonul. Cine naiba ma suna atât de dimineața și de ce insista atâta? Alerg spre telefon, am ochii încețoșați de la băutura de aseară. Cred ca am exagerat din nou cu alcoolul. Răspund morocănos și recunosc glasul Mariei. Ma roagă sa rămân acasă, ar vrea sa vina intr-o vizita scurta pentru a discuta despre cartea la care scriu acum. La naiba, i-am zis intr-o doară despre noua mea carte, fără sa-mi treacă o secunda prim minte ca ar putea-o interesa vreodată. 

Alerg ca un hamster pe rotita aceea imbecila din care nu mai poate cobori odată ajuns acolo. E haos in casa mea. Înghesui toate hainele aruncate prin casa pe patul din dormitor. Parca aveam cândva și un aspirator. Îl descopăr prăfuit pe balcon, îl bag in priza. Un miros de șobolan in putrefacție iese din el. La naiba, nu l-am mai curățat de o vesnicie. Incerc sa nu ma panichez prea tare, am totusi 2 ore la dispoziție. Romanul, unde este romanul? Găsesc câteva caiete aruncate pe langa fotolii, cu coperțile pătate cu vin roșu. Sunt scriitor de moda veche, încă scriu de mâna. Am încercat de câteva ora sa scriu direct in word, dar inspirația mi s-a tăiat de fiecare data in fata calculatorului. Tot foaia dictando și stiloul cu penița de aur îmi dau având creator. Sunt caiete mici, pentru scolari, cu niște ursuleți roz desenați pe coperți. Incerc sa le așez in ordinea capitolelor. Așa, e totul aranjat. Am aerisit, miroase frumos in casa. Usa dormitorului in care am înghesuit tot va sta închisă. Nu am timp sa merg sa cumpăr niște flori proaspete, dar remarc cu fericire ca trandafirul japonez mi-a înflorit. Nu știu de cata vreme nu l-am mai udat. Urăsc plantele, mi-e greu sa am grija de ele, dar acesta s-a încăpățânat sa supraviețuiască in preajma mea.

Maria suna la usa. La naiba, chiar a venit. Intra ca o felina, delicata, dar extrem de stăpâna pe sine. Ma întreb dacă aceasta făptura diafana are sentimente. As asemăna-o mai degrabă cu o războinică nemuritoare, decât cu o zeița cu super puteri in ale dragostei. Se aseaza pe canapea și pune mâna pe caietele mele. Pe prima coperta cu ursuleț roz scrie mare cu marker negru “Legea hazardului - partea".
- Sunt curioasa ce înțelegi tu prin legea asta? Apoi, dupa o tacere prelungita, timp in care rasfoieste caietele, spune: pot accesa niște fonduri. Dacă e bun subiectul, putem face și-un film. 
Ma uitam buimac la Maria. Ochii ii sclipeau intr-un turcoaz ca de  ocean. Refuz s-o privesc in ochi, ma răscolesc prea tare și risc s-o devorez intr-o clipita. 
- Data viitoare te rog sa iei un vin. Roșu! Sec! 

O văd plecând, trăgând ușor usa după ea. Ma trezesc îngăimand “vei mai veni?” suficient de incet incat sa nu ma auda. 

Ma trântesc pe canapea, fix in locul in care ea a stat și închid ochii. I-a rămas parfumul impregnat in aer, in camera, in nările mele. Miroase a mare, a ploaie, a aer curat și a cer senin. Cu ochii ei nu ar fi putut mirosi altfel...